Atunci cand vezi pe undeva o poza din Grecia, ai o sansa mare ca acea poza sa fie din Santorini. Desi incerc sa nu ma uit la poze si filme cand ma duc sa descopar o destinatie (in schimb, citesc serios), e practic imposibil sa eviti pozele cu Santorini… acele cladiri majoritar albe ca o plastilina alba care se agata literalmente pe stanca abrupta a unei insule vulcanice. Cum am mai spus mai demult, pana anul trecut nu ajunsesem vreodata pe o insula greceasca, explorasem doar Grecia continentala – Atena, Meteora, Corint, Nafplio, Salonic si altele. Dar daca as fi avut de ales, as fi ales Santorini. Ei bine, nu a fost sa fie Santorini prima insula greceasca vizitata, ci Corfu, dar nu mi-a parut rau. In schimb, am avut ocazia sa calc pe Santorini in vara aceasta, cand am facut parte din delegatia de oameni de mass-media invitata de Paralela 45 – Cocktail Holidays – Prestige Tours, pentru a vedea la fata locului daca mai e mancare sau nu in Grecia afectata de criza datoriilor suverane.

Primul contact cu Santorini a fost foarte scurt. Veneam cu ferry-ul din Mykonos spre Creta si ferry-ul a mai oprit in cateva insule, inclusiv la Santorini. In fata ochilor mei umezi a aparut o insula de piatra, destul de stearpa, de o culoare inchisa, abrupta, pe a carei creasta se rasfirau mai multe asezari albe care straluceau in soarele puternic al Cicladelor. O sosea in zigzag plina ochi de autocare cobora la malul apei in port, iar o tona de turisti asteptau nerabdatori sa ia cu asalt vasul. Noi am plecat spre Creta, dar stiam ca vreo doua zile mai tarziu urma sa ajung inapoi in Santorini.

Dupa o zi si doua nopti petrecute in Creta, din nou, la ora 8:30 dimineata, ne imbarcam la bordul aceluiasi ferry sa plecam spre Santorini. Dupa vreo doua ore si ceva, am ajuns in port, unde ne astepta autocarul. Ne-am imbarcat si am inceput sa urcam drumul cel spectaculos, un adevarat Transfagarasean al Santoriniului. Am sarit fie la geamul din stanga, fie la geamul din dreapta, intr-un balet violent, dorind sa prind fiecare secunda de panorama. Am ajuns, sus, pe culme, si apoi la o podgorie. Insula nu e foarte mare, dar cei de aici au incercat sa utilizeze fiecare parcela, iar vinul este intotdeauna obligatoriu de produs pe orice insula. Ma uit curios la vita-de-vie. Nu este ca la noi, ridicandu-se pe araci, aici vita-de-vie este KO, la pamant. Intreb ghida locala. Insula este maturata de vanturi puternice si vita nu ar putea rezista “in picioare”. Sta culcata la pamant. Ca si rosiile. Ii dau dreptate… vantul zici ca te spulbera. Noroc ca am 100 de kile, altfel, sigur mi-ar trebui o ancora.

Vizitam vinaria sapata in stanca vulcanica a insulei, se degusta, dar timpul trece fara sa facem ceva notabil. Eu fierb. Sunt in Santorini si eu nu pot sa vad insula… Da, panorama e geniala, dar eu sunt aici si nu vad nimic? In fine, dupa vreo trei ore, ne ridicam si plecam spre hotel. Vom fi cazati undeva in zona plajei, intr-un hotel la doi pasi de aeroport. Santorini are o parte deluroasa, acea parte celebra pe care se afla orasele faimoase Oia si Thira, si o zona de campie… Daca pe o parte dealul este extrem de abrupt, prabusindu-se practic in mare, de cealalta parte coboara lin si se transforma intr-o campie. Asa au putut si santorinezii sa construiasca un aeroport.

Suntem anuntati ca avem liber pana a doua zi la ora 14:30, cand trebuie sa ne regrupam pentru a pleca la aeroport. Ma uit la ceas. E ora 15:00. Iau decizia pe loc – voi inchiria o masina. Multi inchiriaza ATV-uri si scutere, dar n-am mers niciodata pe un scuter, iar ATV-ul e mult prea lent si nu am prea mult timp la dispozitie. Cum ajung la receptie, cer ferm – “Vreau o masina pentru o zi !”. “Ce masina ?” “Cea mai ieftina”. “E OK un Matiz ?” “Perfect !”. Ma duc in camera, incerc sa-mi incarc un pic telefonul, dar telefonul suna de la receptie. Mi-a venit masina. Ma uit uimit la ceas. De abia a trecut o jumatate de ora! Si e ora de siesta. Sa mai zica de grecii cei lenesi cineva.

Nu este un Matiz, este un Kia Picanto, cam aceeasi dimensiune, perfect pentru insula asta mica cu sosele inguste. Semnez actele, platesc 48 de euro si, gata, la drum! Demarez in viteza in directia aeroportului si apoi spre dealuri.

Santorini este o insula care a fost afectata de o imensa eruptie vulcanica din jurul anului 1600 I.Hr., care a spulberat superba civilizatie minoica aparuta si dezvoltata in Satorini si, mai ales, in invecinata Creta. De altfel, Santorini ar fi o insula mult mai mare, un vulcan perfect, dar intr-una din aceste frecvente eruptii caldera s-a prabusit, iar marea a invadat. Acum, Santorini are forma unei semiluni, cu vulcanul in mijloc. Din pacate, Santorini continua sa fie permanent sub sabia lui Damocles a vulcanului. Eruptiile sunt relativ frecvente, iar riscul unui “big one” este permanent.

Am decis sa ma opresc prima oara in Thira (sau Fira), capitala insulei. Am gasit rapid un loc de parcare gratuit la doi pasi de Carrefour si apoi am urcat spre biserica mare, probabil principalul lacas de cult al insulei. Ce a aparut in fata ochilor mei este de nedescris… o mare de cladiri albe, cubice, unele cu forme ca de plastilina, cateva vopsite se catara pe malul abrupt al insulei… cobor pana la ultimul rand si apoi o iau la pas incantat. Nu e nicio surpriza, Santorini de azi traieste prin si pentru turism, asa ca imensa majoritate (daca nu toate) a acestor cladiri este formata din hoteluri, restaurante, baruri. Sub Thira se afla un port mic, folosit in general de ambarcatiuni turistice si nu de marile ferry-uri sau vase de croaziera (era unul in asteptare in larg, intre Santorini si vulcan). Drumul in zigzag, la fel de abrupt precum cel de la portul mare, dar in cazul portului de sub Thira nu poti urca decat pe jos sau pe spatele unor bieti magarusi al caror job este sa urce sau sa coboare turisti. Pentru cei carora le e mila de magarusi, exista un teleferic. M-am gandit sa cobor pe jos si apoi sa urc, eventual, cu telefericul, dar m-am uitat la ceas si nu prea as fi avut timp. Aveam in plan sa admir apusul de soare la Oia. Apusurile de soare din Santorini sunt legendare, iar tatal tuturor apusurilor se afla la Oia. Si cum nu am decat un apus la dispozitie in Santorini, trebuie sa ma duc la “best of”.

Am luat-o pe jos haihui prin Thira. Nu pot spune ca am avut un plan pus la punct sau niste obiective musai de bifat. Nu exista. Exista doar un oras spectaculos, catarandu-se pe munte si unde la fiecare pas simti nevoia sa pui mana pe aparatul de fotografiat. Pot spune ca am fost surprins sa descopar o biserica catolica intr-o tara atat de ortodoxa si, in rest, doar flori, case de plastilina, mare albastra si un tinut de poveste.

Si cum se apropia ora apusului, cu greu m-am rupt de Thira si am sarit in masina in drum spre Oia, aflata la capatul nordic al insulei. Nu eram singurul care se grabea spre “satul cu apusul”. O adevarata caravana de masini, autocare, scutere si ATV-uri se indrepta spre Oia. Am gasit cu greu un loc intr-o parcare privata (5 euro) si am iesit pe strada mare. O arhitectura similara, doar ca aici se aflau acele cupole albastre de biserici pe care le vedeti in poze, parca mai multe cladiri colorate si mii si mii de oameni. E musai sa revin in Oia a doua zi, de dimineata. Ma indrept spre capatul insulei, acolo unde e “locul de apus”. Desi mai e vreo ora pana la apus, zidurile ruinate ale cetatii din Oia sunt calarite deja de sute si sute de oameni. Altii isi cauta locuri strategice pe ulitele meandrate ale Oiei. In jurul morilor de vant deja nu mai e loc!

Pana la urma, gasesc un loc langa o „hongkongeza” si o gasca de spanioli care rad non-stop si astept rabdator apusul. Aproape orice loc disponibil este plin de omenire. Lumea rade, pozeaza, povesteste. In fine, soarele, din ce in ce mai rosu, coboara incet spre mare. Romantismul creste. Dincolo de zid izbucnesc aplauze si strigate. O fata a fost ceruta in casatorie. Alte strigate si aplauze, de pe celalalt zid. O alta cerere in casatorie. E locul cel mai romantic din Grecia, dupa cum se sustine, Asa o fi.

Apogeul a fost, evident, la apus. Sus, pe strazi si pe ziduri, mii de oameni catarati te miri unde, jos, pe mare, zeci de ambarcatiuni aliniate cuminti la apus. Incet, incet, soarele coboara in mare. Exclamatiile de fericire se aud de peste tot. Si urmeaza momentul culminant, cand soarele a disparut complet in mare. Si atunci, izbucnesc aplauze zgomotoase, aplauze fericite ca dupa vreun spectacol sau dupa o aterizare de avion. Mii de oameni aplauda entuziasti apusul de soare!

Am luat masa apoi cu restul trupei sosite de la plaja, intr-un restaurant traditional, cu mancare greceasca. O incantare. Pana am terminat de mancat, am descoperit o Oia aproape pustie, linistita, enigmatica. Aflu ca Oia nu are viata de noapte, asa ca petrecaretii se muta in Thira, in capitala. Urc in Kia si o iau spre casa. Si cei care mi-au spus ca Thira este capitala de noapte a insulei Santorini au mare dreptate. Intr-adevar, strazile sunt pline, barurile gem de petrecareti, iar fete desculte cu beri in mana se strecoara printre masini… Let the party begin!

A doua zi dimineata, nu am putut sa nu refac acelasi drum. Dis-de-dimineata, am mers direct la Oia si am descoperit reversul apusului de soare… o Oia linistita, pitoreasca, aproape pustie. De abia dupa 10:00 au inceput sa apara primele suflete pe stradutele orasului. Am avut Oia pentru o ora si ceva doar pentru mine. Si nici nu stiti ce frumos a fost! Apoi, am revenit in Thira pentru inca o sesiune de frumusete si cam se incheia ziua… Mai aveam in plan sa merg la Akrotiri, asezarea minoica distrusa de eruptia de acum 3500 de ani, sau la plaja rosie, sau in cateva sate mai putin turistice. Dar n-a fost sa fie. Am ajuns insa la plaja Kamari, pentru a vedea plaja neagra. De altfel, toate plajele din Santorini sunt negre … din pietricele vulcanice. Kamari este insa un soi de statiune – plaje amenajate, sezlonguri si umbrele asezate la milimetru ca o armata perfecta, restaurante, gyros, clatite, pensiuni. Din pacate, nu am avut timp de mai mult, ceasul imi indica ca trebuie sa ma intorc la hotel.

Am decolat la bordul unui avion Tarom care a dorit sa ne ofere un zbor de „la revedere”, zburand peste Oia si oferindu-ne o panorama superba a crestei santorineze. A fost, sper, doar un prim rendez-vous. Pentru ca trebuie, trebuie, trebuie sa revin in Santorini. Si daca revin sa fac ceea ce multi europeni fac – island hopping, sa o iau de pe o insula pe alta, sa alternez insulele megaturistice gen Santorini si Mykonos cu insulele unde inca grecii din Ciclade isi duc o viata linistita in ritmul lor netulburat de nimeni de secole.