Am fost in Vilnius acum cativa ani. Din pacate, am stat foarte putin, am ajuns seara cu trenul de la Minsk, iar a doua zi dimineata plecam spre casa cu avionul. In plus, am avut parte de o vreme foarte rea – o ploaie din aceea mocaneasca, sacaitoare, care nu are cum sa duca la buna dispozitie. Dar si asa, injurand ploaia de sub umbrela, nu am putut sa nu remarc ca Vilniusul este si el, alaturi de Riga si de Talinn, un oras de o frumusete aparte. Nadir a fost recent, a prins soare si a pus pe hartie o serie de impresii si de informatii.

Vilnius, capitala Lituaniei, este unul dintre orasele europene cu un trecut remarcabil, avand unul dintre cele mai mari centre istorice, ce a fost adaugat din anul 1993 pe lista monumentelor protejate de UNESCO. Situat pe raul Neris care il imparte in doua, orasul numara nu mai putin de 560.000 de locuitori, dintre care cca 15% sunt etnici rusi migrati incepand cu „epoca Stalin”.

Multe dintre cladirile vechiului oras (ghidurile spun ca ar fi in jurul a 2.000) pe care le-am vazut sunt remarcabile prin arhitectura lor, fiind inaltate intre secolele XIII – XIX, printre ele predominand bisericile si catedralele ce fac unic si inconfundabil orasul, construite in diverse stiluri arhitecturale, ca medieval gotic, baroc, renaissance, toate fiind in jurul Catedralei neoclasice si al Primariei.

Dar hai sa va spun cum ajungeti acolo, din pacate la ora actuala nefiind zboruri directe. Drumul cu masina/autocarul e total nerecomandat, doar daca vrei sa mai vizitezi si alte orase pe traseu. Cu trenul ar fi cateva variante, dar complicate, trebuind fie sa schimbati la Budapesta, apoi la Varsovia si apoi sa luati un autobuz, fie sa mergeti la Viena, apoi sa schimbati din nou spre Varsovia si din nou un autobuz.

Asa ca singura varianta ramane cea aeriana:

— cu Air Baltic, spre Riga si de acolo iei fie autobuzul, care face vreo patru ore, fie un alt avion. Pretul ajunge la aproximativ 180 de euro dus-intors si trebuie sa stiti ca aceasta companie e low cost, dar cu un standard ridicat fata de competitoarele ei europene;

— cu Ryanair, schimband la Milano / Bruxelles, dar legaturile sunt in general a doua zi, asa ca te mai costa cazarea in orasul in care ai legatura. Pretul biletului ajunge insa la 95 – 100 de euro, acceptabil;

— cele mai bune oferte din punctul de vedere al comoditatii e ofera LOT sau Lufthansa ( daca nu or fi si atunci in greva), pretul biletelor incepand de la 250 de euro, durata medie a zborului fiind de 6-7 ore, depinzand foarte mult de layover-ul pe care il ai, la Varsovia / Frankfurt.

Air Balticul poate fi o varianta foarte buna, putand opta pentru un duo city break, aeroportul din Riga avand legaturi bune atat cu orasele importante scandinave, cat si cu orasele din Caucaz. Daca rezervi din timp, zborul Riga – Baku sau Erevan te poate ajunge chiar si la 80 de euro dus-intors.

Cazarea e relativ ieftina. Eu, de exemplu, am stat in hotelul de 3 stele, numit Ecotel, care se autodefineste ca fiind cel mai mare hotel „economic class” din oras. Camerele sunt destul de mici, relativ modern echipate, micul dejun fiind si el fara mari pretentii. Pretul aici incepe de la 35 de euro/camera/noapte, mai multe detalii despre hotel puteti gasi la adresa www.ecotel.lt . Este situat la o distanta de circa 15 minute de mers pe jos pana in centrul vechi. Aici am intalnit un simpatic baiat din Maramures, care traia in Lituania de un an, dar care, ca si unii dintre fotbalistii nostri celebri din anii ’90, uitase deja limba lui Creanga si a lui Eminescu, vorbind cu multe pauze intre cuvinte…

Mancarea e foarte gustoasa si de neuitat. Chiar langa Ecotel, e un restaurant rusesc in care te servesc cateva „mandre” blonde, inalte si cu ochi albastri de neuitat. Daca poti sa te concentrezi un pic la mancare, vei putea comanda feluri yammy ca Beef Stroganof sau salata Ladoga, acompaniate de un superb vin rosu de Caucaz sau de spumoasa bere locala. Un alt local in care v-ar placea cu siguranta, frecventat mult de expati, este Brasseria Astorija, faimoasa pentru vestitul brunch de duminica, dar si pentru versatilitatea meniurilor prezentate.

Ce puteti vizita? Pai, ar fi destule obiective, suficiente sa va umple cam doua zile, toate concentrate in Centrul Vechi si in cartierul Uzupis:

— Biserica St. Anne, construita in stil romano catolic, una dintre cele mai reprezentative pentru stilul gotic si una dintre cele mai frumoase din Europa. Aici, m-am intalnit cu un grup de turisti din Chisinau, care ascultau – si nu prea – explicatiile ghidului lor. Erau mai mult decat incantati de orasul vechi, dar si de frumusetea unor lituaniene care tocmai treceau pe langa noi.

— Turnul Gediminas, parte din Castelul fortificat ce apara orasul, construit de ducele cu acelasi nume prin anul 1400, la inceput numai din lemn, modificat pe la 1930 cu caramida rosie. Desi acest turn este foarte important in landmark-ul orasului, nu este chiar foarte impozant. Privelistea pe care o ai de pe acest deal merita insa tot efortul pe care il depui la urcare.

— Catedrala in stil neoclasic, dedicata sfintilor Ladislau si Stanislau, este centrul spiritual al tarii. Desi arata foarte bine la exterior, interiorul nu se ridica la inaltimea asteptarilor. Demn de mentionat este ca, dupa ocuparea tarii de catre atotprezentii sovietici, a servit ca magazie.

— Palatul Marilor Duci ai Lituaniei – si Muzeul National – trebuie vizitat pentru a-ti face o idee despre istoria acestei tari – mare putere regionala ce se intindea de la Baltica si pana la Marea Neagra, dar care apoi a fost inglobata, ca si ceilalti vecini ai ei, in marele URSS. In muzeu vei vedea, printre altele, coroana marilor duci, tronul, armele, vesela, mobila fostilor conducatori ai tarii.

Nu vreau sa va plictisesc si cu alte obiective, dar cred ca ar mai trebui „bifate”: Muzeul KGB, bisericile Sfintilor Petru si Pavel, a Sfintei Teresa, a Bernardinilor, dar si dealul pe care se afla cele trei cruci. Un loc extraordinar de promenada este cartierul Uzupis, unde vei admira arhitectura orasului de pe la 1800, alaturi de cafenele si de magazine de ambra.

Mie mi-a placut orasul vechi, viata din puburile din centru, fetele dragute aproape omniprezente, mancarea ruseasca, dar si cea locala, o combinatie intre cea poloneza si central-europeana. Vilnius este, fara doar si poate, un oras ce s-a aflat sub diverse influente: scandinave, germane, poloneze, rusesti, care i-au oferit mult sarm, dar si un caracter diferit fata de celelalte capitale baltice. In pofida modernizarii evidente, pe anumite strazi ale orasului poti sa te intorci in trecut, in perioada medievala, iar in locurile din orasul nou, poti simti din plin apartanenta la globalizarea din ce in ce mai evidenta.

Cu speranta ca v-am convins sa respirati aerul principalului oras lituanian,

Nadir Acmola

Imagini Vilinius

Palatul Marilor Duci de Lituania

Imagine din palat

Las pas, prin centrul orasului Vilnius

Turnul Gediminas

Panorama de la turn

Biserica Sf. Anne

Primaria din Vilnius

Biserica Sf. Petru si Pavel

si interiorul….

In catedrala din Vilnius

Sursa: Vilnius – o capitala cam „subestimata” | vezi mai multe pe ImperatorTravel

In momentul in care am decis sa onorez invitatia celor de la APG si sa ma duc la conferinta de la Marrakech, m-am gandit sa stau cateva zile in plus prin zona… Era pacat sa ma duc doar pentru conferinta. Asa ca m-am mai gandit ce sa fac in afara de Marrakech, iar decizia a fost relativ usoara. Optam intre Essaouira, unde nu fusesem niciodata, si sa inchiriez o masina sa trec muntii Atlas dincolo, unde incepe Sahara, pentru a revedea niste locuri fascinante pe care le-am vazut si in 1999. Am optat pentru a trece muntii… si cred ca bine am facut, pentru ca am vazut niste locuri absolut superbe.

Cum sa ajungi dincolo de munti? Evident, poti lua un autobuz, dar e pacat. Atlasul este frumos si merita sa ai masina ta, pentru a putea opri unde vrei tu sa faci poze sau sa te abati din drum. In plus, nu stiu ce mijloace de transport in comun s-or duce la cheile Dades sau Todgha, iar daca or fi, probabil o fi unul pe zi. In plus, la Marrakech aproape la fiecare colt de strada gasesti o oferta de inchiriere masini. Asa am facut si in 1999, cand am inchiriat un Fiat Palio cu care am ajuns pana, hat, la M’Hamid, printre dune de nisip la granita cu Algeria. Si am si condus micuta masina printre dune, e drept, la indicatiile unui berber de-ai locului.

Dar sa nu povestesc prea mult din trecut si sa va zic ce am facut recent. In primul rand, sa gasesc o oferta buna. Am intrebat la o agentie de turism de langa riadul in care am stat, nu am fost multumit. Asa ca, intr-o pauza de conferinta, am inceput sa rasfoiesc putin netul. Si am dat de vreo trei agentii, dar doar una mi-a raspuns si inca extrem de prompt. Am schimbat cateva mailuri si mesaje pe Facebook, raspunsurile au venit chiar instant (desi era 11 noaptea), a doua zi dupa-amiaza am fost la biroul lor si dimineata urmatoare aveam masina la locul cerut, nu foarte departe de riad. Am vrut musai sa fie o Dacie (ma rog, nu e chiar greu, aproape jumatate din masinile din Maroc sunt Dacii) si aveam problema ca nu am o carte de credit pentru garantarea inchirierii. Aveam de ales intre a lasa o garantie cash de 500 de euro (suma pe care nu o aveam la mine) sau sa mai dau cativa euro pe zi pentru o nebuloasa fransiza. Pana la urma, m-am facut de o Dacie Sandero noua (avea vreo 20.000 km la bord), kilometraj nelimitat si o harta pe 3 zile la 100 de euro. In caz ca aveti nevoie, cautati-i pe cei de la Majdoline Travel. Au biroul la doi pasi de moscheea Kairouan si la trei pasi de Jema el-Fnaa :).

Daca in Marrakech se conduce un pic cam prea sportiv pentru gustul meu (in Medina e destul de mare nebunie, nu m-am aventurat si nici tipul de la Majdoline nu era prea incantat sa conduca pe acolo), odata ce iesi din zona marelui oras e chiar fain… soselele sunt bune, nu sunt extrem de multe masini pe sosele si se merge foarte civilizat. Incercati sa conduceti legal – exista politie care te opreste – am vazut cateva radare si am si fost oprit pentru depasire pe linie continua. Dupa ce mi-au aratat ca infractiunea mea costa 700 dirhami (65 euro), am cazut la pace pentru un “cadeaux” de 200 dirhami (19 euro).

Drumul dintre Marrakech si Ouarzazate este pur si simplu splendid. Evident, nu la inceput, strabati un pic din campia de la nord de Atlas, dar dupa vreo 20 – 30 km, muntii iti apar in toata splendoarea (daca te urci pe vreo casa din Marrakech ii poti vedea chiar si din oras). Si, dupa primele serpentine, ajungi in primul sat de munte, unde apare si o „bariera a zapezilor”. Iarna, pe aici ninge, asa ca se poate intrerupe circulatia – marocanii nu sunt prea obisnuiti sa conduca pe polei, probabil ca nici pe sosele prea umede.

Serpentinele care par sa nu se termine serpuiesc printr-un peisaj de poveste – relativ arid, arareori acoperit de vegetatie – am prins si inflorirea cactusilor, cu niste flori absolut superbe), sate din chirpici, culori tari si variate. Evident, pe drum, vei gasi mai multe magazine de suvenire, mici cafenele si omniprezentele magazine ale „cooperativelor de femei” producatoare de ulei de argan, unul dintre produsele cosmetice cu care Marocul se mandreste.

Si dupa ce am urcat la 2.260 de metri, altitudinea maxima a pasului Tiz’n Tichka (poate aveti o imagine despre Maroc ca fiind doar un desert, dar nu e chiar asa. Exista zone foarte roditoare si in Atlas, care are si varfuri de peste 4.000 de metri, exista chiar si o statiune de schi nu foarte departe de Marrakech, dar pe o alta sosea, nu pe cea spre Ouarzazate), am inceput sa coboram, incet-incet, spre Ouarzazate, poarta Saharei.

Populatia Marocului nu este formata doar din arabi. Acestia locuiesc mai ales la nord de Atlas, in zona muntilor, si la sud populatia majoritara este berbera. Limba berbera este apropiata de egipteana vorbita in imperiul antic (copta vorbita azi de doar cateva sute de vorbitori din Egipt este urmasa directa a egiptenei) si, din 2011, limba berbera a devenit limba oficiala in Maroc si este obligatoriu sa fie studiata in scoli chiar si in afara zonelor care nu sunt locuite de berberi. Am descoperit abia acum in Maroc ca limba berbera are un alfabet propriu, complet diferit de cel arab, aparent provenind din alfabetul fenician adus in Africa de colonistii fenicieni care au construit Cartagina. Si am descoperit acest alfabet ciudat (care, la prima vedere, mi s-a parut apropiat de cel grecesc) pe placutele de la intrarile in scolile din Marrakech si Ouarzazate. Foarte interesant ca guvernul marocan a inceput sa recunoasca si sa promoveze limba si cultura berbere, dupa secole de asimilare mai mult sau mai putin fortata.

In apropiere de Ouarzazate se afla satul Ait Benhaddou, devenit o adevarata Mecca pentru cineastii de filme istorice. Am luat-o la stanga de pe soseaua Marrakech – Ouarzazate si, dupa vreo 10 – 12 km, mi-a aparut un intreg cartier de hoteluri, restaurante si magazine de suvenire. Inca imi aduc aminte impresia de neuitat pe care mi-a facut-o in 1999, cand pe aici nu era nimic, iar satul se vedea de la kilometri intregi ca o cetate enigmatica construita intr-o oaza, aproape un miraj de tip Fata Morgana. Acum, nu ai parte de surpriza acestui sat magic de departe… Dupa ce lasi masina intr-o parcare imprejmuita de Sfanta Treime a turismului mondial – hotel, restaurant, magazine de suvenire – si o iei pe o straduta in jos, iti apare in fata Ait Benhaddou. Am ajuns undeva spre apus de soare, fiind si in jur de 1 noiembrie, nu am avut parte de hoarde de turisti, dar sunt convins ca in sezonul de varf pe aici te calci in picioare.

Nu am ratat ocazia sa ma plimb pe ulitele satului, o minimedina deloc complicata, printre case din chirpici, unele inalte cat niste mici blocuri, toate dand senzatia de citadela. Istoria nu a fost gentila cu aceasta zona, asa ca oamenii si-au construit casele ca niste mici cetati in interiorul unei cetati mai mari… exista si tuneluri pe sub case, ziduri de aparare si o cetate in varf de unde ai parte de cea mai buna panorama… Uitandu-ma prin ochiul zoomului aparatului de fotografiat, am descoperit insa un sat langa, care aduce cu Ait Benhaddou… Data viitoare, poate ca ar fi bine sa ajung si acolo, poate ca nu e la fel de turistic.

Ouarzazate nu are prea multe atractii „clasice”, dar am descoperit un oras impecabil de curat. Strazi largi, cladiri care arata bine, nicio hartie aruncata pe strada. Impresionant. De vazut ai si aici cate ceva de vazut. In primul rand, kasbahul Taourirt, castelul impresionant detinut de Glaoui, o adevarata dinastie locala care controla drumurile comerciale de dincolo si de dincoace de Atlas, care detinea si pozitia de pasa de Marrakech, un soi de guvernator regional. Faimos dintre ei (si ultimul, de altfel) a fost Thami El Glaoui, extravagantul Lord al Atlasului, cel care a lasat in urma niste palate adevarate opere de arta, cum ar fi palatul Bahia din Marrakech, dar si kasbahul Taorirt din Ouarzazate. Unul dintre cei care faceau cartile in Maroc in prima jumatate a secolului XX a fost un mare fan al stapanirii franceze pe aceste meleaguri. Evident, asta i-a adus multe beneficii pana prin anii ’50, cand a intrat in conflict cu nationalistii protejati de tanarul viitor rege Hassan II si de tatal sau, sultanul Mohamed V, pe care a incercat sa-i doboare de la putere si sa instaleze un rege-marioneta care sa-i multumeasca atat pe el, cat si pe francezi. A pariat insa pe calul pierzator si a trebuit, pana la urma, sa ingenuncheze in fata regelui Mohamed V… a murit de moarte naturala la putin timp dupa ce Marocul a devenit independent, iar Mohamed V era ferm in control. Proprietarile lui au fost confiscate de stat, iar unele lasate in paragina, ostentativ. Kasbahul din Ouarzazate a fost salvat si renovat nu din cine stie ce dorinta de a proteja monumentele culturale ale tarii, ci din motive strict economice… Hollywoodul a descoperit Ouarzazate si fenomenalele sale kasbahuri (palate-citadela) pentru filmele istorice… si cum Lawrence of Arabia a fost filmat in Ouarzazate si Ait Benhaddou, intreaga lume cinematografica a dat navala in Ouarzazate sa faca si mai multe filme…

Asa ca Ouarzazate a devenit, rand pe rand, Egipt Antic, Palestina, Roma, Tibet, iar industria cinematografica a prosperat. De altfel, la intrarea dinspre Marrakech se afla doua mari studiouri de film – CLA si Atlas, unde s-au produs filme ca Kingdom of Heaven, Gladiator, Mummy, Prince of Persia si o parte din Games of Thrones. De altfel, am si vizitat studioul CLA, unde am calcat pe urmele marilor vedete din aceste megaproductii… este fascinant sa vezi ca acele cetati din piatra dura, de necucerit, sunt, de fapt, din carton care la cativa ani incepe sa se cam descompuna, sa vezi cusca in care a fost purtat Gladiatorul Russell Crowe in arena, niste Ferrariuri de plastic dintr-un serial italian sau un vas antic in care vaslasii intrau sa dea la rame… Impresionanta este insusi imensa citadela „cruciata” facuta din carton… intr-adevar, cinematografia este arta de a face din carton o imparatie fara seaman.

M-am plimbat, de asemenea, prin medina din Ouarzazate. Ouarzazate nu a fost decat un mic sat uitat de lume, spre deosebire de maretul Marrakech, asa ca e extrem de greu sa te ratacesti, desi la intrarea in kasbahul care se afla langa medina iti va fi greu sa scapi de ghizii care te asigura ca vei intra intr-un labirint fara iesire… nici pe departe. Dar diferenta fata de Marrakech nu este numai de marime, ci si de materiale de constructie. Marrakechul este din piatra, iar Ouarzazate, din chirpici. Dar asta nu il face mai putin fascinant, dimpotriva. In plus, Ouarzazate este poarta de intrare spre Sahara si nisipul ei, dar si spre incredibila lume a satelor si kasbahurilor de chirpici, unele de dimensiuni remarcabile, greu de crezut pentru un asemenea material de constructie.

Dar despre excursia prin muntii Atlas o sa va povestesc intr-un alt articol.

Imagini Marrakech – Ait Benhaddou – Ouarzazate

Sandero dimineata … ma asteapta in medina din Marrakech

Muntii Atlas incep de la cativa kilometri de Marrakech

Fructe de cactus

Jocurile de culori din zonele aride sunt incredibile

Sat din Atlas

Soseaua Marrakech – Ouarzazate, acest Transfagarasan al Marocului

Ora rugaciunii

Bonjour, Atlas !

Inca un sat cu un minaret de o culoare neobisnuita pentru zona

Ruinele unui kasbah

Celebrul sat Ait Benhaddou

Pe drumul spre Ait Benhaddou

Ait Benhaddou, satul Hollywood

Casele – cetate din Ait Benhadou

Arabescuri berbere

Panorama satului la apus de soare

Fiecare casa-cetate are turnuletele ei

Moschee din Ouarzazate

Kasbahul din Ouarzazate

Si una din camerele lui

Medina din Ouarzazate, ma rog mini-medina

Cats of Ouarzazate

Niste berberi…

Studiourile CLA, unul din cele doua mari studiouri de filme din Ouarzazate

Spre cetatea unde s-au filmat atatea pelicule hollywoodiene

Pare reala, nu ? E doar butaforie

Aici s-au filmat scene din Prince of Persia

Trebuie si catapulte la razboi, nu ?

Cusca lui Gladiator

Aici se trage din greu la galere

Costume din diverse filme

Si alte materiale

Sursa: Ouarzazate, poarta Saharei | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Daca ajungi cu masina inchiriata dincolo de Atlas, la Ouarzazate, in principiu ai doua directii prioritare. Una este sa o iei spre Sud-Est spre desertul nisipos, acela cum apare Sahara in filme, cu dune cat casa (destinatia finala este M’Hamid, unde se termina drumul), iar cea de-a doua ruta o ia spre Est, cochetand cu muntii Atlas. In 1999, am mers intr-o zi spre M’Hamid si in cealalta zi spre Gorges de Dades. De data asta, am avut la dispozitie o singura zi, asa ca dupa ce am studiat atent ce si cum, am decis ca optiunea cea mai interesanta este spre Gorges… sau „chei”, mai pe romaneste.

Am iesit din Ouarzazate intr-o dimineata lenesa de duminica. Din pacate, dupa aproape o saptamana de soare stralucitor, vremea nu arata bine – nor, nor negru si apasator. Am avut noroc ca in afara de niste stropi suparati si chiar de un pui de grindina spre sfarsitul zilei, cel putin nu a plouat.

Soselele in Maroc sunt bune, iar cum treci la sud de Atlas nici nu sunt prea populate. Asa ca poti sa apesi pe accelerator, evident intr-o limita decenta si sa si admiri exoticele sate berbere. Obisnuit din Romania, unde casele chiar si din acelasi sat nu prea seamana unele cu altele, Marocul te surprinde prin conformitatea arhitecturala. In departare, imi zambeste luciul unui lac. Suntem in desert, de unde atata apa, o fi Fata Morgana? Arunc un ochi pe harta si descopar ca nu e Fata Morgana, e chiar un lac, unul destul de mare, unde se strang apele Atlasului.

Primul popas planuit ar trebui sa fie la Skoura. Aici, Lonely Planet spune ca ar fi un kasbah celebru care s-ar fi aflat pe bancnota de 50 de dirhami. Onoare pe care nu a primit-o nici macar marele kasbah din Ouarzazate. Din pacate, desi bantuim pe strazile colbuite ale acestei comune ceva mai mari si dupa ce intreb pe cineva, nu descopar decat numeroase pensiuni, toate construite in stilul traditional al kasbahurilor. Intersectiile comunei sunt pline de indicatoare spre diferite kasbahuri, dovada ca Skoura este o atractie turistica indiscutabila, dar nu si spre THE Kasbah. In fine, ma multumesc cu toate aceste case-citadela, multe de-a dreptul spectaculoase. Dar drumul e lung, asa ca renunt… ne asteapta alte locuri frumoase.

Nu-mi mai aduc aminte prea multe de data trecuta. Doar un apus minunat in drumul spre Ouarzazate, cate ceva din Gorges de Dades si, mai ales, intrarea in orasul Boumalne, catarat pe niste dealuri pitoresti. In rest, parca am rulat prin pustiu, zeci si zeci de kilometri. Probabil, confund cu celalalt drum spre M’Hamid via Zagora, ca nu dupa mult timp de la Skoura incepem sa traversam un sat care nu se mai termina. De fapt, nu e un sat, ci mai bine de o duzina, doar indicatoarele spunandu-ne ca tocmai am intrat in alt sat… iar casele sunt lipite una de alta, intr-o insiruire de ziduri… multe, traditionale, ceea ce face drumul de-a dreptul placut.

In fine, ajung si la intersectia de la Boumalne… de aici, inca vreo 20 km si ajungem in Gorges de Dades. Dar mi-am propus sa ajungem si la Gorges de Todgha (sau Todra, cum le stiam eu), ceva mai incolo, inca vreo 70 km. Asa ca continui prin desertul pietros, din ce in ce mai arid, dar in continuare fara pic de nisip. Ajungem intr-un final si in oraselul Todgha – la fel de curat, la fel de bine intretinut… nu stiu, marocanii astia, mai ales cei de la sud de Atlas, mi se par foarte gospodari.

Drumul spre Gorges urca undeva pe dealurile care domina localitatea Tinghir… desi sunt doar 11 km, e musai sa oprim aproape la fiecare 500 de metri – panorame superbe, sate vechi din chirpici, unele abandonate, kasbahuri si campia care se asterne cuminte la picioarele Atlasului. Evident, fiecare stop panoramic este semnalizat de berberii care incearca sa vanda tot soiul de suvenire.

In fine, dupa ce am strabatut un sat plin-ochi de restaurante si pensiuni (se pare ca si marocanilor le plac aceste locuri, care sunt full vara… in zona este mult mai racoare si multi se refugiaza macar in weekend in briza muntilor Atlas), platesc 5 dirhami bilet de intrare in Gorges si nici nu fac vreo 100 de metri, ca imediat imi caut un loc de parcare… ziduri impresionante, sa tot aiba mai bine de 100 – 200 de metri, strang o vale repede… Sunt destui turisti, dar numarul lor nu e agasant si toti isi intind gaturile pentru a vedea aceste culmi superbe.

Exista si circuite de trekking – cel scurt e de trei ore, cel lung e de opt ore, dar, din pacate, nu prea avem timp. Daca am fi dormit prin zona, poate… asa ca dupa ce strabatem stransoarea cheilor Todgha, mai rulam cativa kilometri printre munti. Obisnuiti cu muntii plini de brazi si verdeata, Atlasul este exotic si, desi arid, e atragator… exact neobisnuitul te atrage. Iar in loc de brazi, din loc in loc, apar palmierii! Tot in zona, exista cativa pereti care atrag cataratorii, dar e totusi noiembrie, nu suntem in sezon si numarul lor este redus.

La intoarcere, decidem sa ne oprim undeva in satul de langa Gorges, pentru a manca. Si parchez in fata primului restaurant. Arata chiar fain, are o fatada interesanta si, in plus, mese si pe acoperis. Iar privelistea, desi intunecata de nor, merita din plin. Patronul, care vorbeste bine engleza si e tipul acela arab care ar sta si in cap daca clientul vrea, e plin de zambete. Ne intreaba daca am oprit pentru ca l-am gasit pe Internet. Nu, pur si simplu am vazut un restaurant si am oprit. Se mira si ne declara plin de mandrie ca este cel mai bine cotat restaurant din Gorges de pe Tripadvisor. Da, se numeste Le Petite Gorge si chiar e nr. 1 din 12 restaurante listate pe Tripadvisor. Mancarea e buna, un pic mai scumpa decat ma asteptam, dar pretul e OK. Are niste meniuri de poti alege din vreo 20 de combinatii. Si, fiind singurii clienti, bucatarul e chiar Speedy al-Gonzales si mancarea vine in mare viteza. Il intrebam de unde stie engleza. Lucreaza de la 16 ani si numai in restaurante, hoteluri si alte locuri unde a avut de-a face cu turisti. A invatat de la munca, nu de la scoala. Dupa ani si ani, s-a intors acasa (e din sat, ne arata chiar directia satului vechi, din chirpici) si si-a deschis un restaurant aici. Ii este bine, e acasa, face si bani, face si mancare buna si e si numarul 1 in Tripadvisor !

Pe drumul spre casa, ma gandesc daca sa o mai fac dreapta sau nu spre Gorges de Dades. Stiu, la intoarcere ne va prinde noaptea si urasc sa conduc pe noapte, ma rog, nici pe zi nu imi place, dar zau ca ar fi pacat sa fim asa de aproape de Gorges de Dades si sa nu le vedem. Asa ca, la intersectie, o fac la dreapta si o tai spre Gorges de Dades. Desi mi-a placut rau drumul spre Gorges de Todhga, zau ca Dades il bate… sate pline cu cladiri vechi, drumuri incolacite, serpentine, peisaje de vis. Soarele e la apus si prinde niste „gauri” in plafonul de nori. Da, e de vis, arata superb… Imi aduc aminte de kasbahul ruinat catarat pe o stanca, un soi de castel Bran al Dades-ului, dar si de peretii aceia slefuiti de vant care arata ca de ceara care se prelinge. In fine, dupa vreo 30 km intram in Gorges de Dades… Doamne, ce s-a schimbat in ultimii 16 ani! In 1999, aici era mai nimic, doar niste pajisti pline cu picnicari si nu puteai urca pe munte decat daca aveai 4×4. Acum, hotel dupa hotel (toate, in stil traditional de kasbah), restaurante, supermarketuri. Este o statiune montana in toata regula. Iar soseaua impecabil asfaltata serpuieste in sus, spre inaltimile Gorges-ului. Nu am avut timp sa ma catar pe Todgha, acum e momentul sa prindem apusul pe varful Cheilor Dadesului… Vremea e insa potrivnica… daca pe vale ploua, aici, pe culmi, bate cu grindina, e vant, dar soarele care se reflecta dintr-o stanca intr-alta creeaza o imagine unica… Opresc langa hotelul cocotat sus, pe creasta… Doamne, ce priveliste de aici in jos, spre Sahara, dar si in sus, spre Atlas! Aici trebuie sa revin odata… Si nu pe fuga, si odata cand va fi soare si cald!

Drumul spre Ouarzazate nu a fost prea placut. Am condus noaptea prin sate, dar satenii marocani sunt foarte cuminti, toti mergeau doar pe trotuare… ma rog, trotuare nu existau, mai degraba pe marginea drumului, unul nu statea aiurea pe sosea. Am condus in cea mai mare parte in spatele unei masini, si asa eram obosit, asa ca preferam sa fiu „condus” de altcineva. Am ajuns fara probleme in Ouarzazate, dupa o zi lunga… dar plina de frumusete.

Peste tot, gasesti kasbahuri

Soseaua prin Atlas

Satele din Sahara sunt cu adevarat pitoresti

Si alte ruine de kasbah

Vechiul Tinghir

Si noul Tinghir

Vechiul kasbah din Tinghir

Daca vezi pe cineva vanzand suveniruri, atunci sigur ai parte de o panorama faina

Satul de dinainte de Gorges s-a transformat in resort

Intrarea in Gorges de Todgha

Cam asa arata … impresionat

Cu Sandero prin desert

Un pic de apa… aduce un pic de vegetatie

Cealalta intrare in Gorges

Inca o oaza

Restaurantul Le Petit Gorge

Si omniprezentul ceai de menta

Incet, incet, se insenineaza

Iar apusul e incredibil

Zici ca se preling…

Inca un kasbah … wow

Gorges de Dades

Si evident si pe aici, e plin de hoteluri in stil traditional

Sursa: Prin cheile Atlasului | vezi mai multe pe ImperatorTravel

A treia minune a lumii pe care am vizitat-o a fost Machu Picchu, misteriosul oras incas pierdut si redescoperit, cateva secole mai tarziu, in jungla inalta a Anzilor. Am ajuns pentru prima oara la Machu Picchu acum 15 ani, in 2001, si a fost o experienta absolut magica, pe care am povestit-o de foarte multe ori. Intamplator, aveam sa revin acum cateva zile si mi-a fost frica de faptul ca, nefiind prima data la Machu Picchu, locul nu o sa mai fie la fel de magic. Nu a fost deloc asa. A fost ca prima data! In plus, am avut parte de acelasi dans al norilor care face din Machu Picchu o minune adevarata. Cum ziceam in primul articol, personal, nu sunt de acord cu unele minuni, dar Machu Picchu este ferm pe lista personala a locurilor care merita, merita, merita experimentate.

Machu Picchu a supravietuit ocupatiei spaniole taman pentru ca nu a fost descoperit. Nu se stie nici pana in ziua de azi ce rol a avut – a fost un oras sacru in care traiau doar preotii cultului lui Viracocha si Pachamama? A fost un oras rezervat conducatorilor (semisacri, si ei) ai Imperiului Inca, intins din nordul actualului Chile pana prin Ecuador? A fost o rezidenta pentru extraterestri? Nu se stie ce a fost. Cert este ca orasul enigmatic a functionat cam 100 de ani si a fost abandonat in perioada cuceririi spaniole. De aceea, se pare ca nu a fost gasit de spanioli, care au dorit sa rada de pe fata pamantului orice ramasita a culturii, a religiei si a limbii Imperiului Inca, si a supravietuit. A continuat sa fie cunoscut doar de localnici, iar acestia au fost aceia care l-au condus pe exploratorul american Hiram Bingham care l-a „descoperit” in 1911 si l-a adus in atentia omenirii. A gasit acesta aurul cautat cu atata asiduitate de conchistadorii spanioli? Nu se stie. Cert este ca a excavat si a trimis in America nu mai putin de 40.000 de artefacte si ca, la aproximativ un deceniu dupa descoperirea vechiului oras incas, a avut bani sa isi organizeze campanii electorale si sa devina guvernator de Connecticut si, mai apoi, senator. Deci, ceva, ceva tot a ramas de pe urma descoperirii sale.

Nu este foarte usor sa ajungi la Machu Picchu. Nu exista nicio sosea care sa lege orasul turistic de la poalele asezarii de restul lumii. Se poate ajunge doar cu trenul (care este destul de scump) sau pe jos, pe faimoasa Inca Trail (care, de asemenea, este scump si, in plus, trebuie sa-ti rezervi locul cu cateva luni in avans – exista un numar limitat de excursionisti care pot sa ia la pas muntii din jur timp de trei zile, pentru ca in ziua a patra sa ajunga la Machu Picchu).

Acum 15 ani, regulile nu erau la fel de stricte. Trenul era destul de ieftin (nu cred ca am dat mai mult de 20 – 30 de dolari dus-intors, acum e cam 85 de dolari one-way), iar pe Inca Trail puteai pleca de pe o zi pe alta – puteau fi cati trekkeri voiau pe drumul incasilor. In plus, porterii carau cantitati incredibile de lucruri, asa ca preturile erau destul de mici. Venisem chitit sa merg pe Inca Trail (eram noua romani veniti in Peru), dar am avut probleme de aclimatizare si, fiind cu bateriile destul de joase, am optat sa merg cu trenul. Mi s-a alaturat Ionut, iar ceilalti sapte au luat-o la pas.

Am decis ca, daca tot am ajuns aici, sa merg la Machu Picchu in doua zile consecutive. Si bine am facut. Am luat trenul de dimineata si am plecat spre Aguas Calientes, localitatea exclusiv turistica deservind Machu Picchu (sus, in oras, nu ai voie sa dormi, iar cei care au foarte multi bani pot sta intr-un hotel la intrarea in orasul istoric. Nu mai stiu cum e acum, dar in 2001 erau, de asemenea, unicii pamanteni care aveau voie sa patrunda in oras pe timp de noapte. Si presupun ca intr-o noapte cu luna ar fi fost magic). Am ajuns dupa vreo trei ore (da, sunt cam 120 km intre Cuzco si Aguas Calientes, dar trenul merge catinel), mi-am aruncat micul bagaj de doua zile in primul hospedaje gasit si am sarit in autobuzul care urca la Machu Picchu. Am cumparat bilet de doua zile si am intrat – a fost o experienta incredibila. Era ora la care cei veniti de dimineata (inclusiv de pe Inca Trail) coborau in Aguas Calientes sa prinda trenul de Cuzco, asa ca am avut Machu Picchu pentru mine. Cred ca nu erau mai mult de 50 de suflete in tot orasul. Eram, practic, singur. Am trait Machu Picchu, m-am indragostit de Machu Picchu, m-am lipit de piatra sacra (azi, nu mai poti) si a fost unul dintre acele cazuri in care am simtit cum, practic, intra energie in mine dintr-o sursa necunoscuta). Am zacut pe gazonul tuns proaspat (acum nu se mai poate decat in foarte putine locuri) si m-am bucurat de oras.

A doua zi, m-am trezit dis-de-dimineata. Intelegerea cu cei din gasca (ei facusera Inca Trail) era ca ne vedem la 7 dimineata la Caretaker Hut. Ei se sculau pe la 2:00 sau 3:00 pentru a ajunge la apus la Poarta Soarelui, de unde sa admire rasaritul peste orasul istoric. Dar de unde atata rasarit… Ploua cumplit. Am luat autobuzul, am ajuns sus, unde continua sa ploua… I-am vazut intrand in oras prin ceata, ca niste fantome ude si infrigurate. Le povesteam ce frumos fusese cu o zi inainte. Si ce ghinion au. Urma sa avem parte de turul orasului – sa vedem Templul Soarelui, Templul cu 3 ferestre, Piatra Soarelui. Intre timp, s-a oprit ploaia. Cel putin, nu mai purtam poncho-urile de plastic. Dar era ceata… nu mai era o ceata din aceea s-o tai cu cutitul, ca dimineata, dar intuneric, da. Iar Machu Picchu este incredibil cand este scaldat in soare. S-a terminat si turul si m-am urcat pe o mica inaltime, langa Caretaker Hut. Si, atunci, miracolul s-a intamplat. S-a spart plafonul de nori… au inceput sa urce norii intr-un dans celest. De aici, de sus, Machu Picchu parea o naveta extraterestra plutind deasupra norilor… acestia se ridicau si, incet, incet, isi luau talpasita. Si Machu Picchu a fost inundat intr-o lumina nelumeasca. Imi era greu sa cobor, imi era greu sa ma misc de acolo. Ma uitam si nu-mi venea sa cred ce vedeam… A fost magic. A fost unul dintre acele momente din calatorii pe care nu il voi uita vreodata.

15 ani mai tarziu. Acum cateva zile. Din nou, intr-o gasca, de data aceasta, de 15 oameni. Trei au luat-o pe Inca Trail. Restul, cu trenul. Cei cu Inca Trail-ul au luat la pas vechiul drum al incasilor, dar dupa ce au rezervat prin decembrie! Peru nu mai este flower power-ul de acum 15 ani. Totul este organizat intr-un stil american. You apply, intri la o ora, scanezi hartii, daca nu te-ai trezit acum nu stiu cat timp, nu vezi prea multe. Se pare ca si numarul celor care vor intra efectiv in Machu Picchu a fost limitat la 2.500 de oameni. Dar inca nu a fost implementata masura. Dar sigur va fi implementata intr-un viitor destul de apropiat si atunci chiar ca trebuie sa te trezesti din timp daca vrei sa vezi una dintre cele sapte minuni ale lumii.

Ca si acum 15 ani, am luat trenul spre Aguas Calientes. Acum era un tren de lux, cu ferestre in tavan, pentru a avea o privire panoramica, cu bauturi gratis si aer conditionat. Am ajuns dupa vreo trei ore in Aguas Calientes, unde ne-am aruncat bagajele in hotel si, dupa un pranz rapid, am sarit in autobuz. Si am ajuns sus. Nu mai era soarele de acum 15 ani, dar era o lumina filtrata de niste nori albi, o lumina ciudata si interesanta. Am facut turul, am redescoperit principalele monumente, ne-am catarat pentru poze panoramice. Si am descoperit acel Machu Picchu magic care m-a impresionat la fel de mult ca prima oara. A doua zi, urma din nou sa ne desteptam devreme. Nu pentru a ne intalni cu grupul care venea de pe Inca Trail, ci pentru ca la 7:00 aveam programare sa urcam pe Huayna Picchu, acel bolovan care apare in toate pozele clasice. Dar toata suflarea din Aguas Calientes se trezeste foarte de dimineata sa ia autobuzul pentru a prinde rasaritul. Asa ca poti sta si o ora la coada.

Dimineata, cand am iesit pe la 5:00 din hotel, am zis ca am un déjà vu. Ploua cu spume. Ca acum 15 ani. Apoi, mai incet. Coada nu a fost de o ora, cum ne speriase ghidul, ci de „doar” 45 de minute. Ne-am urcat in autobuzul care a luat-o la goana pe serpentine, fara prea multa vizibilitate. Goneam in ceata si in ploaie.

Cum am intrat in Machu Picchu, nu mai ploua, ci pur si simplu era umed pentru ca am intrat intr-un nor. Eram in nor, era ceata, nu vedeai la doi pasi. Am strabatut in viteza Machu Picchu pentru ca nu aveam voie sa intram in zona Huayna Picchu decat intre 7:00 si 8:00. Si sa ne intoarcem pana la 10:00, pentru ca intre 10:00 si 13:00 mai aveau voie vreo 200 de oameni. Am intrat la timp, era cam 8 fara un sfert si am inceput urcusul pieptis… Huayna Picchu este destul de abrupt, dar urci pe scari. Sunt sapate scari in abrupt. Nu stiu cate sunt. Am citit ca ar fi 2.200, altii zic ca ar fi 2.500. Nu stiu, multe. Fiecare, in ritmul sau. Pe drum, m-am intersectat cu un cuplu de romani din Sibiu – Stefan si Iulia. Eu si Iulia, ceva mai lenti, am ramas in spate. Unii dintre noi s-au intors demoralizati. Ziceau ca nu vor vedea nimic si ca nu are sens sa urce in nor. Dar eu eram suta la suta, mie la mie, ca va iesi soarele. Pe drum, am inceput sa ma intersectez cu americani care ajunsesera in varf, care nu vazusera nimic si acum coborau. Dar eu eram convins ca va iesi soarele. Speram ca atata timp cat eram sus in Huayna Picchu, nu mai tarziu. Ar fi fost mai bine sa rezerv intervalul orar 10:00 – 13:00? Nu stiu.

Si cand ma apropiam de varf, am dat peste niste cladiri incase. Am pierdut un pic drumul si, dupa ce am iesit dintr-o cladire, am avut parte de acel moment magic pe care il caut de multe ori… m-am trezit in fata unui masiv muntos unde SE SPARSESE PLAFONUL. Daaa, se sparge plafonul, este acel moment pe care l-am trait in 2001, se intampla din nou, Machu Picchu imi ofera acele momente din nou. Am urlat ca un apucat: IULIAAA!!! Ea o luase pe alte scari. A aparut si Iulia. Se spargea plafonul, vom vedea Machu Picchu.

Am ajuns in varf, unde ma asteptau cei cinci care urcasera totusi, sperand ca vor vedea Machu Picchu. Si cum am ajuns, s-a spart plafonul si am vazut pentru prima oara incredibila asezare de sus, ca din elicopter. E o diferenta de nivel de 300 de metri. Si Machu Picchu a aparut… a urmat dansul norilor, joaca de-a v-ati ascunselea si, pana la urma, soarele. Miracolul s-a intamplat. A doua oara. Ma uitam uimit la oras, ignoram cererile rangerului sa plecam sa facem loc celor care incepusera sa urce la 10:00, chiar nu ma interesa. Acolo, la 300 de metri sub mine, aparuse Machu Picchu, minunea incasilor, orasul magic de dincolo de nori…

Cum ajungi la Machu Picchu

In primul rand, zbori la Lima. Apoi, la Cuzco (sau vreo 16–18 ore cu autobuzul). De acolo, ai doua optiuni – fie o iei pe jos pe Inca Trail (ajungi la capatul Inca Trail cu microbuzul) si apoi marsaluiesti vreo trei zile si jumatate, fie cu trenul. Exista mai multe tipuri de trenuri, cel mai ieftin se numeste Expedition si costa sub 100 de dolari, dar poti lua si Hiram Bingham si sa dai peste 500 de dolari. Verifica site-ul Peru Rail si cumpara din timp biletele! Ca sa mai reduci din costuri, ia un autobuz pana la Ollantaytambo si, de acolo, trenul.

Din Aguas Calientes (unde te lasa trenul), ia autobuzul (dimineata, ai parte de cozi de o ora) pana la Machu Picchu (sau poti urca pe jos – 8 km).

Viza de Peru

Cetatenii romani nu au nevoie de viza pentru Peru, ci de un pasaport valabil cel putin sase luni.

Cand sa mergi la Machu Picchu

Vara noastra, adica iarna lor (de prin mai pana prin octombrie). Desi pare sus, Machu Picchu nu este chiar asa de sus – este la doar 2.400 de metri altitudine (Cuzco e la 3.300 de metri, lacul Titicaca, pe la 4.000 m), asa ca nu vei avea probleme de rau de inaltime. Dimpotriva, ti se va parea ca este foarte, foarte cald, dupa noptile reci din Altiplano. Iarna noastra (vara peruviana) ploua si exista riscul sa nu prea poti ajunge din cauza alunecarilor de teren. Acum cativa ani, din cauza inundatiilor, legatura cu Aguas Calientes a fost intrerupta, iar turistii ramasi in zona Machu Picchu au fost evacuati cu elicopterul.

Bani

Moneda nationala este sole. Gasesti numeroase ATM-uri (inclusiv in Aguas Calientes), dar si case de schimb valutar. Daca vrei sa aduci cash cu tine, e preferabil sa ai dolari americani.

Imagini Machu Picchu

Trenul Explorer (cel mai ieftin) intre Cuzco si Aguas Calientes

Aguas Calientes – orasul turistic de sub Machu Picchu

Autobuzul

Welcome to Machu Picchu !

Aceeasi impresie ca si acum 15 ani. Incredibil !

Trupa romaneasca la Machu Picchu

Wonderful

Unii incearca poze „altfel”

In orasul antic, traiesc cateva lame … pentru turisti

Dupa amiaza tarziu, nu mai e multa lume in Machu Picchu

Dis-de-dimineata la coada de autobuz. Ploaie, ceata, urat

Sus, eram in nor

Dar am inceput urcusul spre Huayna Picchu

Cam asa arata

Acel moment magic cand se rupe plafonul !

OMG !

Din ce in ce mai mult…

Se vede si Machu Picchu… ca o macheta !

Apare si dispare

Cerro Machu Picchu

Iata orasul !

Ce poate fi mai frumos ?

La revedere, Machu Picchu

Sursa: Cele 7 minuni ale lumii – Machu Picchu, orasul de dincolo de nori | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Nadir nu s-a potolit din calatorit, asa ca iar a luat mapamondul la pas si a ajuns si in Japonia (o tara care lasa pe oricine cu gura cascata). Si, cum a fost zilele trecute prin Japonia, nu a putut sa nu-si puna impresiile in scris… Si, cum despre Japonia este intotdeauna fascinant sa citesti, va invit la lectura despre Tara Soarelui Rasare

Dragi cititori,

In cele ce urmeaza, o sa va povestesc impresiile mele de calatorie din Japonia ☺, o tara plina de contraste, ce imbina, ca nimeni alta, tehnologia moderna cu traditiile seculare. Impresiile sunt extrem de recente si voi incerca sa le structurez cat mai bine.

De cand eram mic, am fost fascinat de desenele animate japoneze, personajele preferate, cum ar fi Sindbad Marinarul, persistandu-mi si acum in memorie. De asemenea, tin minte vechile calendare de perete cu muntele Fuji, ce are piscul acoperit de nori, pozele cu o „clasica” japoneza imbracata in kimono zambind sagalnic la privitori. Mai stiu ca primul meu radio cu tranzistori era japonez si ca ma mandream tare mult cu el. De asemenea, cand ma gandeam la Japonia, aveam in minte roboti cu forma umanoida, masini ultraperformante, incercam sa imi imaginez cum se traieste in cel mai mare oras al lumii, la intensitatea si frecventa mare a cutremurelor japoneze samd.  Imi imaginam o tara unde tehnologia este cea mai avansata de pe Pamant, unde strazile sunt iluminate ca ziua, de la neoanele uriase, imi imaginam oameni care muncesc ca niste masinarii, fara concedii, fara pauze, fara weekenduri risipite .

Asa ca m-am documentat, inainte de excursie. Am recitit, printre altele, urmatoarele informatii:

– miracolul economic japonez a avut drept cauze forta de munca ieftina si un yen „mic”, care au dus la exporturi masive de la banale jucarii pana la cele mai sofisticate produse electronice;

– prin anii ’80, economia japoneza a intrecut-o pana si pe cea americana: pietele de consum si financiara au crescut de la an la an, insa, din cauza recesiunii din SE Asiei, de prin anii ’90, dar si a investitiilor importante facute de ei in aceasta zona, o parte din institutiile financiare au intrat in insolventa si tara a intrat in recesiune;

– copiii japonezilor invata inca de mici sa se supuna regulilor comunitatii, examenele constand in chestionare pentru care elevul trebuie sa toceasca enorm, pentru a le completa corect, fara a-si dezvolta gandirea individuala;

– stiati ca sunt peste 80.000 de restaurante numai in Tokyo? Sa nu va mire, mancatul in oras e activitatea cu cea mai mare pondere din cele desfasurate in timpul liber – in general, se iese cu colegii.

E, acum sa va spun cateva impresii generale:

– japonezii sunt un popor extrem de organizat, urmand principii de trai foarte bine cunoscute;

– stiind ca Tokyo e cel mai mare oras al lumii, m-a uimit faptul ca nu era atat de aglomerat precum ma asteptam, spre exemplu metropole precum Istanbul, Cairo sau Saigon sunt incomparabil mai agitate si mai obositoare;

– sunt extrem de manierati, de zambitori, de atenti si de doritori sa te ajute, oamenii de pe strada se straduiesc sa iti dea toate lamuririle – atentie, cei mai multi nu cunosc engleza ☺,

– toaletele lor sunt cele mai evoluate pe care le-am folosit vreodata, fiind dotate cu toate necesitatile la care nici nu te gandeai;

– strazile sunt atat de curate, incat poti merge descult, fara grija ca te poti murdari sau rani;

– trenurile au locomotive din Star Trek-ul anilor 2000, unele atingand viteze si de 300 km/h, iar conductorii de tren se inclina atat la intrarea in vagon, cat si la iesirea din el;

– barbatii au posete mari, ca femeile, fiind imbracati invariabil in camasa alba si pantaloni negri, in timpul orelor de birou;

– taximetristii cu care m-am plimbat aveau varste extrem de ridicate, de la 85 de ani in sus ,

– viata decurge previzibil, fara surprize, oamenii aratand odihniti si aspirand la o durata medie a vietii mai mare ca oriunde.

– ca sa circuli cu masina iti trebuie un permis special, prima regula fiind sa faci ce fac altii in trafic.

Acum, sa trec in revista informatiile vitale organizarii excursiei:

– poti ajunge acolo cu urmatoarele linii aeriene, cele mai uzitate fiind KLM, Air France, Qatar Airways, Lufthansa, LOT, Austrian, British, Turkish si Aeroflot. Pretul unui bilet incepe de la vreo 515 de euro, daca ti-l iei din timp, costul mediu fiind totusi aproximativ 700 de euro, cu tot cu escala intr-un oras din Vest,

– calatoresti 10 – 11 ore non-stop, trecand prin zone din nordul Rusiei, peste Gobi, peste Manciuria etc.,

– Narita International este principalul aeroport al tarii, situat la o ora de mers cu Narita Expres din gara Tokyo. O calatorie cu taxiul costa chiar si 200 $, iar cu autobuzul Limousine, 15$.

Deplasarea intre orase am facut-o cu trenul de mare viteza shinkansen Nozomi, ce are preturi incepand de la 150 $ one way Tokyo – Kyoto de persoana. Drumul dureaza doua ore si un sfert. Ar fi si alte variante, mai ieftine, dar nu cu mult fata de tren, care e cel mai popular. Trenurile sunt pline-ochi si circula silentios, fara intarzieri.

Atentie insa la transferurile in gari, intre peroane, distantele fiind lungi si neexistand hamali, asa ca evitati sa aveti bagaje grele sau voluminoase.

Inchiriatul unei masini nu cred ca ar fi o solutie: chiar daca gasiti carburantii costand ca la noi in tara, autostrazile au taxe exorbitante.

Transportul prin oras poate fi cu taxiul, cu metroul sau cu autobuzul. Pretul unui abonament de o zi este de 5 sau 6 $. Cand iei un taxi, trebuie sa stii ca galben inseamna ca e ocupat, rosu ca e liber. De asemenea, ia cunostinta ca portierele sunt automate si controlate de catre sofer.

Imagini Japonia

Sursa: Japonia, tara contrastelor (ep. 1). Corespondenta de la Nadir | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Daca, ieri, Nadir a spus cate ceva despre Japonia in general, in articolul de astazi va detalia cate ceva despre destinatiile pe care le-a descoperit in arhipelagul nipon.

Si acum sa va spun orasele vizitate si cate ceva despre fiecare. Eu am fost in Tokyo, Yokohama, Nakamura, Kyoto si Nara.

Tokyo s-a dezvoltat cu incepere din 1603, cand Edo (vechiul nume) a devenit capitala tarii, fiind construit in jurul palatului imperial . Dupa deschiderea tarii, in 1868, a devenit locul de unde cultura si influenta occidentala s-a propagat in toata tara. Orasul a fost distrus de marele cutremur din 1923 si de bombele aruncate de americani in timpul razboiului. Acum, frumusetea orasului apare din viata de zi cu zi a localnicilor si mai putin din nenumaratele muzee si galerii. Uriasii zgarie-nori te fac sa crezi ca, la un moment dat, toate orasele omenirii vor arata ca acesta – vezi pozele din turnurile cu locuri de observare special amenajate.

Ce am vizitat eu:

– gradina Palatului Imperial, doar aceasta fiind deschisa publicului;

– cartierele Ginza, Shibuya, Harajuku, strazile acestora fiind pline de magazine de moda pe care le gasesti peste tot in marile orase ale lumii;

– altarul Meijin Jingu, cel mai mare loc sfant din oras, care il aminteste pe imparatul Meiji, de la a carui domnie Japonia a trecut de la epoca medievala la cea moderna;

– turnurile in care se afla administratia metropolitana, situate in Shinjuku, inalte de 240 m, au una dintre cele mai frumoase privelisti asupra metropolei;

– parcul Ueno, faimos pentru picnicurile sale sub ciresii infloriti, langa el aflandu-se Muzeul National din Tokyo, ce are intre peretii sai cea mai impresionanta colectie de arta nipona;

– „orasul electronicelor”, Akihabara, de unde mi-am si cumparat un frumos aparat de fotografiat Nikon 1 J2. Acest cartier e plin de magazine si de malluri cu reclame atat de tipatoare, incat greu te vei decide in ce magazin sa intri;

– asa-numitul centru al orasului vechi, Asakusa, cu al sau fenomenal Senso-ji;

– Odaiba, la care ajungi traversand Rainbow Bridge, unde am remarcat sediul SF al televiziunii Fuji.

Va recomand calduros sa efectuati cel putin doua day tripuri, spre Yokohama si spre Kamakura – daca ai o masina la dispozitie, le poti cuprinde pe amandoua intr-o zi.

Practic, cele doua mari aglomerari urbane par ca se intrepatrund, Yokohama fiind al doilea oras al tarii si cel mai important port al tarii.

Aici, eu am vizitat orasul chinezesc – cel mai mare din Japonia – si zona Minato Mirai, dominata de nenumarati zgarie-nori. La baza acestora se afla ancorata nava Nippon Maru, construita cu aproximativ 90 de ani in urma.

La Kamakura, vei intalni traditionalul japonez. Oraselul a fost capitala tarii timp de vreo 140 de ani, inainte de Kyoto, deci pana in 1330. Principalul obiectiv este o statuie numita Daibutsu, Marele Buddha, construita in 1252. Daca ai timp si vrei, te sfatuiesc sa mai vizitezi templele Hasedara, Engaku-ji, Toke-ji si Kencho-ji. Acestea par amplasate ca intr-un cerc concentric in jurul garii Japan Railways – JR. Orasul are nu mai putin de 60 de temple, dar numai Engaku ji si Kencho ji isi mai pastreaza cladirile originale.

Unul dintre marile orase ale tarii este Kyoto, care, spre deosebire de Tokyo, are o multitudine de temple si de altare, precum si un cartier care, inainte vreme, era al gheiselor, Gion. Kyoto abunda in temple, altare, fiind vestit insa si pentru Palatul Imperial sau Castelul shogunilor, Nijo-jo. Precum majoritatea artei si arhitecturii asiatice, ele ar tinde spre o uniformizare, insa, cu siguranta, eu, personal, nu impartasesc aceasta idee. Mi-am impartit zilele, 4 la numar, astfel: o zi pentru centru si sudul orasului, o zi pentru templele din est, una pentru vest si pentru suburbia Inari si o zi pentru day trip-ul catre Nara.

Incep cu Nara: cel mai bine e sa alegi varianta de mers cu Kintetsu, o linie ferata privata, a carei gara este cea mai aproape de obiectivele turistice. Orasul este mic, putand parcurge la pas tot ce trebuie sa vezi. Ia o harta de la centrul turistic aflat chiar la iesirea din gara. Apoi, mergi la templul Kofuku – ji, fondat in 669. Aici vei admira Pagoda cu 5 niveluri si o sala aurie cu multe sculpturi, ce acum fac parte din Colectia de Arta a Japoniei. Apoi, daca mergi prin Nara Park, vei trece de muzeu si te vei indrepta catre Templul Todai-ji, ce se faleste cu cea mai mare statuie de bronz a lui Buda din lume, turnata acum 1200 de ani. Am mai remarcat poarta masiva Nandaimon, ce dateaza tot din secolul al VIII-lea. Zeitatile care sunt in lateralele usii sunt remarcabile.

Ultimul templu ce ar merita vizitat ar fi Kasuga Taisha, drumul pana acolo fiind strajuit de felinare pline de muschi ce pare ancestral. Altaruo are 4 sali principale, avand stalpi rosii si acoperisuri ce seamana cu cele ale templelor chinezesti – mai arcuite. Drumul pana la Nara cu trenul costa cam 7$ si dureaza cam o ora.

In ziua dedicata vizitarii templului Fushima din lnari, o suburbie a Kyoto-ului, m-am dat jos din pat devreme, pentru a putea cuprinde cat mai multe obiective. Am fost curios de ce acest templu este obiectivul nr. 1 de pe site-ul Tripadviser, acesta fiind principalul motiv al acestei vizite. Templul are o „infinitate” de torii, porti japoneze de culoare rosu aprins, plantate in pamant la distante de cativa centimetri, care se afla dispuse pe tot muntele sfant Inari, numele unei zeitati locale care protejeaza comertul si agricultura.

Revenind in Kyoto, m-am dus sa fiu „vrajit” de cea mai iconica priveliste a unui templu, Pavilionul de Aur al Templului Kinkaku-ji. Pentru mine, aceasta a fost si va ramane landmarkul orasului Kyoto. Putine privelisti se compara cu aceasta, desi, din pacate, vremea pe care am prins-o nu era tocmai prielnica unei mai lungi stationari…

Un alt templu aflat in apropiere si care mi-a placut aproape la fel de mult este Daikaku-ji, construit in secolul al noualea, initial ca resedinta imperiala, apoi transformat in templul actual. In incinta este si un iaz, mic, locul preferat de delectare al imparatului.

Ziua rezervata vizitarii centrului a inceput la Parcul Imperial, ce cuprinde si palatul, care nu este disponibil pentru vizitatori. Castelul Nijo jo este plin de picturi traditionale, de helesteie si de porti superbe ☺. Apoi, am vizitat cartierul vechi, Gion, plin de case vechi traditionale, multe dintre ele restaurante, ceainarii si magazine. O gramada de lume se plimba ziua si noaptea prin zona, multe fete tinere fiind imbracate in costumele traditionale japoneze. In partea de est, templele sunt mai concentrate, ajungand usor de la unul la celalalt. Incepeti vizitele la templul Ginkaku-ji, apoi o luati spre sud, pe linistita alee a filozofiei, vizitand pe drum templele Eikan si Nanzen ji.

Daca te indrepti spre vest, nu rata Altarul Heian Jingu. Revenind spre est, in cartierul Higshiyama, vei urca dealul spre superbul templu Kiyomizu dera. Oferind o priveliste magnifica catre oras, este considerat unul dintre cele mai apropiate locuri de veneratie din oras. Fiind foarte aglomerat, pregateste-te sa il vizitezi in „coloana”. Pe drumul de intoarcere spre oras, vei fi incantat sa vezi numeroasele magazine de suvenire, sa auzi vanzatoarele cum isi promoveaza produsele, intr-o zi insorita de vara…

Merita atentie si templul Sanjusangen – do, renumit pentru nenumaratele statui ale zeitatii locale Kannon.

Cate nu ar mai fi de spus?!? Am povestit mult despre obiectivele turistice, despre orasele vizitate, despre obiceiurile lor samd. Japonia ar putea reprezenta un ideal al omenirii, din punctul de vedere al organizarii metropolitane, al punctualitatii si al planificarii intregii rutine zilnice, a unei perfecte infrastructuri, a unei politeti extreme, DACA asta ne-am dori?…

Stim din istorie ca nu le plac strainii si s-au comportat odios cu populatiile pe care efemer le-au dominat.

Chiar la ei, in cadrul familiei, femeia joaca un rol primordial, gestionand finantele, insa in viata profesionala femeile inca sunt discriminate.

Cred ca japonezii pot fi un model al intregii umanitati, dar cu rezervele mentionate mai sus. Noi, insa, daca am aduce cativa expati niponi, in foarte scurt timp cred ca am avea si autostrazi, si linie directa de metrou de la Gara de Nord la Otopeni, si sosele negaurite, si multe, foarte multe altele…

Nadir Acmola

 Imagini Japonia

Sursa: Japonia, tara contrastelor (ep. 2). Corespondenta de la Nadir | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Chichen Itza este, iata, reprezentanta Americii Centrale in lista celor 7 minuni noi ale lumii si cea de-a patra minune pe care am vizitat-o. Fusesem intr-o excursie de aproape o luna prin Mexic, pe celebrul Gringo Trail mexican de la Cancun la Mexico City, si, pe drum, vizitasem numeroase situri mayase, olmece si aztece. Venisem incantat. Cand s-a publicat lista finala, am fost putin surprins: aleasa a fost Chichen Itza. Personal, imi placuse mult mai mult Palenque, dar si datorita faptului ca era un mix superb de vegetatie luxurianta si cladiri istorice, unele dintre ele absolut superbe. In plus, mi se pareau mult mai integrate cadrului natural. Teotihuacan mi se paruse mult mai impresionant, cu piramidele sale imense, cu puterea sa energetica (cand m-am intins pe Piramida Lunii, am simtit cum primesc energie de la soare si de la piatra). Cu toate acestea, Chichen Itza a fost aleasa. Poate si pentru ca este, probabil, cea mai vizitata metropola precolumbiana din Mexic, se afla relativ aproape de Cancun si de Costa Maya, care sunt luate cu asalt de milioane de turisti pe an. Sau, ma rog, nu stiu care ar fi motivul. Asadar, verdictul meu cu privire la prezenta Chichen Itzei pe lista celor 7 minuni „noi” ale lumii – „Da, dar …”.

Chichen Itza se afla, undeva, in peninsula Yucatan, nu foarte departe de autostrada care leaga Mecca turismului litoral centro-american, Cancun, de Merida, asa ca este, probabil, cea mai populara atractie turistica pentru cei care vin in sejur la Cancun si in imprejurimi. De aceea, in Lonely Planet, dar si pe net, gasisem recomandarea pretioasa, in ultima instanta, ca nu ar fi o idee rea sa ma culc cu o noapte inainte de vizita in oraselul Valladolid, aflat in apropierea orasului mayas, si sa iau primul autobuz, dis-de-dimineata. Urma sa ajung la 8 dimineata (cand se deschidea Chichen Itza) si sa ma bucur de ea vreo doua ore, pana cand venea coloana cu zeci sau sute de autocare din Cancun.

A fost o recomandare chiar foarte buna. Valladolid nu era deloc un oras plicticos, dimpotriva, era unul dintre acele orase mici, coloniale, ca in filmele cu Zorro, unde viata se desfasoara lin, fara stres sau graba. Oraselul avea o piata centrala umbrita de niste arbori cu flori absolut superbe, un loc in care lumea se plimba agale, bea o bere si astepta sa treaca timpul. Am stat, de asemenea, intr-un hotel minunat, cu piscina, umbrit de aceiasi arbori minunati. In 2002, era chiar ieftin. Se numeste Maria de la Luz si este deschis si acum.

In plus, in Valladolid se afla si unul dintre numeroasele cenote, acele lacuri subterane care au sapat in relieful calcaros al peninsulei si care au fost adevarate centre de cult pentru vechii mayasi. Cenote Dzintup se afla la cativa kilometri de Valladolid si arata cu adevarat impresionant. Tavanul pesterii este gaurit intr-un loc, iar razele soarelui creeaza niste jocuri de culori si lumini de neuitat. Iar daca as fi avut slipul la mine, probabil m-as fi bagat si in apa.

Dar sa revin la Chichen Itza. In folclorul turistilor, numele este schimbat in Chicken Pizza, dar in mayasa inseamna „La gura izvorului Itza”. Chichen Itza si-a atins apogeul in jurul anilor 800 – 1000 si a fost unul dintre centrele regionale cele mai importante, o perioada destul de scurta insa. A crescut in detrimentul altor orase invecinate (inclusiv Coba, un alt sit minunat care poate fi vizitat din Tulum), dar in secolul al XIII-lea a fost cucerit si supus de invecinatul Mayapan. Tinand cont ca s-a aflat pe val o perioada destul de scurta, cu atat mai remarcabile sunt cladirile din Chichen Itza.

Cum ziceam, am fost la 8 dimineata. Nu erau decat cateva suflete. Asa ca atunci cand am patruns in interiorul vechiului oras, am simtit si orasul, nu doar fotografia. Evident, punctul central al atentiei este imensa piramida numita El Castillo sau Templul lui Kukulcan (sarpele sfant al mayasilor), depinde daca preferati spaniola sau mayasa. Chichen Itza este un oras dens, cladirile sunt destul de apropiate una de alta, fara sa fie aglomerate, dar se pare ca aceasta piramida a fost cu adevarat punctul focal… Este o piramida in trepte si, probabil, in varful ei aveau loc sangeroasele sacrificii umane sau animale pentru a-i face placere zeului Chaac, mult-temutul zeu al ploii. Cand am ajuns, la ora 8:00, nu se permitea sa urci pe piramida, aceasta se deschidea pe la 10:00, odata cu primele tururi, dar si atunci m-am asigurat ca ma prezint la ora exacta. Astazi, este interzis sa mai urci pe piramida, dupa ce o femeie s-a dezechilibrat, a cazut si a murit, fara sa-si fi dorit sa fie o jertfa pentru Chaac, asa ca am fost norocos sa fi putut sa urc si sa vad celebrul tron-jaguar aflat in interiorul piramidei (se putea vedea intr-o nisa, undeva, in partea superioara).

Dar pe langa emotia de a urca pe piramida, de acolo, de sus, puteai admira intreaga panorama – complexuri de cladiri sacre si profane, temple si palate, dar mai ales straniul stadion din Chichen Itza. Multi dintre noi ne ducem la meciuri de fotbal sau de baschet pentru a ne distra, pentru a sustine o echipa, pentru a pleca (sa speram) cu zambetul pe buze. Ei, bine, meciurile de „baschet” mayase erau meciuri pe viata si pe moarte. Jucatorii erau pusi sa loveasca mingea doar cu soldurile, iar echipa invinsa era sacrificata. Cel putin, asa zic ghizii de pe acolo. In realitate, este evident ca meciurile acestea pe viata si pe moarte nu erau chiar frecvente, faceau parte din niste ceremoniale mult mai mari, dar acest „sport” era practicat si fara riscul de a-ti pierde viata.

Si ca vorbeam despre obiceiurile de sacrificii umane, un alt loc favorit pentru sacrificii pentru vechii mayasi era la aceste cenote, care in ziua de azi sunt „vanate” de cautatorii de comori – victimele erau aruncate in lac si mureau inecate, dar evident ca nu erau sacrificate nud sau in costume de baie, ci pline de straie scumpe si, uneori, de pietre pretioase sau semipretioase. Evident, exista niste cenote si la Chichen Itza, pentru ca nu putea sa fie ditamai orasul fara un astfel de loc.

Cum ziceam, piramida centrala era dedicata lui Kukulcan, zeul-sarpe. Ei, bine, in perioada linistita nu am prea avut parte de oameni, dar am avut parte de… serpi, veniti, probabil, sa se inchine zeului lor pana sa apara hoardele umane. E drept, m-am indepartat destul de repede, nu stiu ce specie era, probabil ca nu una de care sa te apropii prea mult.

Cum ziceam, la 10 fix, au inceput sa curga grupurile. Puteam sa-mi fixez ora dupa aparitia grupurilor organizate, conduse de tipi sau fete cu stegulete in varful unui bat. Iar pe la 11:00, chiar ma felicitam ca am sosit asa de dimineata. Prin urmare, dupa ce m-am urcat pe piramida si am mai explorat cateva cladiri mai putin faimoase, am taiat-o la statia de autobuz… pentru ca mai erau niste cenote, iar dupa-amiaza urma sa plec mai departe, spre Merida…

Cum ajungi la Chichen Itza

Simplu. Daca te afli in vacanta la Cancun si nu vrei sa te doara capul, poti sa iei un tur – gasesti la orice agentie de turism sau hotel. Daca vrei sa ajungi inainte de valurile de excursionisti, iei un autobuz dupa-amiaza pana la Valladolid, dormi acolo o noapte si apoi te prezinti la prima ora in fata sitului (exista autobuz din Valladolid pana la poarta Chichen Itzei). Dupa ce vizitezi Chichen Itza, ai autobuze directe spre Cancun, Merida ori Tulum / Playa del Carmen, nu mai e nevoie sa te intorci in Valladolid.

Viza de Mexic

Cetatenii romani nu au nevoie de viza pentru a vizita Mexicul, doar de un pasaport valabil.

Cand sa vizitezi Chichen Itza

Sezonul secetos se intinde din decembrie pana spre sfarsitul de aprilie, inceputul de mai. Atunci ai cea mai mare sansa de cer albastru, senin si soare. Prin aprilie, poate fi foarte cald, temperatura poate sa bata spre 35 – 40 de grade Celsius, asa ca ideal este sa mergi in timpul iernii si la inceputul primaverii.

Bani

Moneda nationala este peso-ul mexican. Gasesti numeroase case de schimb si ATM-uri in Cancun si, cateva, in Valladolid; in Chichen Itza, nu prea. Vanzatorii ambulanti accepta si dolari, nu conteaza, sa cumperi ceva e important.

Imagini Chichen Itza

Piramida Kukulcan sau Castillo cum ii zic spaniolii

Ruine mayase

Acel joc de baschet care se putea termina cu sacrificarea echipei invinse

Pe vremea cand puteai urca pe piramida

Sursa: Cele 7 minuni ale lumii – Chichen Itza, citadela mayasilor din lista minunilor | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Taj Mahal este una dintre minunile lumii in care am avut sansa sa ajung de doua ori – prima oara, in ianuarie 2004, si a doua oara, 11 ani mai tarziu, in februarie 2015. De fiecare data, am fost la fel de impresionat. Da, Taj Mahal merita cu prisosinta sa fie pe lista celor 7 minuni ale lumii noi pentru ca este cu adevarat o minune… nu numai arhitecturala, cat si datorita ambientului, gradinilor, apei care curge prin fata lui si, mai ales, datorita faptului ca isi schimba culoarea in functie de perioada din zi in care ajungi.

Povestea Taj Mahalului este dureroasa de romantica. De fapt, in subcontinent si nu numai, Taj Mahal este vazut ca un simbol, ca un templu al dragostei datorita povestii sale emotionante. Imparatul mogul Shah Jahan, unul dintre cei mai importanti imparati ai Imperiului Marilor Moguli, a avut o sotie (ma rog, cea principala, ca orice imparat musulman, dispunea de un harem) numita Mumtaz Mahal, de origine persana, descrisa de contemporani ca o femeie de o frumusete incredibila (era persana, deci e foarte probabil). Aceasta s-a casatorit cu imparatul, iar din 1613 (de la casatorie) pana in 1631 (anul mortii lui Mumtaz, atunci in varsta de 38 de ani), i-a nascut nu mai putin de 14 copii. Ultima nastere i-a fost fatala. Mumtaz a murit la nastere (fetita a supravietuit si avea sa traiasca nu mai putin de 76 de ani!). La auzul stirii, se spune ca Shah Jahan, care o iubea enorm, a albit instantaneu. Si a hotarat sa-i construiasca iubitei lui, Mumtaz, un mausoleu cum nimeni nu a mai avut pe lume. Da, poate putini realizeaza, dar Taj Mahal este, de fapt, un mormant. Al unei imparatese.

Shah Jahan nu a facut economie la nimic pentru a construi un mausoleu inegalabil. 20.000 de artizani au lucrat aproape doua decenii sa construiasca inegalabila cladire. In plus, pe Shah Jahan nu il interesa nimic decat cum progreseaza santierul, neglijand alte indatoriri politice sau militare. Cand, intr-un final, monumentul de un alb stralucitor a fost terminat, Shah Jahan s-a gandit ca ar fi cazul sa-si faca si el un mormant similar… Voia sa fie identic, sa fie negru si sa fie construit peste raul Yamuna, care trece fix prin fata Taj Mahalului. Dar ideile astea erau deja prea mult. Fiul lui Shah Jahan Aurangzeb a profitat de o boala temporara a tatalui sau si a pus mana (sau, mai bine zis, fundul) pe tron. Desi Shah Jahan si-a revenit, acesta a fost arestat si si-a petrecut ultimii opt ani din viata in Agra Fort, de unde putea vedea zilnic Taj Mahalul. La moartea sa, Aurangzeb, un radical obsedat de finantele imperiului, a interzis sa aiba loc o inmormantare prea costisitoare si Shah Jahan a fost ingropat langa iubita lui, Mumtaz.

De atunci, Taj Mahalul a fost cantat de poeti (laureatul premiului Nobel Rabindranath Tagore spunea ca Taj Mahalul este „o lacrima pe obrazul istoriei”) si vazut de miliarde ca un simbol al iubirii totale… Multi indieni vin aici in pelerinaj dupa casatorie, multi indragostiti isi jura credinta eterna, iar unii chiar isi iau viata… acum vreo doi ani, a existat un caz de „Romeo si Julieta indian”, cand doi tineri (el, hindus, ea, musulmana) si-au taiat gatul in gradinile Taj Mahalului, pentru ca parintii se opuneau casatoriei lor din considerente religioase. Din fericire, ambii au supravietuit.

Primul meu rendez-vous cu Tajul l-am avut intr-o zi friguroasa de ianuarie. Cei care isi inchipuie India ca pe o tara unde este ingrozitor de cald tot timpul vor fi dezamagiti. Iarna, in nord este chiar frig. Desi nu ninge, temperatura poate scadea noaptea pana spre zero grade, iar de multe ori nordul Indiei este invelit de o ceata groasa. Ajunsesem cu o noapte inainte, dupa un drum plin de peripetii. Trebuia sa zbor cu Air India de la Khajuraho la Agra, dar, evident, zborul s-a anulat din cauza cetii si compania indiana ne-a pus pe o masina retro Ambassador sa mergem la Agra… Si dupa vreo zece ore de orbecait prin ceata si intuneric, am ajuns pe la 3:00 noaptea intr-o Agra halucinant de pustie si de cetoasa. M-am culcat, sperand ca a doua zi vom avea soare. Si zeul Surya a fost ingaduitor. Vremea a fost interesanta – soare, dar cu un pic de ceata, taman pentru a crea o atmosfera inedita.

Este greu sa povestesti momentele in care vezi Taj Mahalul prima oara. El nu apare, asa, odata, incepi sa-i vezi turlele de departe, de dincolo de zidurile care incadreaza gradina Tajului… Dar chiar si asa, dupa ce treci de poarta principala, nu poti sa nu ramai rece… greu, sa vezi o cladire eleganta, stralucitoare, uimitoare. Shah Jahan a fost indragostit de simetrii si asta se vede peste tot. Venind din haosul Agrei, gradina Tajului, o oaza de liniste, ordine si frumos, pare situata la mii de kilometri distanta.

Am avut luxul de a avea timp. De a ma aseza pe o banca si sa admir silueta Tajului. Si apoi sa fiu martor la schimbarile sale de culoare. Cand am ajuns, era imediat dupa pranz, iar Tajul era alb, un alb stralucitor, un alb ca din alta lume. Radia o culoare alba halucinanta. Apoi, cu cat ne apropiam de apus, a inceput sa isi schimbe culoarea – mai intai in galbui, apoi in rosu timid si, in fine, in bleu delicat, dupa ce soarele a apus. Inteleg ca, acum, in anumite nopti (in cele cu luna plina), Taj Mahalul este deschis si poti vedea cum straluceste in lumina lunii. Cred ca este o nebunie… Si e musai s-o fac si pe asta odata.

Pe cat de impunator este pe dinafara, pe atat de modest pare in interior. E drept, peretii sunt incrustati cu flori (religia musulmana interzice reproducerea figurii umane, dar si pe cea a animalelor), creand o adevarata simfonie florala, dar tot modest ramane. La fel ca micul mormant al lui Shah Jahan si cel al mult prea iubitei sale Mumtaz.

A doua vizita la Taj Mahal a fost acum un an, tot iarna, dar, candva, pe la mijlocul lui februarie, cand vremea este ceva mai calda, iar in timpul zilei poti sa treci la tricou (odata cu venirea serii sau la inceputul zilei, doar o geaca si un pulover te poate salva). De data asta, am avut parte de o zi insorita, fara pic de ceata, iar Taj Mahalul stralucea… Am citit ca Tajul a fost afectat de poluarea crunta din Agra si, in ciuda masurilor luate de autoritatile locale (cum ar fi indepartarea mijloacelor de transport poluante din proximitatea monumentului), stralucirea aceea nenaturala a Tajului se matuieste. Autoritatile indiene au anuntat un proiect ambitios de a indeparta petele galbene de pe Taj si de a-i reda stralucirea in doar trei ani (pana in 2018), dar cum proiectele publice in India se prelungesc pana o da Shiva, ma astept mai degraba la un 2015–2030.

O sa ma intrebati cu ce sentimente am regasit Tajul. Sigur, cu nostalgia primei calatorii in India (a fost fabuloasa), dar monumentul m-a impresionat la fel de mult ca in acea zi de ianuarie 2004. Eleganta era acolo, spiritul artistic si simetriile perfecte atat de iubite de Shah Jahan, chiar si stralucirea Tajului era aceeasi (indiscutabil, a ajutat faptul ca soarele stralucea cu putere, iar cerul era albastru). Mi-a parut rau ca nu am avut timp pentru a trece prin diversele culori ale Tajului, dar, probabil, nu era la fel ca in 2004, pentru ca ceata filtreaza razele soarelui si marmura reactioneaza altfel. In plus, erau mult mai multi vizitatori, dar si asa, te puteai retrage intr-un colt de gradina pentru a te bucura de unul dintre cele mai frumoase si mai romantice cladiri din lume…

Cum ajungi la Taj Mahal

Taj Mahalul nu se afla in Delhi, capitala Indiei, ci in orasul Agra, aflat la circa 200 km sud. Singura autostrada adevarata din India se desfasoara intre undeva la sud de Delhi si undeva la nord de Agra :). E drept, se poate merge tare pe autostrada, dar iesirea din Delhi si intrarea in Agra dureaza mult. Cu trenul, faci intre 120 si 240 de minute (depinde de tipul de tren pe care il iei), iar preturile incep de la 105 rupii (1,40 euro), dar marea majoritate costa 170 de rupii (2,30 euro). Odata ajuns in Agra (care este unul dintre cele mai haotice si mai murdare orase ale Indiei), poti lua o ricsa care te va lasa la intrarea in zona turistica. De aici, nu mai poti avansa cu masina sau cu ricsa, ci doar cu mijloace de transport ecologice – pe jos, cu masini electrice sau carute trase de cai ecologici :).

Viza India

A dat Shiva si sistemul megabirocratic si complex al eliberarii vizelor a fost invins. Sau cel putin asa sper, tinand cont ca zeii birocratiei sunt toti nascuti in India. Actualmente, poti sa-ti iei visa-on-line si cu dovada vizei poti intra in India, dar doar pe cale aeriana, prin aeroporturile Bangalore, Chennai, Cochin, Delhi, Goa, Hyderabad, Kolkata, Mumbai si Trivandrum. Poti aplica pentru visa-on-line aici.

Cand sa mergi la Taj Mahal

As zice ca perioadele februarie – martie si octombrie – noiembrie sunt cele mai nimerite. Vara este perioada musonica cu ploi diluviene si inundatii pe alocuri, iarna este neasteptat de frig si, de multe ori, ceata (desi cred ca Tajul invaluit in ceata este o nebunie pentru fotografi).

Bani

Moneda nationala este rupia. Poti folosi pe alocuri si dolari in magazinele turistice, la o rata nefavorabila, dar cel mai bine scoti rupii din numeroasele ATM-uri din Agra sau din alte parti ale Indiei. Daca preferi sa risti si sa calatoresti cu cash la tine, atunci e de preferat sa aduci dolari americani.

Imagini Taj Mahal

Transport ecologic la Taj Mahal

Se poate si ceva modern

Cam asa se vede Taj Mahal pentru prima oara

Una din portile mogule

Ce frumos arata…

In fine, acel moment unic cand imi rasare Taj Mahalul

Doamne, ce arabescuri

E prea frumos, sa nu-l admir din toate partile

Intrarea in micul interior, unde se afla mormintele lui Shah Jahan si Mumtaz

Superb

Vizitatori la Taj Mahal veniti din Punjab

dar si turiste

In spatele Tajului, pe malul raului Yamuna

La revedere, Taj Mahal !

In zona Tajului, a aparut Agra noua, plina cu restaurante, magazine, hoteluri si imobiliare. Si daca te urci la etaj, poti sa-l vezi pe insusi Taj Mahal

Sursa: Cele 7 minuni ale lumii – Magia de la Taj Mahal | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Ma stiu cu Mihai de mai bine de un deceniu. Am fost colegi de serviciu vreo doi ani si ne-am imprietenit… E cam greu sa nu te imprietenesti cu un om care este permanent vesel si cu zambetul pe buze. Si ca orice om vesel, a plecat si el prin lume. Mai precis prin jurul lumii. Si la un moment dat, urmarindu-l pe Facebook si vazandu-l prin zone cunoscute (gen Santiago de Chile ori Cuzco), am vazut ca a ajuns undeva unde eu nu am ajuns, dar se afla sus de tot pe lista A – Insula Pastelui ! Asa ca l-am rugat pe Mihai Bonca sa scrie un guest post despre Insula Pastelui… Si l-a scris cum lucra si la birou – temeinic… Daca visezi la Insula Pastelui, e musai sa-l citesti 

Rapa Nui (Insula Pastelui) este un loc fermecat, in care daca ai fost o data, iti vei petrece restul vietii tanjind dupa el. Aceasta insula indepartata reprezinta unul dintre cele mai fermecatoare locuri de pe planeta in care ai putea ajunge.

Inca de cand pui piciorul pe insula, nu poti sa nu te gandesti ce a determinat dezvoltarea acestei civilizatii care a invins timpul. Cu siguranta, a fost atinsa de divinitate, doar pentru ca mai apoi sa se razbune pe ea insasi si sa se autodistruga. Cand a fost redescoperita, in ziua de Paste a anului 1722, mai erau 2.000–3.000 de oameni, de cinci-sase ori mai putini fata de perioada de avant. Razboaiele interne si distrugerea naturii au invins aceasta civilizatie, devenind o capsula a timpului.

Azi, Rapa Nui este rezultatul unui mix de istorie inca neinteleasa, cu o natura ce a creat peisaje selenare si cu o comunitate de oameni linistiti, care sunt constienti ca traiesc in unul dintre ultimele paradisuri terestre existente.

Inca de la inceput, vei surprinde energia locului. Este prezenta in fiecare ungher al insulei si o simti la tot pasul. Este o energie linistita, care te trimite in introspectie. Singurul loc in care am mai simtit asa ceva a fost Cusco – capitala imperiului incas, insa acolo era amestecata cu revolta celor asupriti de conchistadori.

Drumul pana acolo este anevoios, si acest fapt reprezinta salvarea insulei. Rapa Nui este unul dintre cele mai izolate locuri de pe Planeta. Se afla la sase ore de zbor de Santiago de Chile si la cinci ore de Tahiti. Din Santiago sunt sapte zboruri pe saptamana, din Tahiti unul singur, iar singura companie aeriana care zboara este LAN.

Acestea sunt singurele variante rapide de acces, exceptie fiind cruiserele care strabat Pacificul de Sud, insa probabil ca fac minimum doua saptamani din Tahiti. Pentru noi a reprezentat un stop de trei zile, din cadrul unui “Round the World”, totodata fiind cel mai frumos si memorabil loc. A legat America de Sud cu Tahiti si, mai departe, cu Noua Zeelanda.

Chiar si atat de departe, pe langa cei 5.000–6.000 de locuitori actuali, de-a lungul anului apar inca 80.000 de turisti, care, din fericire, stau doar cateva zile si aproape ca nu ii simti. Si localnici, si turisti stau in Hanga Roa, un orasel superlinistit, amortit de o atmosfera provinciala.

Rapa Nui este o destinatie scumpa. Conditiile de cazare seamana foarte mult cu cele din 2 Mai. Pensiuni modeste, fara prea mari pretentii, insa inimaginabil de scumpe. O camera dubla ne-a costat aproximativ 200 de euro pe noapte. Exista si un hotel de 4 stele, insa pentru cei care isi permit 400–500 de euro pe noapte.

In Rapa Nui, nu exista TV si nici Wireless cu adevarat functional. Asadar, vei fi izolat, intrucat daca dai drumul la date pe telefon, te costa o avere. Insa aceasta izolare, pe parcursul celor doua-trei zile, este esenta traiului linistit si iti va produce o fericire pe care ti-o vei aminti mereu.

Langa ocean vei gasi restaurante locale cochete. Mancarea este foarte buna, scumpa si ea, doar vine cu avionul. Minimum 50–60 de euro pentru doua persoane. Este recomandat sa ai rabdare, intrucat servirea este pe “Pacific Time”. Oamenii sunt relaxati si nu se grabesc niciodata. Cardurile nu prea merg, exista insa cateva bancomate. Daca nu ai Chilean Pesos, US Dollars sunt bine-veniti.

Berea locala Mahina – o bere blonda excelenta, pe care o recomand.

Principala atractie a insulei o reprezinta grupurile statuare – celebrele Moai, grupate in Ahu – adica platforme ceremoniale. Pe langa statui, sunt si alte lucruri cel putin la fel de frumoase, insa pe care le vei descoperi in timp.

Este foarte important sa iti inchiriezi o masina, ca sa te plimbi linistit. Sunt multe optiuni, noi am inchiriat un Suzuki Jimmny, cea mai romantica si mai ieftina varianta. E drept, o masina incomoda, fara aer conditionat, insa pentru noi a fost perfecta. Pretul este aproximativ de 45.000 de Chilean Pesos (aproximativ 60 de euro) pe zi si a meritat fiecare centima. Pretul benzinei este ca la noi si exista o singura benzinarie, langa aeroport.

Pe net veti intalni tot soiul de pareri, intrucat nu exista asigurare auto. Dar e foarte simplu, Rapa Nui este o insula cu putine masini si riscul de accident este mic. Chiar daca drumul este destul de prost sau de pamant, este practicabil si bine semnalizat, asa incat nu pierzi obiectivele turistice. Distantele sunt scurte si dintr-o parte in alta a insulei vei face maximum 30–40 de minute. Am vazut si oameni pe bicicleta, insa soarele bate puternic, existand alerte cand radiatiile trec de anumite praguri.

Magnetul insulei este dat de Moai.

Cel mai fascinant loc este creuzetul in care rapa-nuii faceau aceste statui – si anume, direct in inima vulcanului Rano Raraku. Este un loc caruia ii simti importanta si energia. Aici si pe Rano Kau, celalalt vulcan al insulei, sunt singurele locuri unde vei plati taxa de intrare si, totodata, singurele in care vei simti aglomeratie.

Al doilea grup statuar important al insulei este Ahu Tongariki, unde sunt cele mai multe statui in formatie completa.

Ahu Tahai este cel mai accesibil, aflandu-se chiar langa Hanga Roa. Il poti vizita foarte usor, inclusiv daca vrei sa faci fotografii seara, la apus.

Insa Rapa Nui nu inseamna doar o lectie de istorie. Te duci in Rapa Nui pentru Moai, insa vei descoperi multe alte lucruri care te vor fascina.

Peisajul selenar este memorabil. Anakena ofera o plaja senzationala, unde poti intra sa faci baie in Pacific. Aici este locul unde vin localnicii in weekend si locul unde am intalnit si destul de multi chilieni sositi cu cortul, campand in apropiere.

Absolut superb este peisajul din interiorul insulei, unde puteti intalni cai semisalbatici si poti contempla forta magnetica a vulcanului Rano Raraku.

Grup statuar langa plaja Anakena.

Vulcanul Rano Raraku.

Ahu Tongariki, la apus.

Ahu Tongariki, noaptea.

Impresionant este si cel de-al doilea vulcan al insulei, Rano Kau, care iti ofera peisaje uluitoare. Este un crater cu diametrul de o mila, umplut cu apa, care iti va taia rasuflarea. Este un “World Heritage Site” si, din fericire, nu a mai erupt de 150.000 de ani. Pentru a ajunge acolo, dureaza 25 de minute din Hanga Roa si ai nevoie de pass de o zi, pe care il poti achizitiona de la rangerii din apropiere (CONAF Office); pretul este de 30.000 Chilean Pesos pentru adulti (40 de euro).

Pitoresc este micul port pescaresc, unde poti avea parte de cateva surprize. Spre exemplu, un ton urias facand ziua unor pescari, cateva broaste testoase dand tarcoale printre barci ori pustii experti care se dau cu surful pe valurile inspumate ale Pacificului.

Cele trei zile curg incredibil de repede si in curand te patrunde tristetea despartirii. Este un loc din care atunci cand pleci, visezi deja la reintoarcere. Vii pentru capetele de Moai si descoperi o lume idilica, ramasa fericita si nemiscata in timp, tocmai datorita izolarii.

Ii simti energia, te imprietenesti cu oamenii locului, nu ai cum sa nu adori simplitatea si linistea insulei Rapa Nui. Odata ce vezi fericirea si linistea oamenilor din acest loc indepartat, in care nu exista feedbackuri la serviciu, plan de cariera, rate la banca, masini si haine de firma, internet, Facebook sau wi-fi, incepi sa te gandesti mai mult la lucrurile care conteaza cu adevarat. Niciunul dintre acesti oameni nu ar pleca de pe insula. Si niciunul dintre lucrurile noastre moderne nu are ce cauta acolo.

Rapa Nui este o capsula a timpului care te prinde si te lasa cu greu sa pleci. O vizitezi pentru statuile pe care le-ai vazut prin pliante sau la Luvru. Crezi ca o vei vedea doar o data in viata, insa te lasa cu multe intrebari si mereu cu gandul revederii.

Sursa: Rapa Nui sau Insula Pastelui – fascinatia paradisului creat pentru zei. | vezi mai multe pe ImperatorTravel

De câte ori cineva mă întreabă în câte țări am fost, răspunsul meu este „X țări + Coreea de Nord”. În momentul de față – „107 țări + Coreea de Nord”. De ce? Pentru că toate celelalte țări, fie că sunt din Europa, America, Asia, fie că sunt din Africa, au niște caracteristici comune, în ciuda diferențelor culturale uneori semnificative: oamenii se comportă cumva la fel, oriunde găsești niște lucruri și atitudini pe care le-ai văzut în altă parte. Coreea de Nord este însă o altă planetă. Capitala sa, Pyongyang (sau Phenian, în rusă și în română) arată impecabil, blocurile sunt ca scoase din cutie, are șosele ample, vaste, largi, dar goale. Orașul este complet pustiu între 10:00 seara (când oricum se ia curentul) până pe la 5:00-6:00 dimineața, când oamenii o iau, încet-încet, pe jos, la lucru. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că nu am văzut pe nimeni care să-mi dea senzația că a ieșit la o plimbare lejeră, așa, aiurea… toți mărșăluiesc cu un scop… spre casă, spre serviciu, spre ședința de îndoctrinare politică. Spre shopping, mai puțin, că, vorba unui banc de pe vremea lui Ceaușescu, fiecare magazin este vizitat dis-de-dimineață de Cristian Țopescu, care strigă „Goooooool!”. Evident, sunt și excepții, iar acelea sunt shopurile pe euro (dolarul este disprețuit pe teritoriul Republicii Populare Democrate Coreene), care gem de țigări chinezești, beri singaporeze, aparate foto taiwaneze și de diverse alte produse similare… miraculoase.

Nu o să povestesc acum despre acele cinci zile incredibile petrecute în Coreea de Nord, pot scrie liniștit o carte, ci despre excursia către cea mai militarizată graniță din lume – celebra DMZ (Demilitarised Zone), o zonă care taie peninsula coreeană pe la paralela 38 și care are o lungime de 249 km și o lățime de mai mulți kilometri, ce a fost creată în urma armistițiului din 1953 ca să separe cele douș Corei. Orice locuitor a fost evacuat de acolo (între timp, în zona sud-coreeană există un mic sătuc ai cărui locuitori nu plătesc taxe, nu fac armata, dar au ochii „foarte albaștri”), așa că, precum Cernobîlul, zona este o comoară pentru orice zoolog – aici s-au refugiat numeroase animale care au dispărut sau care sunt la limita dispariției prin alte părți, cum ar fi leopardul de Amur sau ursul brun asiatic. Dar nu după leoparzi și urși am plecat, ci să descopăr cea mai înarmată graniță din lume și punctul unde militarii nord și sud-coreeni se uită cu ură unii la alții, de multe ori nemișcați și fără să-și adreseze un cuvânt. Suntem în Asia, iar fețele oamenilor pot fi neclintite, fără să le poți citi nici cel mai mic sentiment.

Ghizii noștri erau la datorie la 8:00 dimineața, așa cum am convenit. Am stat în „legendarul” hotel Yanggakado (nu o să-l găsiți pe momondo sau pe vreun alt site de rezervări de hoteluri), un hotel de 47 de etaje, cu un restaurant care se rotește în vârf, pe o insulă din mijlocul râului ce taie capitala nord-coreeană în două, o oază de desfrâu capitalist unde dorm străinii, joacă golf nomenclatura și se desfășoară și „prestigiosul” Pyongyang International Film Festival – PIFF (atât Kim al II-lea, cât și Kim al III-lea au o pasiune pentru filme, dar mai ales pentru actrițe). Micul dejun – cât să hrănești un întreg cartier din Pyongyang, dar doar câteva suflete se înfruptau din bunătăți. Deși eram în august, vârful sezonului turistic în Coreea de Nord, nu cred că eram mai mult de 50–100 de turiști străini. Începusem să ne cunoaștem între noi – americanul vorbitor de japoneză cu soție japoneză (dar născută în Brazilia, care, fiind la a patra generație în Sao Paolo, nu prea știa japoneză), australianul solitar, niște asiatici curioși.

Pyongyang pare amorțit sub ceața dimineții. Clădirile-fanion ale regimului se ridică triumfător deasupra ceții – fie că e vorba de Turnul Ideei Ciuce, de Piramida neterminată care ar trebui să fie hotel sau de Marea Casă de Studiu a Poporului (în traducere liberă, Biblioteca Națională). După ce luăm micul dejun, microbuzul de producție nord-coreeană ne așteaptă curat-lună și, să sperăm, cu destulă benzină (nu am văzut nicio benzinărie în Coreea de Nord!), și o pornim la drum.

Trecem podul în orașul „real”, unde oamenii mărșăluiesc, deja tăcuți și cu fețe inexpresive, spre locurile de muncă. Deja încep să îmi dau seama după hainele lor uniformizate ce joburi au – profesori, muncitori, ingineri, studenți. Coadă de o ordine desăvârșită, la autobuz. În momentul în care autobuzul se umple și șoferul spune „STOP”, nimeni nu mai urcă, nimeni nu mai mișcă, nimeni nu protestează. Am văzut și câteva autobuze cu etaj, după model londonez. „În înțelepciunea sa, liderul nostru drag, Kim Jong Il, a decis să importăm autobuze cu etaj pentru că pot transporta mai mulți oameni decât autobuzele obișnuite” Wow, this guy is amazingly smart.

Trecem în viteză pe lângă Arcul de Triumf, o replică destul de similară celui din Paris, dar, evident, nu se putea altfel, mult mai mare, și, după ce rulăm pe șosele vaste și goale, ieșim din oraș. La ieșirea din oraș în direcția graniței cu Coreea de Sud, se află o imensă statuie cu două femei în costume naționale, care susțin harta peninsulei coreene. Este Monumentul Reunificării. Țara asta este plină de simboluri. Și peste tot este trâmbițată mult-dorita reunificare care nu se întâmplă, evident, din cauza imperialiștilor americani și a cozilor de topor de la Seul (sunt 100% convins că același discurs l-aș auzi și la Seul, vinovați fiind ăilalții, de la nord de DMZ).

Pentru românii care suspină după autostrăzi, poate că ar fi uimiți să afle că o țară fără automobile (sunt, probabil, câteva mii) are autostrăzi. E drept, calitatea lor lasă de dorit, gropi ici și colo, crăpături omniprezente. Doar Pyongyang este orașul perfect, unde totul este impecabil. Cum treci de Monumentul Reunificării, apar problemele. În fine, nu e chiar deranjant, traseul este pitoresc chiar și pustiu. Câmpurile par lucrate, dar oamenii, nicăieri. Trecem pe lângă un oraș anonim unde suntem informați că vom mânca la întoarcere, este una dintre acele oaze vesele pentru turiștii străini. Autostrada continuă să fie pustie, în mod normal ar fi fost bântuită de guguștiuci, dacă aceștia n-ar fi fugit cu toții în Coreea de Sud. Văd șocat un autocar colorat și modern, venind din sensul opus, încadrat de niște 4×4. „Sunt turiști sud-coreeni”, mă lămurește ghidul. Există o înțelegere între Coreea de Nord și Samsung sau Daewoo, sau cu unul dintre aceste conglomerate sud-coreene imense, ca agenția de turism a acestora să ducă turiști sud-coreeni în nord, în principalele locuri istorice. De la o vreme încoace, autocarul este încadrat de agenți de pază sud-coreeni, după ce un nord-coreean a ucis un turist din Sud, așa, nitam-nisam, undeva pe un munte din nord. Propaganda reunificării nu poate ascunde că ura a fost sădită în unii.

În fine, ne apropiem de DMZ, zona interzisă. Dacă, până atunci, puteam filma și fotografia în voie, acum parcă m-aș abține un pic. Mai multe vehicule se înghesuie pe un drum îngust… E toată gașca de turiști străini pe care îi știu din hotel și din toate celelalte obiective turistice. Niște soldați cu fețe marțiale verifică un pogon de hârtii, până la urmă intrăm în zona interzisă. Păsările zboară, soarele strălucește, armele zăngănesc. E o zi obișnuită la Panmunjon.

În fine, ne dăm jos într-o parcare. Coreea de Nord este fericită că pe teritoriul ei se află locul istoric unde s-a semnat armistițiul. Pentru cine nu știe, Coreea de Nord (dar și cea de Sud) se află în stare de război. Războiul Coreii, de care ați auzit de la bunici sau l-ați văzut pe History Channel, continuă și în ziua de azi. În 1953, s-a semnat armistițiul, dar nu și pacea. Dar hai să vă zic pe scurt care a fost povestea, cât pot eu de succint, cum s-a ajuns la situația de azi.

Coreea a fost ocupată de Japonia în 1910 și a devenit parte integrantă a Imperiului Soarelui Răsare până în 1945. Coreenii sub ocupație japoneză au fost cetățeni de rang inferior, folosiți la munci necalificate, constructori, măturători, iar multe fete au devenit „comfort women”, mai ales în perioada războiului. Înainte de începerea războiului, Kim Ir Sen și gherilele comuniste au luptat contra japonezilor, mai întâi într-un război sângeros de gherilă în Coreea (Kim Ir Sen este unicul ofițer care a scăpat), apoi în China, din nou în Coreea și apoi s-a refugiat în URSS, unde a ajuns ofițer în Armata Roșie. După prăbușirea Japoniei, trupele sovietice și cele ale comuniștilor coreeni au pătruns în peninsulă, în timp ce armata americană a debarcat în sud. Sovieticii și americanii au agreat ca demarcația dintre cele două zone să fie trasată la Paralela 38. Funesta paralelă 38…

În mod logic, fiecare ocupant a făcut ce și-a dorit în zona lui. În Nord, Kim Ir Sen și amicii sovietici au introdus comunismul, în Sud, americanii au încercat să recreeze un stat coreean liber. Din păcate, americanii au avut o politică de cadre destul de defectuoasă, numeroși lideri și oficiali de la Seul fiind foști colaboraționiști cu japonezii. E drept, doar comuniștii au reprezentat reala rezistență antijaponeză, dar aceștia evident că se aflau pe lista neagră a americanilor, care nu prea au avut de unde să găsească eroi antijaponezi.

Tensiunea dintre cele două zone a crescut până în 1950, când, într-un final, războiul a erupt. Acum, nord-coreenii dau vina pe sudiști, pentru război, și viceversa. În fiecare muzeu am călcat, dar și la Panmunjon ni s-a repetat la nesfârșit că sudul a început, sudul a început, sudul a început. În ultimă instanță, nu contează cine a început, indiscutabil, ambele regiuni de abia așteptau să se încaiere. Și s-au încăierat. Nordul a intrat în forță în Sud. La câteva zile după începerea războiului, armata roșie coreeană intra în Seul, în delirul general al locuitorilor. În ultimă instanță, comuniștii din Nord erau adevărații eroi ai luptei antijaponeze, nu colaboraționiștii la putere în Seul. Armata nordistă a intrat adânc în Sud, iar țara părea să fie la doar câteva săptămâni de unificarea sub stindardul roșu al comuniștilor. Evident, americanii nu au acceptat asta, așa că a avut loc celebra debarcare de la Inchon (acolo unde este acum aeroportul internațional al Seulului), dar nu sub stindard propriu, ci sub cel al Națiunilor Unite (alături de americani și de britanici, a luptat un mic număr de trupe din țări precum Filipine, Thailanda, Turcia, Australia, Etiopia, Africa de Sud și altele). Armata nordistă a fost încercuită și distrusă. Americanii au trecut de Paralela 38, au ocupat Coreea de Nord, au făcut praf și pulbere Pyongyangul și s-au apropiat la mică distanță de râul Yalu, granița cu China lui Mao. Din nou, Coreea era la doi pași de reunificare, de data asta sub steagul alb al capitalismului. China însă a reacționat, trimițând aproape un milion de trupe combatante, mascate ca fiind țărani și muncitori voluntari oripilați de drama fraților coreeni. Țăranul Li, când a auzit ce se întâmplă în Coreea, revoltat, a lăsat plugul, s-a dus în grajd, de unde și-a luat tancul, și a plecat să se bată cu imperialiștii. Tâmplarul Chen, auzind la radio grozăvia, a lăsat repararea scaunelor deoparte, s-a dus în fundul curții, și-a luat avionul de bombardament și a plecat în Coreea.

Sub presiunea chinezilor, armata americană a fost împinsă înapoi, iar Seulul a căzut din nou. Comandantul american, legendarul general MacArthur, învingătorul Japoniei și apoi guvernatorul imperiului, a cerut permisiunea utilizării armei atomice împotriva Chinei și Coreii și apoi a comunicat de la sine putere unor aliați că va urma atacarea Republicii Populare Chineze. Din fericire, la conducerea SUA era un tip cu mult mai mult calm și sânge rece, Harry Truman, care l-a trimis la plimbare. La propriu și la figurat. L-a demis și l-a trimis acasă să se calmeze.

Războiul a continuat cu o violență rar întâlnită, trupele nord-coreene și „voluntarii” chinezi au continuat ofensiva, americanii și sudiștii au contraatacat, cert este că, până la urmă, cele două armate erau din nou în jurul Paralelei 38. Acolo s-a semnat armistițiul. O țară făcută praf, aproape patru milioane de morți și omenirea la doi pași de un război nuclear. Rezultat final: remiză (la pauză, nord-coreenii conduceau, cota de pariu 2,34).

Ajungem în mijlocul DMZ-ului nord-coreean. Suntem luați în primire de un ghid militar. Ne povestește cum e cu războiul, cu imperialiștii și cu victoria strălucitoare a forțelor progresului (adică, a Nordului). Mă rog, nu întreb cum au învins, când tot la Paralela 38 suntem, și apoi intrăm în cabana în care s-a semnat armistițiul. Cică americanii ar fi vrut să semneze imediat acolo, în câmp, în glod, în grabă, dar nord-coreenii s-au opus. Au mai așteptat 24 de ore, timp în care au ridicat o cabană vastă, pentru a rămâne pentru istorie. Iar mesele, steagurile care au asistat la semnare și documentele sunt și acum în respectiva cabană, bine păstrate în plexiglas. Pe pereți, poze ale „soldaților-eroi” din nord și ale lașilor din Sud. Peste tot urlă: „Am învins!”. Mda. Cică.

Trecem pe lângă o piatră în care este încrustat cu litere de aur un citat istoric de-ale lui Great Leader (sau Dear Leader, nu mai contează acum) și ajungem, în fine, în punctul-cheie – este locul pe unde trece granița. De o parte, Coreea de Nord, de cealaltă parte, Coreea de Sud. Două palate, față în față. Între noi, câteva barăci lungi, de culoare albastră, străbătute la mijoc de graniță. Este locul cel mai înarmat din lume. Locul cel mai tensionat. Locul în care frații dușmani se privesc în ochi, zi de zi.

Mă uit dincolo, în Coreea de Sud. Au și ei turiști care se înghesuie într-un foișor. Nu au aparate de fotografiat la gât. Ha, acolo nu au voie să facă poză. În Nordul dictatorial, e posibil. Avantaj Nord. Jos, între cele două palate, vreo patru barăci. În aceste barăci, când sunt probleme, se întâlnesc cei din Nord cu cei din Sud să discute. Când nu sunt probleme, intră turiștii. Mai întâi, cei din Nord, apoi, cei din Sud. Pe rând. E rândul nostru. Suntem la doi pași de Sud. Lipiți de baracă, se află militarii nord-coreeni în hainele lor retro, rămase neschimbate din timpul războiului. Oare de ce am vrea să fugim în Sud? Sau, poate, ei. Se deschide ușa barăcii și, mai întâi, intră doi soldați care iau poziția de drepți în dreptul ușii care dă spre Coreea de Sud. Doamne, ce or simți oamenii ăștia care se află la fix doi pași de libertate? Poate că sunt îndoctrinați și chiar cred în ceea ce li se spune. Sau, pur și simplu, le e frică pentru soarta lor și, mai ales, a familiilor lor. Dar cum poți să trăiești așa la doar doi pași de libertate? Zi de zi.

În fine, vine ghidul suprem, un tip plin de medalii, pe care l-am poreclit instantaneu „generalul”. Vorbește de parcă dă ordine. Apăi, are o voce bine antrenată la congresele politice la care nivelul de loialitate se măsoară în decibelii în care se strigă „Trăiască Dear Leader”. Și se pare că nu mai poate vorbi normal. Nu știe engleza, vorbește doar în coreeană, dar suntem înconjurați de ghizi poligloți și o tipă se oferă voluntar să traducă. Fiecare grup de turiști străini este înconjurat de un trio – doi ghizi și un șofer. Chiar dacă grupul e format din zece turiști sau doar din unul. Noi suntem doi – avem trei ghizi. Ni se explică pentru a n-a oară ca Sudul a atacat Nordul, că poporul a rezistat și că i-a învins pe americani. Au un fetiș ăștia cu înfrângerea americanilor, dar și cu cerutul de scuze. Din când în când, nord-coreenii au prins fie aviatori, fie marinari americani și au fost eliberați doar după ce aceștia și-au cerut scuze. Iar scuzele trebuie date în scris și să vină de la un oficial, chiar dacă este sergentul Doe. Nu contează rangul, vine de la un „oficial american”.

Ne pozăm pe rând la masa negocierilor. Aici se întâlnesc Nordul cu Sudul, când sunt probleme. De partea Sudului, apar toate steagurile țărilor participante la război. De partea cealaltă, doar Coreea de Nord. Iată cum Coreea de Nord a rezistat lumii întregi, lucru care îl face și în ziua de azi.

Urcăm pe clădire. De aici, avem vizibilitate. Nu știu dacă avem sau nu avem voie să fotografiem. Jos, am avut. Așteptăm ordinele, iar acestea nu se lasă așteptate. Generalul se uită la noi ca la un pluton de soldați proști și, surprinzător, ordonă în limba engleză „SHOOT AT WILL!”. Yes, Sir! Așa că aparatele țăcăne în toate direcțiile. Undeva, în dreapta, se află faimosul „Sat al Păcii”, o localitate construită de nord-coreeni ca un sat „perfect”, doar că e pustiu. Clădirile nu au geamuri, doar niște acoperișuri albastre. „Uită-te la soldați”, ne spune generalul prin interpret. „Ai noștri stau drepți, în poziție pașnică. Ei se uită doar la colegii lor și spre patria lor. Ei sunt promotorii păcii. Sunt în câmp deschis. Uitați-vă la ceilalți. Stau crăcănați, într-o poziție agresivă. Sunt ascunși pe jumătate după barăci. Complotează ceva. Și nu se uită spre patria lor, se uită tot spre Coreea de Nord. Încă o dovadă că Sudul este agresiv, iar noi iubim pacea”. Dacă zici tu…

Timpul trece, noi pozăm. La un moment dat, văd că generalul se îndreaptă glonț la americanul blond, cel cu nevasta braziliano-japoneză. O văd pe ea foarte speriată și fugind spre mine. „Oh, my God”. Dar discuția între cei doi pare prietenoasă. Mă duc să văd și eu ce se întâmplă. Generalul l-a întrebat pe american de ce America nu îi lasă în pace și vrea război contra Coreii de Nord. Americanul pare să se fi născut diplomat. Îi răspunde că marea majoritate a americanilor vrea pace și nu are nicio treabă cu Coreea de Nord, dovadă că el e aici, dar guvernul, guvernul ăsta ticălos, cine știe ce vrea. Dar că el dorește pacea și înfrățirea între popoare. O fi citit din operele lui Ceaușescu, înainte să vină în Coreea? Sau, poate, vreo carte despre doctrina ciuce?

În fine, timpul cam expira. E timpul să facem ultimele poze și să lăsăm și grupul de chinezi care tocmai a apărut să se desfășoare. Totul pare relaxat. Este o zi superbă de august, păsărelele ciripesc și, în ciuda tuturor acestor militari încruntați, Panmunjon pare pașnic. Nu simți încrâncenarea în aer. Sau, poate, pentru că asiaticii își pot disimula sentimentele așa de bine. Posibil. Sper să și le disimuleze în continuare. Și, deși în stadiu de armistițiu, pacea dintre cele două Corei să continue până când se va găsi cumva o soluție.

Am părăsit Panmunjon în direcția Kaesong, unde, cândva prin secolele X–XI, a funcționat un regat coreean. După Al Doilea Război Mondial, Kaesong a făcut parte din Coreea de Sud. După Războiul Coreii, Paralela 38 s-a mutat un pic mai la sud și Kaesongul a ajuns în Nord. Așa că pentru Nord este un simbol, o bucată de pământ care a fost smulsă sudului imperialist. Dar este cel mai capitalist oraș al Coreii de Nord. Aici, în 2002, a fost deschisă o zonă industrială unde sud-coreenii pot înființa fabrici. S-au deschis 123 de fabrici, care au angajat 53.000 de muncitori nord-coreeni, mai mult ca sigur aleși pe sprânceană. Banii însă nu le erau plătiți direct de patroni, ci de statul nord-coreean, care primea 90 de milioane de dolari de la firmele sud-coreene pentru salariile lor. Dumnezeu știe câți bani ajungeau la angajați. În 2008, când am fost în zonă, fabricile duduiau, dar înrăutățirea relațiilor Nord–Sud după moartea lui Kim Jong Il a dus la închiderea efectivă a zonei. În acest moment, este complet închisă.

Coreea de Nord este denumită în presa internațională drept „The Hermit Kingdom” – Regatul Pustnic. Este un experiment social fără precedent. Țara este complet ruptă de exterior (televizoarele și aparatele de radio nu au schimbătoare de canale, ci niște butoane setate direct pe frecvențele canalelor nord-coreene) și imensa majoritate a poporului nu știe ce e „dincolo”. Doar că „dincolo” e periculos și îi vrea răul. Toți ne-am uitat cu uimire cum milioane de coreeni plângeau în hohote la moartea lui Dear Leader. Presa internațională a comentat că toți mimau. Nu cred. Nu zic că unii n-or mima, dar cred că majoritatea nu mima, ci plângea din tot sufletul. Atâta timp cât toată viața ta, viața părinților tăi și chiar a bunicilor tăi ai auzit același lucru, în momentul în care habar n-ai ce e peste graniță, chiar crezi că Marele Kim (nu contează care dintre ei) este tatăl tău, care îți vrea binele. Și atunci râzi, plângi și dansezi cum îți spune El.

Concursul Momondo

Trebuie să recunosc că acest articol a fost inspirat de concursul celor de la Momondo, unul dintre marile metasearch-uri de bilete de avion, hoteluri și închirieri de mașini. Dacă v-ați jucat on-line pe mai multe agenții de turism, ați observat că prețurile pot varia între ele… Ce face Momondo este să caute prin zeci și sute de astfel de agenții și apoi să te direcționeze spre site-ul care vinde cel mai ieftin biletul pe care îl cauți. Momondo nu îți ia niciun comision și nici nu vinde ceva, el își va lua comisionul de la agenția on-line de la care îți vei cumpăra, până la urmă, biletul.

Ei bine, cei de la Momondo au decis să organizeze un concurs având ca temă „călătoriile de neuitat”. Și, cum ziceam și în introducere, Coreea de Nord este o altă planetă, iar călătoria acolo, deși au trecut peste ea destui ani, continuă să rămână de neuitat. Probabil, am uitat locuri superbe și multe alte întâmplări, dar îmi va fi greu să uit Coreea de Nord – fie că e vorba de ce am văzut și experimentat în capitala Pyongyang sau în Panmunjon.

Dacă veți încerca să căutați bilete de avion pe Momondo spre Pyongyang, nu veți găsi. Este, probabil, unicul (sau unul dintre extrem de puținele aeroporturi) din lume unde nu veți găsi bilete pe Momondo pentru simplul motiv că nu poți călători independent în Coreea de Nord, ci doar printr-o agenție de turism care se ocupă și de emiterea biletelor de avion pe Air Koryo. În schimb, puteți găsi prin toată lumea. Cum ziceam, Momondo are un concurs prin care instigă la povești din „călătorii de neuitat”. Este organizat la două nivele – pentru bloggeri și pentru cititorii blogurilor. Fiecare poate câștiga un premiu în valoare de 1.000 de euro (da, wow!) în bilete de avion și / sau cazări. Nu este un concurs de like-uri, ci un concurs jurizat de cei de la Momondo.

O să mă întrebați atunci care e destinația mea favorită în caz că voi fi prea-fericitul câștigător? Știu, multora le-am spus că e Bali, pentru că este locul de pe Pământ care mi se pare cel mai apropiat de paradis. Sau Kathmandu, un oraș istoric în care m-am simțit bine întotdeauna. Sau, poate, aș alege Bangkok, orașul care m-a făcut să mă îndrăgostesc de Asia? Sunt zeci și sute de destinații pe care le-aș considera „orașul meu favorit”. Dar m-am gândit că dacă juriului îi va plăcea povestea mea de neuitat și voi fi desemnat „marele câștigător”, voi dori să merg într-un loc în care n-am mai fost și într-o țară în care n-am ajuns, niciodată. Mi-aș fi dorit să fie Yemen (cu insula Socotra), dar, din păcate, e război. Mă gândesc la Papua Noua Guinee, dar prețul biletului de avion sare lejer de 1.000 de euro. Așa că, după ce am aruncat un ochi pe harta lumii, m-am gândit că voi alege Seychelles, o insulă despre care am auzit că ar fi paradisul pe pământ în Oceanul Indian. Și, apropo, biletele de avion până acolo nu sunt chiar scumpe (în momentul în care am făcut simularea de mai sus, Momondo îmi spune că cel mai ieftin bilet dus-întors este de 692 de euro! În perioada de Revelion! Aruncați și voi o privire pe linkul de mai sus J!

Concursul pentru cititori – vrei să câștigi o vacanță de 1.000 de euro ?

Am zis că există și concurs pentru cititori, nu doar pentru bloggeri. Condițiile sunt similare. Trebuie să scrii o poveste despre o experiență de neuitat (nu contează unde) și s-o postezi dedesubt, la comentarii. Același juriu va alege dintre poveștile cititorilor de pe toate blogurile participante și un cititor cu cea mai faină poveste va primi o vacanță într-o destinație la alegere, în valoare de 1.000 de euro.

Așa că scrieți povestea, lăsați-vă e-mailul real în câmpul respectiv de la comentarii, să vă pot contacta în caz că veți câștiga (dă, Doamne!) și, mai ales, așteptați data de 29 octombrie, când se va anunța câștigătorul. Atenție, puteți participa (adică, posta comentariul) până pe data de 27 octombrie 2016. Baftă la scris, tare aș vrea să câștige unul dintre cititorii blogului meu J! Chiar aș fi fericit.

Dacă vreți mai multe amănunte, aruncați o privire aici.

Imagini Panmunjon

Dimineața la Pyongyang. Piramida aceea este hotelul neterminat

Stalpul ideeii ciuce rasarind victorios din ceata

Monumentul unificarii

Pe autostrada de Panmunjon

Zona Panmunjon

Aici s-a semnat armistitiul (in fotografie, cuplul braziliano-american de care v-am povestit)

Mesele unde s-au semnat efectiv documentele. Masa nord-coreeana

si cea americana (sub steagul Natiunilor Unite)

Evident, peste tot imagini cu dusmanii invinsi

Un citat memorabil (ce o fi zis aici ?)

La doi pasi de Coreea de Sud

La aceasta masa se discuta incidentele nord-sud

Nu prea poti sa evadezi in Coreea de Sud

Cate negocieri tensionate or fi avut loc aici ?

Sus, la panorama

Celebrul „sat al pacii” nord-coreean

Ai nostrii stau drept si se uita la tara lor. Ceilalti au o pozitie agresiva si se uita spre noi

Evident, nu puteam sa nu ma pozez si cu „generalul”

Sursa: Pe granița cea mai înarmată a Planetei. Bine ați venit la Panmunjon ! | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Se intampla fix acum zece ani. Nu imi aranjasem nimic de Revelion, ajunsesem deja in decembrie, ceea ce era putin cam neobisnuit, de obicei imi programez excursiile din timp… Peste noapte, mi-a aparut o calatorie in interes de serviciu in Madrid si mi s-a facut asa de pofta de o destinatie in care sa nu fie frig, cer intunecat si zapada! Parca nu voiam o destinatie departe, asa ca m-am uitat pe o harta si dupa cateva secunde am exclamat: MALTA! Vreau in Malta! Hai in Malta! Nu mai fusesem in cel mai mic stat al Uniunii Europene si, indiscutabil, acolo trebuia sa fie cald si bine. Am mers la Carturesti, am cumparat Lonely Planet, m-am lamurit care e treaba si mi-am facut rapid rezervarile. Gata, plecam in Malta dupa Craciun pentru a sarbatori in mijlocul Mediteranei intrarea Romaniei in Uniunea Europeana.

Vremea nu m-a dezamagit nicio secunda. Evident, nu era vreme de plaja, termometrul ajungea undeva la 17 – 18 grade in timpul zilei, dar cat timp am stat in Malta, aproape o saptamana am avut numai zile insorite (exceptand o dupa-amiaza in care ne-am dus la film in La Valletta), asa ca m-am bucurat ca am luat o decizie buna. Cum ziceam, nu stiam chiar foarte multe despre ce puteam vedea in Malta – stiam insa cate ceva despre istoria acestui mic arhipelag aruncat in mijlocul Mediteranei, mai ales povestea celor doua asedii epice – cand cavalerii ospitalieri au rezistat asediului otoman in 1565, dar si rezistenta maltezo-britanica impotriva puterilor Axei in timpul celui de-al doilea razboi mondial, asediul durand ani de zile. De altfel, aveam sa descopar ca ambele asedii sunt folosite azi la maximum in interes turistic.

In 2007, nu existau zboruri directe intre Romania si Malta, iar in Malta nu ateriza nicio companie lowcost, asa ca am zburat cu Alitalia via Roma (cu ocazia asta, am mai petrecut o zi si prin Roma) si am aterizat in mijlocul unei zile insorite… Avionul a facut mai intai aproape un tur de onoare deasupra intregii insule si apoi am aterizat… Aeroportul era destul de mic, asa ca am trecut prin el extrem de repede. La granita, am intins pasaportul granicerului. Stampileaza si imi zice: „Cand pleci, poti sa arati doar cartea de identitate”. De unde o sti ca in cateva zile vom intra in Uniunea Europeana… Fac cativa pasi si, mai incolo, un billboard scrie: „Romania & Bulgaria – Welcome to the European Union”… cum sa nu te simti binevenit?

In prima mea calatorie in Malta am locuit in Sliema, unul dintre oraselele de langa capitala La Valletta, practic, vizavi de capitala malteza, despartite doar de un golf. Sa fiu cinstit, am cautat din greu sa gasesc cazare in La Valletta (citisem ca aici se afla centrul transportului rutier pe insula), dar nu am gasit decat cateva locuri si nu cine stie ce… Aveam sa ma lamuresc ca La Valletta este destul de mic, cu multe locuri turistice (cum ar fi Palatul Marilor Maestri sau Co-Catedrala), dar fara prea multe locuri de cazare. Zona turistica unde gaseai o tona de restaurante, baruri, cluburi si hoteluri se afla la cativa kilometri mai incolo, de-a lungul coastei in Sliema – St. Julian’s – Paceville. Si asa, din intamplare, am nimerit in cea mai buna zona de stat – desi din Sliema nu plecau autobuze chiar spre toate destinatiile din insula, erau insa multe autobuze spre statia centrala de la intrarea in orasul istoric La Valletta si de acolo plecam mai incolo.

Ce am facut in Malta de Revelion? Evident, am calatorit! Oh, boy, si am descoperit atatea locuri faine. Hai sa le iau cumva pe caprarii.

In primul rand, este zona La Valletta si orasele istorice adiacente – Vittoriosa, Conspicua si Senglea. In timpul Marelui Asediu Otoman, La Valletta nu exista, cavalerii au rezistat in aceste trei orase care si astazi sunt inconjurate de turnuri, forturi, bastioanele si urmele vechilor fortificatii. Dupa infrangerea otomanilor, cavalerii au decis sa construiasca noua capitala dincolo de port pe o peninsula si i-a dat numele de La Valletta in cinstea celui care i-a condus in razboi – Marea Maestru Jean Parisot de Vallette (acesta a decis construirea orasului, a inceput constructiile, dar a murit la doar doi ani fara sa vada finalizarea proiectului). Atat La Vallette, cat si cele trei orase istorice m-au purtat intr-o perioada istorica, multe colturi fiind neschimbate de secole, dar, desi stradutele sunt evident relativ inguste, faptul ca ne aflam la Mediterana si fiind construite din pietre de culori deschise le face mult mai voioase decat orasele istorice ale Nordului.

Vechea capitala a Maltei din perioada de dinainte de sosirea cavalerilor se numeste Mdina (provine din arabescul „Medina”, limba malteza fiind, de fapt, un dialect al arabei combinat cu siciliana) si se afla sus, pe varful celui mai inalt deal de pe insula… Am fost surprins cand am citit in brosurile turistice ca i se spune „orasul tacut”, dar am descoperit de ce – nu mai este locuit, a fost abandonat (lipit de el, se afla o asezare locuita numita Rabat, un alt nume de origine araba), dar zidurile istorice au fost pastrate si merita sa fie vizitat pentru a te pierde pe stradutele sale intortocheate. De pe zidurile Mdinei, se poate vedea aproape intreaga insula si mi s-a parut un punct strategic de prim ordin… cavalerii au preferat insa apropierea marii datorita faptului ca erau navigatori priceputi, in timp ce vechea aristrocratie malteza   s-a retras la Mdina odata cu aparitia cavalerilor.

Pe drumul spre Mdina, m-am oprit in oraselul Mosta unde se afla o catedrala, disproportionat de mare pentru suprafata nu numai a oraselului, dar a intregii insule. Are o  curioasa forma rotunda, inspirata din Panteonul de la Roma si este cea de-a treia cea mai mare cupola din lume (pana si liliputana Malta incearca sa stabileasca niste recorduri). Am intrat in interior si am vazut replica celebrei bombe germane care i-a insufletit pe maltezii aflati sub asediul germano-italian. In 1942, in biserica se aflau 300 de oameni care se rugau. In acel moment, a avut loc un atac surpriza al aviatiei germane, iar trei bombe au fost aruncate asupra bisericii. Doua au fost „respinse” de acoperis, dar una l-a penetrat si a cazut in mijlocul multimii ingrozite… dar n-a explodat. Aproape imediat povestea a fost aflata de toata suflarea de pe insula si denumita „Miracolul de la Mosta”… Fiind vorba de biserica, pentru toata suflarea insulei, care era infometata, nedormita, torturata de atacuri non-stop, a fost un semn divin care i-a insufletit pe maltezi pentru cateva luni pana cand eroicul petrolier SS Ohio a reusit sa sparga blocada Axei si sa intre victorios, dar aproape o ruina in Great Harbour aducand mult prea necesara benzina. Dupa razboi, miracolul de la Mosta a fost explicat de faptul ca cei care munceau in fabricile de munitii naziste nu erau germani, ci prizonieri de razboi sau deportati francezi si polonezi care fabricau cat de multe rebuturi puteau – probabil zeci de mii de vieti aliate au fost salvate de acesti muncitori, inclusiv in Malta.

Pare surprinzator, dar desi Malta are o suprafata cam cat sectorul 3 din Bucuresti, are incredibil de multe locuri care merita vizitate. Daca pentru Malta ar fi greu sa construiasca ceva care sa fie cel mai mare din lume, in schimb, este incredibil, dar Malta are ceva ce poate fi considerat „cel mai vechi din lume” – si este vorba de templele megalitice care se gasesc atat in Malta, cat si pe insula Gozo si care sunt un miracol al arhitecturii… ganditi-va la bolovani de zeci de tone, transportate fara roata, slefuite perfect, aflate in diverse locuri de pe insula… Evident, amatorii de povesti sustin ca atlantii le-ar fi construit, dar probabil a fost vorba de o civilizatie care a schimbat apoi informatii si tehnologie atat cu Egiptul Antic, cat si cu Grecia. Sunt sapte astfel de temple in arhipelagul maltez, dar cele mai vizitate sunt cele de pe coasta sudica – Hagar Qim. Tot aici, la doi pasi de temple, mi-am dorit sa intru si in Grota Azura, o pestera inundata de apele Mediteranei unde apa straluceste in soare, creand o imagine incredibila (mai vazusem asa ceva in Capri), dar, din pacate, vantul batea prea tare, asa ca micile ambarcatiuni care se pot strecura in pestera nu puteau iesi in larg…

Dupa cum spuneam, Malta nu este de fapt o insula, ci un arhipelag format din sase insule – trei minuscule, mai degraba niste stanci in apa care nu sunt locuite; celelalte trei, da, sunt locuite. Comino are doar doi locuitori permanenti (dar care au foarte mult de munca vara cand mii de turisti iau insula cu asalt sa se imbaieze in Laguna Albastra), ramanand Malta – principala insula – si Gozo. Daca Malta are vana, are viata, are puls, uneori chiar prea multa agitatie, Gozo este insula chill a arhipelagului – mult mai mica decat Malta, dar pe langa atmosfera complet diferita, gasesti multe locuri care merita vizitate. Am ajuns in Gozo cu un ferry-boat care leaga cele doua insule (autobuzul din Sliema m-a lasat fix la ferry) si, odata ajuns in Gozo unde transportul in comun nu este la fel de frecvent ca in Malta, am inchiriat un taxi pentru o zi… si a meritat.

Cat despre Revelion? Pai, in zona cu hoteluri, exista cateva stradute pline de restaurante si baruri pline cu englezi (Malta este un soi de Anglie la Mediterana datorita trecutului colonial). Am luat-o din bar in bar, muzica era faina, desi un pic cam retro, iar atmosfera chill… In toate barurile, televizoarele transmiteau live din Bucuresti mega-concertul cu ocazia intrarii Romaniei in Uniunea Europeana. Asa ca eram in Malta, dar eram un pic si acasa

Am plecat din Malta incantat de alegere. A fost o decizie faina pe care nu am regretat-o deloc. Urma sa revin doi ani mai tarziu in Malta in plina vara si pot spune ca nu exista diferente majore in experienta de vizitare a arhipelagului. E drept, vara mai ai si plajele, si festele, dar in rest… merita sa mergi in Malta si in extrasezon sau chiar de Revelion.

Cum ajungi in Malta

Malta este legata de Bucuresti de curse directe operate de Wizz Air.

Program organizat de Revelion

Paralela 45 are o oferta speciala pentru Revelion in Malta. Se zboara direct cu Wizz-ul din Bucuresti pana in insula, iar hotelul in care se sta este plasat excelent, in zona de baruri si restaurante Paceville (dar nu in zona galagioasa cu petrecareti). Oferta o puteti gasi aici.

Imagini Malta

Cekebreke balcoane din La Valletta

Culoarea tipica a oraselor mediteraneene

Una din putinele parcuri din La Valletta

Marele Port si fortaretele care au rezistat otomanilor

Care s-o aleg ?

Cald de sa stai in camasa

Sliema are mult mai multe locuri de cazare

Oferte de tot soiul de tururi

Mdina, orasul tacut

Panorama Maltei vazuta din Mdina

Rotonda din Mosta

Ferry Malta – Gozo

Rendez-vous cu Gozo

Gozo e asa de verde…

Insula e asa de mica… se vede marea de peste tot

Fereastra Albastra

Apus de soare in Malta

Paceville – the Party ville

Sursa: Revelion in Malta | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Acum ceva timp, am primit un mail in care eram invitat intr-o localitate saseasca, numita Alma Vii. Hm… ce pisici o fi Alma Vii asta – a fost prima mea reactie? Asa ca l-am intrebat pe varul Google care, atotstiutor, cum e Domnia Sa, mi-a spus imediat. E un satulet sasesc undeva nu foarte departe de Medias. Tot varul Google mi-a spus ca exista o mare biserica intarita in sat (nu e nicio surpriza, cam fiecare sat sasesc are asa ceva), dar parea mult mai spectaculoasa aceasta, aducea cu cea din Viscri, construita pe un deal, dominand vechea asezare. Si cum am mai fost prin sasime anul trecut (dar nu pe aici, ci prin estul tarii sasilor, pe soseaua Brasov – Sighisoara), am acceptat cu cea mai mare placere. Si am gasit un weekend prin octombrie pentru a da o fuga pana la Alma Vii.

Comparatia cu Viscri cred ca este destul de nimerita. Nu numai ca biserica fortificata este in varful dealului ca si in Viscri, dar si aici se implica din ce in ce mai mult Fundatia Mihai Eminescu Trust, fundatie sprijinita de printul Charles, care pare sa vrea sa replice si la Alma Vii succesul revitalizarii satului Viscri… In primul rand, MET a achizitionat o veche casa saseasca, pe care a deschis-o circuitului turistic, casa in care, de altfel, am si dormit. MET a mai achizitionat o casa doi pasi mai sus de cea deja deschisa si, de asemenea, s-a implicat in restaurarea bisericii sasesti cu fonduri obtinute de la norvegieni. Pana acum, a fost refacuta zona de fortificatii (unde se afla si un mic muzeu) si urmeaza si biserica din mijlocul fortificatiilor.

Drumul de la Bucuresti pana la Alma Vii nu este prea scurt, asa ca merita sa mergi cel putin pentru un weekend prelungit – de trei sau, mai bine, de patru zile, pentru a avea timp sa te bucuri de frumusetea acestei zone care, uneori, pare sa nu fie afectata, niciun moment, de modernitate (il inteleg perfect pe Charles de ce iubeste aceasta regiune). Ai doua optiuni de a ajunge – fie pe Valea Prahovei, apoi Fagaras si, dupa Fagaras, din satul Voila, o cotesti la stanga spre Agnita si, mai departe, spre Alma Vii, fie pe Valea Oltului pana la Sibiu si, de acolo, o tai direct spre Agnita (drumul a fost modernizat recent si e super OK), si, apoi, la Alma Vii. Tot fac comparatii cu Viscri, dar drumul comunal care leaga Alma Vii de restul lumii este de calitate mult mai buna… soseaua spre Viscri zici ca a fost bombardata recent (sau poate printul o fi parjolit holdele, otravit fantanile, distrus drumurile pentru a limita fara succes hoardele nu de tatari, ci de turisti), pe cand cea care da spre Alma Vii este chiar ok… de pe soseaua Agnita – Medias, o iei de-a lungul unui palc de copaci foarte pitoresti si, dupa cativa kilometri, ajungi in sat. Esti, eventual, stresat? Te enerveaza traficul, claxoanele, poluarea?… Alma Vii este destinatia potrivita, pentru ca iti “va urla” linistea in urechi… cate o masina la o jumatate de ora, in rest, doar mugituri, cotcodaceli si, eventual, cate un magar suparat pe viata. In rest, o liniste magnifica si un aer precum cel dinainte de Revolutia industriala!

Am stat in casa Fundatiei MET la numarul 104. De fapt, asta ii este si numele, Alma Vii 104. Cheia se afla in vecini, la pensiunea Reveria, o pensiune foarte faina, deschisa de asemenea intr-o casa saseasca veche de o avocata din Cluj care a trait ani buni in Bucuresti si care a hotarat sa se mute in aceasta regiune zen. Este o casa autentica, parasita de sasii care au plecat in masa in Germania, in 1990, si inca parca i se aud urmele pasilor lui Johann sau Hans. Curtea plina de vita-de-vie relativ salbatica este lasata cam in paragina, dar casa este confortabila si, mai ales, autentica. Are doua camere – una mai mare care da, evident, la strada, si una de cealalta parte a unui mic holisor, unde se afla o lada pictata saseasca. Daca vrei sa te simti ca la bunica la tara, este locul ideal. Trebuie insa sa te duci fie vara, fie iarna, pentru ca, desi exista un sistem de incalzire centralizata, acesta nu functioneaza decat iarna si oricum ditamai casoiul trebuie incalzit cel putin 24 de ore inainte de a ajunge efectiv, pentru a fi cat de cat cald. Eu am incercat sa ma incalzesc cu soba aia traditionala pe baza de lemn, dar prima noapte, pana sa ma prind ce si cum (si sa ma prind ca trebuie sa ma scol la fiecare trei ore sa arunc cate o bucata de lemn pe foc), a fost un frig crancen. Inteleg ca si centrala e noua, asa ca probabil problema frigului se va rezolva.

Ce e de facut prin sat in afara de a dormi, a te odihni si a te bucura de preparatele culinare cu adevarat iesite din comun ale doamnei de la Pensiunea Reveria? Fara indoiala, este musai sa vizitezi biserica intarita. In mod normal, este ferecata de nadejde, dar trebuie sa intrebi de fata care are cheile si care locuieste la cateva case distanta (luati ca reper o fantana, casa e fix vis-a-vis), si care iti va deschide portile vechii cetati. Incepand cu vara lui 2017, vei putea dormi chiar in cetate, s-au amenajat cateva paturi in turnurile de aparare si cred ca va fi o experienta unica sa dormi aici, dar mai ai un pic de asteptat pana se iau toate autorizatiile. In cetate se afla si un minimuzeu care iti povesteste despre viata de demult de aici, despre etniile care traiau pe aceste meleaguri (acum, au ramas doar tiganii, din pacate nu mai traieste nici macar un sas de samanta), dar, evident, poti sa vizitezi si biserica inca nerestaurata, dar care pare neschimbata de secole.

Am folosit Alma Vii ca baza pentru a descoperi locuri noi de prin tara sasilor. Sighisoara nu este prea departe, dar nu m-am mai dus, am fost de prea multe ori (chiar cu trei saptamani inainte de vizita la Alma Vii) ca sa ma mai duc din nou, am preferat sa revad Biertanul si sa descopar Mediasul, in care nu fusesem niciodata, si biserica din Valea Viilor, aflata pe lista patrimoniului mondial UNESCO. De altfel, prin zona se afla nu mai putin de sapte biserici aflate pe lista patrimoniului UNESCO – daca nu le-ai vazut, le poti vedea pe toate: Biertan, Calnic, Darjiu, Prejmer, Saschiz, Valea Viilor si Viscri. Din pacate, dupa cum vedeti si in poze, am prins o vreme cam mohorata, dar va urez sa aveti parte de soare cand ajungeti pe aceste meleaguri, mai ales ca Mediasul este cunoscut sub numele de Cetatea Luminii. Adevarul este ca mi-as dori sa ajung la Medias sa-l vizitez in compania unui localnic cunoscator, intrucat acest oras, aflat, din pacate, in umbra mult mai cunoscutei Sighisoara, adaposteste niste locuri cu povesti exceptionale. Va recomand sa cititi aici articolul lui Vlad, care a vizitat Mediasul acum cativa ani si articolul lui m-a facut sa imi doresc sa ajung odata pe urmele lui in Cetatea Luminii.

Daca ajungeti la Alma Vii, eu zic nu doar sa mergeti lansat “punct ochit, punct lovit” la bisericile “celebre” UNESCO, dar si sa descoperiti ca aproape fiecare sat are cate o biserica spectaculoasa. Pur si simplu, daca vedeti una, opriti-va si admirati-o (de exemplu, cea din Mosna, comuna de care tine satul Alma Vii, are una dintre cele mai mari biserici fortificate din zona).

Daca esti pasionat de putin sport, Alma Vii se afla in centrul unor rute de facut pe jos sau pe bicicleta printre sate, peste dealuri, printr-o regiune de un pitoresc aparte. In casa am descoperit o brosura cu recomandari de carari de explorat si care va poate da niste idei excelente.

Pe drumul spre casa, spre Bucuresti, m-am gandit sa mai fac niste detoururi. Daca, la dus, am ales Valea Prahovei si m-am oprit la minunatul Palat Cantacuzino de la Busteni, la retur, m-am oprit sa vad palatul si gradina palatului Brukenthal de la Avrig (este palatul de vara al faimosului guvernator austriac al Transilvaniei, care ne-a lasat unul dintre cele mai laudate muzee de arta din Romania). Eu zic ca daca ajungeti vara prin zona, sa nu-l ratati, avea sarmul lui si in mijlocul toamnei, dar vara cred ca este un mic paradis. Am mai oprit la straniul palat de lut de pe Valea Zanelor, de langa Porumbacu de Sus… inca nedeschis, dar poate fi vizitat exteriorul (cu adevarat straniu, dar straniu de frumos, un soi de Gaudi de Romania) si merita cu prisosinta cei 5 lei pe care ii platiti. Dupa ce hotelul va fi inaugurat, nu stiu daca va mai putea fi vizitat, pentru ca mi se pare normal ca, daca ai platit o caruta de bani, nu o sa vrei ca mii de oameni sa treaca pe sub nasul tau si sa pozeze din orice unghi. Poate ca vor fi anumite ore de vizita, nu stiu, dar am dubii ca va mai fi fluxul de anul acesta.

Seara eram la Bucuresti. A fost un weekend fain si care mi-ar placea sa-l repet. Zona satelor cu biserici intarite sasesti este o zona magica, in care te poti incarca cu aer, cu zen, cu istorie, in care poti descoperi multe istorii nestiute, iar la capatul escapadei vei putea doar sa exclami – Romania e frumoasa!

Imagini Alma Vii si alte localitati sasesti

Pe drumul spre Ardeal, un popas la Castelul Cantacuzino din Busteni

Hopa, am ajuns in zona saseasca

Ciurda revine in sat

Pensiunea Alma Vii 104

Prin curte mai e de lucru

Buni de ice wine

Holul casei traditionale sasesti

Cu mobila de rigoare

Cam asa arata camera principala de la Alma Vii 104

Soba

Arde focul, sa se faca jaratecul !

Pensiunea Reveria la doi pasi

Curtea Reveriei

Mic dejun

Cina

Si una din camerele de la Reveria

Linistitul sat Alma Vii

Cu casute colorate

La poalele dealurilor

Biserica fortificata Alma Vii, recent restaurata

De fapt, au fost restaurate doar fortificatiile, va urma si biserica

In fortificatii, s-a deschis un muzeu

Si de la vara, va fi un loc neobisnuit in care se va putea dormi

In interiorul secularei biserici

Biertan – pe lista patrimoniului UNESCO

Scarile ce duc la biserica

Satul Biertan

Interiorul bisericii

Biserica din Valea Viilor a implinit recent 709 ani !

Valea Viilor

Si in Valea Viilor, e un mic muzeu

In interiorul bisericii

Valea Viilor vazuta din turla bisericii

Medias – orasul luminii

Piata centrala – Piata Ferdinand I

Turnul Forkesch, recent restaurat

Biserica fortificata de la Mosna (Alma Vii tine de comuna Mosna din punct de vedere administrativ)

Plecarea din Alma Vii, Tot ploaie

La Avrig, insa, e soare

La palatul de vara a guvernatorului Brukenthal

Valea Zanelor – Palatul de lut de la Porumbacu de Sus

O pensiune de poveste – va fi gata la anul

Si o curte minunata

Sursa: Alma Vii, viitorul Viscri de langa Medias ? | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Calatorului ii sta bine cu drumul, asa ca nici prietenul Nadir nu a mai stat pe acasa. A fost prin Republica Moldova, sau “cealalta Romanie”, cum o numesc eu, si prin alte cateva locuri. Acum s-a tras pentru putin timp pe acasa si s-a pus pe scris. Deci, incepem cu Romania de peste Prut.

Dragi cititori,

Desi nu am mai scris de ceva timp pe blogul Imperatorului, s-ar putea zice ca nu am mai calatorit, dar nu e chiar asa J.  In scurt timp, intentionez sa scriu cateva randuri despre Bologna, Ravenna si minunatele Cinque Terre.

Acest mic articol se vrea a fi un succint ghid de calatorie catre Chisinau si spre regiunea limitrofa. Fiind constantean, am ales sa calatoresc cu un microbuz privat spre Moldova. Dupa cele trei ore standard – drumul spre Galati, m-am gandit sa ies din tara prin Vama Oancea – Cahul, celelalte puncte de trecere fiind destul de aglomerate… Of, desi am avut in fata doar trei-patru autoturisme, formalitatile vamale tot au durat trei ore :(. Ce sa facem, daca noi suntem in UE si ei inca nu.

Eh, odata trecuta vama, am decis sa alimentam, fiind surprinsi de pretul mic al carburantilor, de ex.  un litru de motorina costa echivalentul a 2,9 lei. De asemenea, la vama trebuie sa mai cumparati o vinieta, ce are un cost neglijabil.

Platile se fac in lei moldovenesti, 1 RON = 4,84 lei moldovenesti (sa le zicem leuti J). Cele mai bune cursuri le-am gasit la casele de schimb din centru si din zona Pietei Centrale.

Peisajul este la fel ca in Moldova noastra, dealuri domoale pe care sunt aproape numai vii, case inalte, gospodarii dragute si, cele mai multe, bine intretinute…

Cum am plecat cu noaptea in cap de acasa, in jurul orei 12.30 am ajuns la intrarea in Chisinau. Cativa prieteni imi spusesera ca pe drumul spre Tiraspol, in raionul Anestii Mici, s-ar afla o crama NOUA, in interiorul unui castel. I se zice „Mimi”. Am rezervat inca de acasa un tur cu degustare inclusa, iar ghida, o moldoveanca foarte draguta, a inceput sa ne arate obiectivul. Numele Mimi vine de la ultimul fost guvernator al Moldovei, cu origini albanezo-grecesti. Fostul castel, cu toata podgoria, a fost cumparat de un potentat local, care a investit aici cateva milioane de euro in reconstructia castelului, in edificarea unui amplu complex turistic, de cinci stele, cu camere ultramegamoderne, cu o piscina, inca in constructie, cu sali de conferinte etc.

Castelul este dotat cu tehnologie moderna de producere a vinului si a sampaniei, cumparata recent din Italia, iar in interiorul hrubelor a pastrat si vechile recipiente din vremea URSS. Si acum sa va mai povestesc despre alesele bucate cu care am fost serviti si, mai ales, despre renumitele vinuri?!? Sa incerc doar: si acum mai simt pe limba aroma dulceaga a rose-ului, aciditatea moderata a chardonney-ului, gustul usor imbatator al feteascai regale. Desi Moldova e o tara ieftina, vizita la Chateau Mimi NU a fost deloc asa, platind la finalul distractiei aproximativ 80 de euro.

Eh, dupa ce am pus burta la cale si am cumparat si suvenire (ce altceva decat vin?), ne-am indreptat spre Chisinau.

Cateva cuvinte acum despre al doilea mare oras romanesc:

– este situat chiar in mijlocul tarii, pe raul Bac, avand aproximativ 600.000 de locuitori;

– a fost fondat in 1436, ca o asezare pentru calugari;

– iubitorii de muzee pot vizita Muzeul de Arte Plastice, cu vestitele colectii structurate pe arta medievala, picturi si sculpturi, desene si acuarele ale pictorilor straini din Vest etc.

– Muzeul de Istorie Nationala, inaugurat in 1987, intr-un superb sediu ce a apartinut Liceului Regional. Este impartit in mai multe sectiuni: de arheologie si istorie antica, de istorie medievala, de istorie a Basarabiei si de istorie contemporana. Sa nu cumva sa plecati fara a vedea superbul tezaur, situat la subsolul cladirii!

– am remarcat bisericile, dintre care cea mai importanta ar fi Catedrala Nasterea Domnului, situata in Piata Marii Adunari Nationale, ridicata in 1836 dupa schitele arhitectului Avram Melnikov.

– demne de mentionat sunt si parcurile, dintre care celebru este Gradina publica “Stefan cel Mare”, fostul Puskin. In parc, a fost inaugurata, prin anii ’60, aleea clasicilor literaturii…

– nu plecati fara sa va cumparati vestitele bomboane “Bucuria”, de la magazinul companiei, aflat in centrul orasului.

Orasul Chisinau are multe cladiri din piatra alba, de calcar, folosita si la constructia cetatii Soroca, pe timpul lui Petru Rares Voievod, dar si la constructia Bisericii Trei Ierarhi din Iasi (realizez ca nu pot amana la nesfarsit vizita in Iasi).

Eu am locuit la hotelul “Familion”, situat central, pe strada Cojocarilor, unde pe un apartament am platit cca 53 de euro pentru doua persoane, micul dejun fiind inclus. Am mancat excelent la un restaurant gagauz situat in zona postei vechi, pe strada Orheiului. Aici am degustat renumita gutuiata, rachiul moldovenesc de pere, tuica de prune, dar si vinurile locale intr-o selectie oferita de managerul localului.

Specialitati culinare precum prunele uscate cu nuci si invelite in smantana, placintele poale in brau, fripturile asezonate cu muraturi – toate imi provoaca si acum papilele gustative.

Si cum nicio vizita in Moldova nu e deplina fara a te delecta la cramele Cricova, am ajuns si eu, cu programare, desigur. Dupa ce s-a definitivat grupul mai mare, insotit de ghid, ne-am imbarcat intr-un trenulet electric si am plecat prin cei nu mai putin de 128 km ai cramei.

La sfarsit, ajungi in zona in care degusti produsele viticole, unde ti se arata depozitele in care celebritati internationale isi tin vinurile, numindu-i aici, printre altii, pe Angela Merkel, B. Obama, Traian Basescu, dar si pe renumitul cosmonaut Iuri Gagarin. In vremea defunctei URSS, se zice ca una din doua sticle de vin ar fi provenit din Moldova, conform filmului documentar vizionat in crama….

Eu am fost placut impresionat de Romania de peste Prut, de renumita ospitalitate locala, de frumoasele moldovence, care parca defilau la un concurs de moda pe renumitul bulevard Stefan cel Mare si Sfant, de placintele savuroase umplute cu diverse ingrediente, de la varza pana la dovleac, de licorile reci care se vindeau ca aliment, desigur, la orice colt de strada…  Asa ca de abia astept sa ma intorc si sa vizitez si alte locuri, precum cetatea Orheiului, Soroca, fabrica de covoare de la Ungheni, dar si cramele de la Milestii Mici.

Inchei aici cu urarea de a avea o calatorie memorabila!!!

Nadir Acmola

Imagini de peste Prut

Arcul de Triumf de la Chisinau construit prin secolul XIX

Catedrala din centrul Chisinaului

si interiorul ei

Prin centrul capitalei moldave

Muzeul de Istorie al Basarabiei

Castelul Mimi, recent restaurat

Moldova – tara vinului

Dar principalul punct de atractie al tarii este la Cricova

Adevarat oras subteran al vinului

Cu sali pompoase

Sali care aduc aminte si de Rusia tarista, si de cea sovietica

Sursa: Excursie peste Prut – de Nadir Acmola | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Va invit sa cititi un nou articol scris de prietenul Nadir. El a avut norocul sa iasa din tara inainte de 1989 (eu nu l-am avut), asa ca inca isi aduce aminte de RDG si de socul pe care il avea orice roman care iesea din tara chiar si intr-una „frateasca”, din lagarul socialist. Nadir a revenit dupa 30 de ani, acum, in capitala Germaniei unificate, si mi-a trimis acest articol. Va urez lectura placuta!

Cum tocmai m-am intors din Germania, vreau sa scriu cateva randuri despre ce am experimentat, un punct de vedere mai mult personal, neavand intentia de a face o recenzie temeinica a obiectivelor turistice demne de vizitat aici si care cred ca au fost deja vazute de cititori.

Sa incep cu capitala tarii si a landului aferent, Brandenburg, Berlin. Eu am mai fost aici cu 29 de ani in urma, dar numai in partea „democrata” a acestuia –  cea comunista. Atunci, copil fiind, nu aveam cum sa nu remarc magazinele cu „de toate”: ciocolata, blugi, jucarii colorate, carti etc. Mi-au ramas in minte granicerii inarmati de langa Brandenburger Tor, care ii pazeau pe estici sa nu fuga in Vestul „decadent”, imi amintesc clar Zidul acela rusinos care, incepand cu anul 1961, a separat familii, prieteni, cunostinte!!! Constructia lui a inceput in august 1961, fiind daramat in noiembrie 1989.

Retin si faptul ca aici femeile se salutau intre ele precum barbatii, strangandu-si puternic mainile.

Si atunci, strazile, bulevardele lor aveau vitrine colorate, cu produse de tot felul in ele, dar destul de limitate, oricum, cu mult mai multe decat la noi – dar cred ca ii intreceam la produse de contrabanda.

M-a impresionat si atunci curatenia de pe strazi, din gari, hainele curate si ingrijite ale locuitorilor, dar si faptul ca pe strazi era destul de putina lume, nu ca acum.

Astazi, dupa aproximativ 30 de ani, nu prea a mai ramas nimic din toate acestea.

Strazile sunt foarte aglomerate, cu etnici din toata lumea, predominand turcii, arabii, chinezii, est-europenii, in mijloacele de transport in comun se aud chiar toate limbile pamantului, iar restaurantele ce cuprind tot orasul au tot felul de specialitati, predominand clar kebabul, shaorma, hotdogul, wurstii locali.

Orasul este intr-o permanenta constructie, dintr-un capat in altul, afectand totul, inclusiv turistii. De exemplu, incepand de la Alexander Platz pana la Primarie, se construieste iesirea de la o noua linie de metrou, U5, apoi, intre Nikolai Viertel si Dom, un complex cu o cupola gigantica, iar la periferii totul e intr-o permanenta schimbare.

Cum ajungeti acolo? Sunt multe optiuni, aeriene, rutiere, feroviare, cea mai ieftina si uzuala fiind avionul. Cei mai ieftini sunt cei de la Ryanair, costul unui bilet dus-intors fiind de NUMAI 10 euro (depinde si de perioada).

Cred ca un numar de minimum doua-trei zile e suficient pentru a explora si a intelege orasul. Va sfatuiesc sa luati un Berlin city welcome card, care pentru doua zile costa 20 de euro, oferind transport gratuit, o harta si mici discounturi la majoritatea obiectivelor turistice. Intrarile la muzee sunt destul de scumpe, de exemplu, accesul la unul dintre muzeele din Museuminsel este 12 euro – daca vrei sa vizitezi mai multe, poti sa iti cumperi cu 18 euro accesul la toate cele cinci. Altfel, transportul in comun este exagerat de scump, o calatorie costand 2,7 euro.

Puteti lua cunostinta cu orasul din piata Alexander Platz, unde se afla si turnul de televiziune, unde, contra unei taxe de 12 euro, poti avea panorama orasului – daca vi se pare scump, mai sunt locuri de unde o poti avea si gratis. Mergand spre primarie, pe care nu ai cum sa o ratezi datorita culorii rosiatice, pe stanga dai de cartierul Nikolai, o oaza de cladiri vechi, atent restaurate si ingrijite. Aici poti sa iti tragi putin sufletul la biserica, apoi, traversand raul Spree, ajungi la Berliner Dom – cea mai importanta biserica a metropolei. Intrarea e 8 euro, iar cu pass-ul sus-mentionat e 6 euro. Totusi, pe cat de interesanta pare de afara, pe atat de mare iti este deziluzia, odata intrat – interiorul este auster, cu foarte putine lucrari de arta etc.

Chiar langa Dom e asa-numita „insula a muzeelor”, din care va recomand sa vizitati cel putin una, Muzeul Pergammon, unde veti vedea superba poarta a zeitei Ishtar, dar si reconstructia intrarii din orasul antic Milet. Poarta zeitei are o culoare albastra superba, fiind impodobita cu animalul ei preferat, leul. La etajul 1, gasiti o minunata colectie de arta islamica, exponatele provenind din orase reprezentative, ex: Granada, Cairo, Istanbul, New Delhi etc. Rasfatati-va privind minunatele covoare cu modele persane, sabiile si armurile din Samarkandul de pe vremea lui Timurlenk, podoabe de-ale mamelucilor din Cairo etc.

La doua statii cu autobuzul 100 se afla Poarta Brandenburg, uriasa, solemna, martora a nenumaratelor evenimente ale istoriei Germaniei. Daca ai obosit, te poti odihni la cafenelele de pe bulevardul Unter den Linden, unde o cafea si o prajitura costa aproximativ 7 euro.

Odata ajuns la Berlin, nu rata vizitarea cladirii Reichstagului / Bundestagului, de pe cupola caruia ti se deschid minunate privelisti catre oras. Cladirea e impresionanta, avand scris pe ea „Dem Deutchen Volke”, – poporului german, fiind inceputa dupa reunificarea Germaniei lui Bismarck.

Vedeti ca sunt cozi mari. Ideal ar fi sa programati vizita, daca nu de acasa, o puteti face de acolo, dar programarea se face pe a doua zi, daca ajungi dupa-amiaza. Din fericire, aici nu exista taxa de vizitare.

Continuand plimbarea spre vestul orasului, puteti admira, langa castelul Bellevue, Coloana Victoriei sau Siegessaule, ridicata in memoria eroilor neamului. Pastrand directia de mers, poti continua cu busul 100 sa vezi, in Europa platze, biserica memoriala dedicata kaizerului Wilhelm. Tot in zona, poti vedea Aquariumul si Zoologischer Garten.

Din piata Europa, spre vest, se intinde Kurfurstendamm, acest Champs Elysee berlinez, plin cu magazine de firme, cu hoteluri de prima clasa, cu restaurante luxoase etc. O plimbare aici te poarta in Berlinul interbelic, cand petrecaretii orasului isi faceau veacul in renumitele carciumi din zona. Daca te intereseaza mai mult muzeele, iti poti petrece circa o ora in Story of Berlin, unde poti vedea istoria orasului, inca de la infiintare, anul 1230, si pana azi.

Vreau sa subliniez importanta acordata istoriei recente, mai precis dramei pe care a impus-o ridicarea „zidului rusinii” sau Mauer, cum ii zic ei. Sunt mai multe obiective care trebuie mentionate:

– monumentul memorial al Zidului Berlinului, situat in Mitte, langa Invalidenstrasse;

– checkpointul Charlie langa statia de metrou Kochstrasse, unde poti revedea ghereta – punctul de trecere a frontierei intre cele doua Germanii. Aici sunt doi localnici, imbracati in soldati americani, gata de a fi „trasi in poze” contra unei sume modice. E si un muzeu a carui taxa de intrare este 12 euro;

– East Side Gallery, unde poti vedea cea mai lunga portiune din zid, acoperita de graffiti. Zona este usor accesibila de la Gara de Est – Ostbahnhof.

O importanta covarsitoare este data si vremurilor de trista amintire de pe vremea national-socialistilor. Demne de vizitat sunt Topographie des Terror, unde este descris cum a venit la putere Hitler, iti poti face o idee despre cum si-a terorizat poporul, poti simti vibratiile din locurile unde erau inchisi si torturati „dusmanii poporului”.

Tot in centru, am vizitat Memorialul ridicat in onoarea evreilor omorati, precum si Muzeul Evreiesc.

De fapt, o descriere, foarte succinta, a acestor evenimente, precum si a multor altele poti vedea in Muzeul de Istorie Nationala, situat langa Insula Muzeelor, taxa de intrare fiind 6 euro.

Eu am fost la sfarsit de noiembrie, dar deja incepusera targurile de Craciun. Cel mai frumos mi s-a parut cel din Gerdamenmarkt, unde poti deja sa simti bucuria sarbatorilor de iarna, dar si cel din renumita Potsdamer platz e la inaltime!

Cel putin o jumatate de zi o puteti aloca vizitarii Castelului Sanssouci – „fara griji”, situat in Potsdam, la circa 50 de minute de mers cu trenul Sbahn 7 – ce are statii la gara, la Bellevue, la Gradina zoologica si la Gruenewald. Castelul are sapte-opt camere minunat decorate, fiind resedinta de vara a imparatului prusac Frederic al II-lea.

Am stat in sudul orasului, in zona Hermannplatz, intr-un cartier cu majoritatea etnici turci, kurzi, sirieni.

Hotelul se numeste Days Inn City Sud, unde o camera costa aprox. 70 de euro. Zona este intens circulata, iar autobuzul 171 te duce in circa 50 de minute la aeroportul Schoenefeld.

Sper sa va fi trezit dorul de duca spre Berlin, unde veti simti o metropola vibranta, aglomerata, cosmopolita, plina de muzee cu exponate renumite in lumea intreaga, cu o viata tumultuoasa, in deplin acord cu vremurile noastre.

Nadir Acmola

Imagini Berlin

Turnul televiziunii RDG troneaza in Alexander Platz

Altes Museum pe insula muzeelor

La doi pasi, Domul

Si interiorul sau

Unul dintre cele mai faine muzee dintr-un oras vestit pentru muzee – Muzeul Pergamon

Monumentul Victoriei

Memorialul Kaiserului Wilhelm – distrusa de razboi si lasata asa ca un simbol al distrugerilor

Urmele razboiului rece

Dar cel mai important simbol ramane Zidul Berlinului

Un pic de istorie din perioada stralucitoare a Prusiei – complexul de palate de la Potsdam

Sus, pe Reichstag

Sursa: Berlin dupa 30 de ani. Corespondenta de la Nadir Acmola | vezi mai multe pe ImperatorTravel

La sfarsit de noiembrie, am nimerit pentru cateva zile, a doua oara in viata, in Israel. Ca si data trecuta, la invitatia Ministerului Israelian al Turismului, dar si a ANAT Romania (Asociatia Nationala a Agentiilor de Turism), care au organizat o intalnire de afaceri intre membrii sai cu agentii de turism israeliene, pentru a lega noi colaborari. Cu ocazia aceasta, au invitat doi membri ai media – pe mine si pe Simona de la Business Review – pentru a descoperi Israelul. De data aceasta, vizita s-a concentrat pe doua locuri, ma rog, principalele – Ierusalim si Tel Aviv, dar pe langa vizitarea propriu-zisa a unor obiective mai mult sau mai putin turistice, am tras cu urechea si la strategia de marketing de promovare a Israelului si a celor doua orase principale ale tarii – Tel Aviv si Ierusalim.

Cred ca zicala cea mai interesanta si care descrie cel mai bine cele doua orase spune „Jerusalem prays, Tel Aviv plays” – „Ierusalimul se roaga, Tel Aviv se distreaza”. Si zau ca nimic nu se potriveste mai bine! Doar zeci de kilometri le despart, însă nu pot fi orase mai diferite – atat din punct de vedere meteorologic, cat si din punctul de vedere al atmosferei. Parca ar fi la sute sau mii de kilometri unul de altul – exista zile (e drept, nu prea multe) cand la Ierusalim ninge, iar la Tel Aviv se face plaja – adevarul este ca am experimentat ceva similar si in Iordania vecina – in februarie, la Amman era frig rau, nu puteam sa ies pe strada fara ghete strasnice, geaca de iarna si caciula, iar la cateva zeci de kilometri, la Marea Moarta, m-am aruncat in mare fara nicio jena. Dar pe langa diferentele climatice atat de radicale, la fel de diferite mi s-au parut atmosfera si oamenii.

Ierusalimul inseamna, in primul rand, orasul sfant pentru trei religii monoteiste – iudaismul, crestinismul si islamul – aici, la cativa pasi distanta a fost Templul lui Solomon, a fost rastignit Isus si profetul Mohamed s-a ridicat la cer. In consecinta, Ierusalimul a fost disputat de secole – intre romani si evrei, intre cruciati si arabi, intre colonistii israelieni si localnicii palestinieni. Ierusalimul este un oras impartit in doua – orasul vechi palestinian, unde se afla imensa majoritate a obiectivelor istorice, si orasul nou israelian, cu magazine, lumini, restaurante. Nici nu trebuie sa stii pe unde trece granita stabilita in 1948. Simti imediat.

In primul rand, cum intri in Ierusalim venind cu masina sau cu autocarul dinspre aeroportul din Tel Aviv, te loveste numarul de evrei habotnici, acei evrei religiosi care traiesc in lumea lor religioasa, cu traditii stranii, avand uneori accente comice. Imbracati haios (cu palarii cum au gaborii, tiganii din Ardeal, sau caciuli de blana cubice – cum naiba or rezista asa vara?), cu perciuni haiosi, inchinandu-se permanent cand citesc cartile sfinte (in consecinta, au o conditie fizica de invidiat, cred ca multi culturisti i-ar pizmui pana la Dumnezeu pentru abdomenele habotnicilor, daca si le-ar arata public), multi dintre habotnicii evrei nici macar nu recunosc statul Israel. In consecinta, nu presteaza sacrosanctul serviciu militar, primesc bani de la stat sa se roage si sunt stat in stat. Iar de cele mai multe ori, au un impact decisiv asupra politicii israeliene – atunci cand partidul de stanga si cel de dreapta primesc un numar de voturi relativ similar pentru a putea face guvernul, partidele religioase sunt cele care fac diferenta – si de multe ori darama sau numesc un guvern, impunand un stat de-a dreptul teocratic, de tip Iran sau Vatican.

Desi este aproape imposibil sa nu-i vezi pe baietii acestia cu zulufi, sentimentul ca te afli intr-un oras religios si conservator ti-l dau si hainele oamenilor „obisnuiti”, mai ales ale femeilor. Nu am vazut atatea rochii lungi, cu o croiala care facea ravagii prin deceniul al doilea al secolului trecut, imediat dupa Primul Razboi Mondial, ca in Ierusalim.

Dar pe de alta parte, asta este farmecul Ierusalimului – la nivel mondial, este, probabil, unul dintre cele mai semnificative orase istorice ale lumii, iar fiecare piatra sau copac din cetatea istorica a Ierusalimului respira istorie. Am auzit pe multi ca Ierusalimul este locul unde e musai sa te duci, daca esti credincios. Complet gresit. Evident, pentru orice credincios, sunt convins ca a urca Drumul Crucii spre Biserica Sf. Mormant este o experienta tulburatoare (desi locurile unde Isus s-a oprit spre crucificare, asa-numitele „stations”, trec printr-un mult prea lumesc bazar cu suvenire), in schimb, pentru un ateu sau, hai sa zicem, pentru un turist mai putin credincios, dar interesat de spiritualitate si istorie, Ierusalimul este fascinant la fiecare pas. Si este obligatoriu sa-l vezi nu numai pentru semnificatia sa, ci si pentru ce experiente poti avea aici.

Cetatea Ierusalimului. Ierusalimul istoric este inconjurat de niste ziduri impunatoare de cetate, iar in interior se gasesc cele trei mari cartiere – crestin, musulman si evreiesc (primele doua, locuite de arabi, al treilea, de evrei). Daca cartierele crestin si musulman sunt practic neschimbate de secole, cel evreiesc este nou, pentru ca a fost distrus in timpul in care Ierusalimul de Est a facut parte din Iordania, intre 1948 si 1967, si a fost reconstruit, in buna parte nefericit de modern dupa ocupatia din 1967). Principalele trei locuri ale orasului sunt Zidul Plangerii (pentru evrei), dealul Al-Aqsa (pentru musulmani) si Drumul Crucii, culminand cu Biserica Sf. Mormant (pentru crestini). Asta nu inseamna ca nu vei gasi numeroase biserici, sinagogi si moschei una dupa alta, intr-o devalmasie divina, reflectand o comunitate extrem de toleranta pana la inceputul secolului XX, odata cu aparitia colonistilor europeni).

Drumul Crucii releva inca o data diversitatea, dar si adversitatea intre diversele secte ale crestinismului. La fiecare doi pasi, descoperi capele, biserici si locuri sfinte ortodoxe, armene, catolice, maronite, etiopiene, copte, greco-catolice, rus-ortodoxe, greco-ortodoxe, siriene si asa mai departe… Totul culmineaza cu incredibila Biserica a Sfantului Mormant, unde fiecare aripa crestina s-a calcat in picioare pentru a pune mana pe vreun colt, o capela, o pivnita, orice. La fiecare pas in aceasta biserica unica, dar fascinanta, treci de la o credinta la alta… Este, probabil, singurul loc din lume in care poti realiza ca diferenta dintre crestini provine din motive politice, in niciun caz divine, iar aceste diferente duc chiar la incaierari intre calugarii, prelatii si credinciosii diverselor aripi crestine, pentru unii penibile, pentru altii, blasfemii.

Am petrecut mai bine de o ora in Biserica. Sincer, as fi stat mai mult. E atata istorie aici, atat sange (si nu neaparat al Mantuitorului), atata lupta, atata pace, dar si atata incrancenare, atatea diferente, dar si atata unitate, un loc unde se roaga alaturi oameni din atatea culturi si limbi. Si chiar daca nu ai nicio treaba cu religia, este musai sa mergi.

Pentru evrei, locul cel mai sacrosanct este, desigur, Zidul Plangerii. Desi unii zic ca este unica parte din al doilea templu distrus de romani, in primul secol dupa Hristos, care a mai ramas in picioare, nu este adevarat. Templul a fost sus pe deal, unde acum se afla Domul Stancii si Marea Moschee Al-Aqsa, Zidul Plangerii a fost pe vremea lui Irod cel Mare parte din fortificatiile din jurul dealului Templului. Neramanand nimic din templu (se presupune ca niste fragmente se gasesc in tunelurile de sub deal), aici este locul unde vin evreii si se roaga. Cred ca este un loc de rugaciune non-stop, intrucat am fost pe aici pe la 11 noaptea si era animatie ca ziua. Zidul este impartit strict intre femei si barbati, iar ca sa intri la barbati trebuie sa porti ceva pe cap – vreo sapca de baseball sau vreo kippa, nu conteaza, trebuie sa porti ceva. Daca nu ai, poti sa iei o kippa fix la intrare. Aici, am dat peste cea mai mare concentrare de evrei habotnici din Ierusalim inchinandu-se in permanenta (cum nu or ameti?) si citind non-stop din carti sfinte. De altfel, exista si o zona acoperita, unde poti gasi biblioteci intregi in care sa citesti, iar multi asta si fac. De fapt, pentru asta sunt si platiti.

Deasupra Zidului Plangerii, se afla cladirile iconice ale Ierusalimului vechi – moscheea Al-Aqsa si Dome of the Rock, cladirea cu o cupola imensa aurita si care este simbolul vizual indiscutabil al intregului Ierusalim. Zona Ierusalimului este o zona deluroasa, o zona propice pentru panorame. Fie ca te urci pe dealul Maslinilor, fie in varful Turnului lui David, instinctiv vei indrepta la inceput obiectivul aparatului foto spre acea cladire de o eleganta aparte, parca plutind magic deasupra cetatii Ierusalimului, care este Dome of the Rock. Din pacate, accesul pe platoul Al-Aqsa este restrictionat pentru anumite ore si exclus vinerea, ziua sfanta, dar daca este un loc in Ierusalim unde VREAU sa ajung, acela este acest platou. Am avut noroc ca am urcat in varful intr-unul dintre turnurile fortaretei lui David, de unde ai parte de o panorama extrem de clara si, cu putini zoomi, poti descoperi amanuntele zonei.

Am fost si prin Ierusalimul israelian, Ierusalimul nou, Ierusalimul modern. Aici se afla Ierusalimul profan, Ierusalimul care totusi nu se roaga, ci face shopping, este Ierusalimul „normal”. M-am urcat in turnul lui YMCA, un hotel pentru tinerii crestini construit acum o suta de ani de arhitectul lui Empire State Building din New York, aflat vis-a-vis de hotelul King David, hotelul istoric care a vazut atatia oaspeti care au intrat in istoria omenirii. Pentru 20 de shekeli (adica vreo 22 de lei), poti urca in varf de unde sa vezi panorama intregului Ierusalim – nou, vechi, istoric, modern, palestinian, israelian, cu turle si minarete, cu autostrazi si blocuri. Am fost, de asemenea, pe la piata sa cumpar capsuni si cam atat. Exista mai multe muzee, dar nu a fost timp in program si de asemenea numeroase centre culturale. Ierusalimul nu este doar un centru religios, ci si un centru cultural. De aceea am fost extrem de surprins sa aflu in prezentarea celor de la biroul de promovare turistica a Ierusalimului (a orasului, nu a Israelului, in general) ca vor sa proiecteze imaginea unui Ierusalim modern, cool, un Ierusalim pentru shopping, distractie si cultura. Cred ca este o imensa prostie. Ierusalimul are imaginea sa de loc sfant, un loc istoric, un loc cu o semnificatie aparte, un loc in care vii pentru religie, cultura si istorie si nu sa te imbeti si sa dansezi pana la ziua sau sa alergi vreun maraton. Poti sa deschizi zeci de cluburi de striptease si sa organizezi festivaluri cu cei mai tari artisti din lume, asa ceva nu e Ierusalim si nu va fi vreodata. Mi se pare OK sa dezvolti partea sa culturala si istorica, pentru a atrage si alt tip de turisti, nu numai pelerinii care cheltuiesc 100 de euro pe sejur, dorm in Palestina, ca e mai ieftin, si postesc. Dar nu vei face din Ierusalim un party city, never-ever. De aceea, exista un Tel Aviv aflat la doi pasi. In Ierusalim, vei merge intotdeauna in rochie de dantela cu care „sa maturi” trotuarul si sa nu se vada nici varful pantofului. In Tel Aviv, vei merge in bikini. Si alaturarea acestor orase, atat de apropiate, dar atat de diferite mi se pare geniala. Si cred ca atragatoare pentru o multime de turisti care vor vrea si sa vada istorie, vor vrea si sa faca plaja in fundul (aproape) gol, vor vrea sa intre si intr-o biserica, vor vrea si sa bea pana la rasarit. Dar unele lucruri le faci in Ierusalim, altele, in Tel Aviv. Impachetandu-le impreuna, creezi un produs turistic unic si atractiv. Pentru ca produsul turistic Ierusalim este limitat, la fel si Tel Aviv, dar impreuna este extraordinar de variat, de complex si de atragator.

Imagini Ierusalim

Evreii habotnici, atat de multi in Ierusalim

Apus de soare la Ierusalim

Zidurile cetatii

Poarta Yaffa

Zidurile istoricei cetati

Hotel David Citadel Jerusalem – aici am dormit si de aici, se vad zidurile cetatii

Turnul lui David

Dome of the Rock, simbolul Ierusalimului

Biserica Sf. Mormant (nu ratati panorama de pe turnul lui David)

33 lumanari – varsta la care Isus a fost rastignit

Drumul Crucii

Pe drumul crucii, sunt lacasuri de cult ale tuturor cultelor crestine

Culmea kitsch-ului – cununa de spini

Biserica armeana … aici au ramas urmele sandalelor lui Isus

O alta oprire pe Drumul Crucii

Rezistenta

Spre finalul drumului

Intrarea in Biserica Sf. Mormant

In interior, la fiecare pas, jurisdictia altei biserici

Capela armeana

Pe langa Sf. Mormant

Intrarea in interior

La pas, prin cetatea Ierusalimului

Ce mult imi plac rodiile

Cartierul evreiesc din Ierusalimul vechi

Si aici, exista un bazar

Biseria franciscana

Aici a avut loc Cina cea de Taina

Piata din Ierusalimul de Vest

Mmmmm

YMCA Jerusalem

Ce se vede din Turn … Ierusalimul vechi

Zidul plangerii

Exista si o zona de interior

Si premiul pentru cea mai ciudata palarie se duce la domnul din imagine

Accesul spre platoul moscheilor

Sursa: Israelul cu doua fete – Jerusalem prays | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Daca, ieri, am scris despre Ierusalim, astazi m-am gandit sa va scriu despre Tel Aviv, cel de-al doilea oras pe care l-am vizitat in Israel in noiembrie, la invitatia ANAT Romania si a Ministerului Israelian al Turismului. Si ca sa explic titlul si celor care nu au citit articolul de ieri, vine de la o fraza care mi s-a parut definitorie pentru cele doua principale orase din zona – Jerusalem prays, Tel Aviv plays.

Primul stop din infotrip a fost la Ierusalim. Aici, am vizitat principalele locuri sfinte crestine si evreiesti (din pacate, nu am ajuns si la cele musulmane) si un pic din Ierusalimul de Vest. Am avut noroc ca in ziua din Ierusalim a fost soare pana aproape de asfintit, dar apoi a venit un nor destul de gros, care a ramas pana a doua zi… Dar cum am inceput sa coboram spre Tel Aviv, mi s-a confirmat inca o data ce am citit cu privire la climatul celor doua orase – in Ierusalim era frig si nor, iar la Tel Aviv a aparut soarele, aerul sarat al marii si nu a durat mult pana cand am aruncat cojoacele ca Baba Dochia, ramanand doar in tricou si, cand am ajuns pe plaja, am renuntat si la pantofi, intrand cu picioarele in apa surprinzator de calda a Mediteranei.

Dar nu numai temperatura si soarele sunt diferite, ci si absolut toata atmosfera. Se vedea ca am ajuns in capitala, dupa ce parasisem un oras de provincie incarcat de istorie, dar si de o atmosfera conservatoare, religioasa si apasatoare. Au disparut rochiile de anii ’20 si au aparut pantalonii scurti. Au disparut zulufii si palariile de gabori ale habotnicilor evrei si au aparut sepcile, tricourile de firma si atmosfera cool. A disparut incrancenarea, a aparut hedonismul. Stiu, marea ajuta, soarele ajuta, dar si oamenii sunt cu totul altii… Jerusalem prays, Tel Aviv plays.

Primul stop din itinerariu a fost la Muzeul de Arta Moderna. Nu sunt un fan prea euforic al artei moderne, dar muzeul acesta este SENZATIONAL. Nu este prea mare, dar este concentrat, aici gasesti operele unor artisti fundamentali pentru cultura mondiala – Picasso, Chagal, Matisse, Van Gogh si multi, multi altii. Genial mi s-a parut peretele Picasso, unde am gasit patru opere ale celebrului andaluz, pictate in perioade diferite – parca sunt pictate nu de oameni diferiti, ci zici ca de oameni chiar dusmani intre ei. Chiar si pentru un profan al artei, este un deliciu si nu trebuie ratat. De asemenea, am descoperit o expozitie (nu stiu daca e temporara) absolut geniala – o expozitie a falsurilor, chiar asa denumita „Fake ?”. Practic, expozitia punea in discutie daca replicile (mai ales cele artistice) nu sunt si ele arta. Iar daca recunosti din capul locului ca sunt replici si nu incerci sa le „vinzi” ca originale, nu mi se pare deloc o infractiune… E ca si cum ai acuza formatiile de muzica de coveruri ca falsifica muzica, cantand piese ale altor artisti… in mod cert, stii ca rusoaica aceea blondina nu este Michael Jackson! Expozitia detinea nu numai fake-urile de picturi sau sculpturi, ci si pe cele de moda, de bauturi alcoolice, de bani si multe altele… o expozitie ireverentioasa, dar trasnita si faina.

Mai apoi, am plecat in Yaffa, unul dintre cele mai vechi orase din lume, mentionat chiar si in documentele Egiptului Antic. Faimos si pentru portocalele celebre pentru noi (ce-mi mai placeau portocalele acelea cand eram mic, poate si pentru ca nu aveam parte de mai mult de patru-cinci bucati pe an, cred ca pentru toti cei care am fost copii in anii ’80 sunt niste portocale legendare!), orasul a fost vizitat de personaje biblice precum profetul Iona cel inghitit de balena (de aceea, exista si statuia unei balene in oras) sau Sf. Petru, dar si de Napoleon Bonaparte, care a ajuns pana aici in timpul celebrei sale campanii in Egipt, care l-a propulsat pe firmamentul scenei politice frantuzesti si mondiale. De altfel, in Yaffa descoperi o statuie haioasa a micului corsican.

Yaffa a devenit, in ultimii ani, un oras al artelor. Localnicii arabi au fost epurati etnic intr-un mod exemplar, dar Yaffa continua sa fie un oras arab, cu minarete si acele cladiri ca de cetate, cu o medina care aduce aminte de Damasc sau de Marrakech. E drept, mica si acum plina de ateliere de artisti. Am vizitat un atelier-magazin, al lui Frank Meisler, unde am fost fascinat de statuile sale. Uitati-va doar la pozele de mai jos si o sa va dati seama ca este ceva cu adevarat special. In plus, din Yaffa poti admira cea mai frumoasa panorama a Tel Avivului, orasul modern fondat de colonistii veniti din Europa, Rusia si America cu incepere de la sfarsitul secolului al XIX-lea (Tel Aviv inseamna, in ivrit, „Dealul Primaverii” si nici ca s-ar putea un nume mai bine ales – eram la final de noiembrie si aici era primavara!).

Urmatorul popas obligatoriu a fost masa de pranz (poate as fi sarit peste ea, dar asa e in grup, trebuie sa respecti un program) intr-un restaurant din vechea gara a orasului, transformata intr-o zona de relaxare. Cusurgiii pot sa gaseasca tot soiul de probleme oriunde se duc – ca aia e veche, ca ailalta pute, dar cred ca si cei mai mari cusurgii nu se pot plange de restaurantele din Israel – am mancat in destule localuri, iar mancarea este fantastica. Motivul este simplu – locuitorii Israelului au venit din toata lumea – sunt rusi, nemti, americani, romani, polonezi, etiopieni, argentinieni, asa ca toate bucatariile lumii s-au intalnit aici, evident combinandu-se cu bucataria traditionala a arabilor, locala, iar din acest creuzet a iesit un loc in care vei gasi sute si sute de restaurante de o varietate ametitoare, care te va face sa mananci pana te vei aduna de pe jos.

Si cum multi dintre colegii de grup nu pareau dornici sa se ridice de pe scaune (nu numai mancarea din Israel este incredibila, ci si vinurile sunt de nota 10), am luat-o pe colega din presa „de o aripa” si am ajuns pe plaja… in acel moment magic cand soarele apune, tu venind dintr-o Romanie cam rece si intunecata si ramanand cu gura cascata cand intri cu picioarele in apa si descoperi ca este aberant de calda. Am repetat baia si noaptea, langa hotel, si am descoperit ca nisipul fin al plajei era muuult mai rece decat apa Mediteranei. Unul dintre acele momente pe care le uiti cu greu.

Am luat apoi la picior cartierele mai vechi, dominate de arhitectura Backhaus, simpla si repetitiva, o reactie „utilitariana” la pomposul baroc si rococo european, o arhitectura care mi s-a parut premergatoare miscarii Ikea. Stradute, mici restaurante, locuri de joaca, un Tel Aviv linistit si senin, un Tel Aviv normal si relaxant.

Tel Avivul este binecuvantat de o plaja cu nisip fin si o mare, asa ca plaja este dominata de hoteluri inalte, amintind de statiunile de litoral construite in anii ’70 (aduce cu Litoralul romanesc, la dimensiunile hotelurilor). Unele hoteluri au ramas ca in anii ’70 (ca in filmele cu Piedone), altele au fost modernizate (nu va ganditi insa la stralucirea Dubaiului, Thailandei sau Turciei), dar daca prinzi o camera la etaj, vei ramane cu gura cascata. Am prins camera la etajul 16 al hotelului Crowne Plaza Beach, si cu greu am fost smuls de pe balcon. E drept, daca ai un pic de frica de inaltime, nu te vei simti deloc confortabil, dar cum eu nu am probleme de genul asta, skyline-ul Tel Avivului cu blocuri inalte, moderne, multe in constructie, cu litoralul si plaja sa…

Plaja din Tel Aviv nu este un loc al lenevelii, cum iti sugereaza plajele de pe alte meridiane. Da, sunt si aici sezlonguri si terase de leneveala, dar este, mai ales, o plaja sportiva. Zeci si sute de alergatori asuda de dimineata pana seara, iar o parte din plaje sunt transformate in terenuri de volei sau fotbal. Nu conteaza ca e noapte, exista instalatii de nocturna, pe la orele 20:00–21:00, meciurile de volei pe plaja erau in toi, veneau atat amatori, cat si echipe „adevarate”, care faceau antrenamente megaprofesioniste.

A doua zi am vizitat doua locuri de relaxare ale Tel Avivului. Pe unul il stiam, pe celalalt, nu. Cel cunoscut este vechiul port, transformat intr-un spatiu de restaurante, baruri si magazine pe malul oceanului, cel de-al doilea, care a fost in premiera, era zona Sarona – o adevarata oaza verde inconjurata de blocuri inalte, un parc plin cu cladiri vechi si scunde, cu o poveste interesanta – aici a fost o zona locuita de templieri prin secolul al XIX-lea. Nu, nu sunt templierii aia ai Cruciadelor, imbracati in zale, adevarate tancuri umane, deveniti faimosi datorita unui anumit Dan Brown, ci un ordin mult mai pasnic, tot catolic, care a venit sa imbunatateasca viata localnicilor, sa faca agricultura etc. Dar acesti templieri erau germani, iar in anii ’30 urmasii lor au inceput sa aiba simpatii naziste – steagul lui Hitler cu svastica a inceput sa fluture in aceasta suburbie (pe atunci) a Tel Avivului, iar odata cu inceperea razboiului, britanicii care administrau Palestina au decis expulzarea lor, pentru mai multa siguranta (maresalul Rommel parea irezistibil lansat spre Cairo si Ierusalim), asa ca au fost deportati taman in Australia. Dupa razboi, in mod straniu, Israelul a platit urmasilor lor niste despagubiri si au preluat terenul care, recent, a fost transformat intr-o oaza si un cartier high class (la propriu si la figurat) al orasului. Mi-a placut in mod exceptional Sarona market, o piata acoperita cu o atmosfera aparte – un aer boem, o piata artistica (da, poate ca un loc din care cumperi cartofi sa fie arta pura), un loc din care te desprinzi cu greu.

Au fost cateva zile intense, dar faine. Am redescoperit si Ierusalimul, si Tel Avivul, si parca le-am simtit mai bine, in prima mea tura a fost prea pe forward inainte totul (in trei zile, am fost si la Tel Aviv, Cezareea, Acra, Haifa, Yaffa, Ierusalim), acum am avut timp sa simt un pic vibe-ul locului. Si combinatia Tel Aviv–Ierusalim este extrem de interesanta – hedonism & traditionalism, party & rugaciune, plaja & istorie, serenitate & incrancenare, arta moderna & istorie… o reclama de demult spunea ca e greu de gasit un mix bun. Un mix bun este Ierusalim + Tel Aviv… si pe care il poti condimenta cu o Haifa, Accra, Massada, Marea Moarta si Palestina. Locuri in care va trebui sa ajung din nou, candva.

Imagini Tel Aviv

Da, dom’le, am ajuns la capitala !

Muzeul de Arta din Tel Aviv, depozitar a unor capodopere

Chagall

Van Gogh

Picasso

Miro

Cum evolueaza omul… de la dreapta la stanga, Picasso de la tinerete la batranete

O expozitie care te intriga – Fake ?

Reproduceri… original replica

Original si copie

Fake-uri comerciale

In toate salile, se tin prelegeri

Yaffa, un oras de sase milenii

Welcome to Yaffa

Operele lui Frank Meisler

unele senzuale

Tel Aviv vazut din Yaffa

Poti sa faci o baie in noiembrie

Pe strazile din Tel Aviv

Vechi si nou la Tel Aviv

Business districtul capitalei israeliene

Panorama din Hotel Crowne Plaza

Noaptea pe plaja

Ce calda e apa … ce rece e nisipul

Romatic, isn’t it ?

Volei pe plaja in nocturna

Dimineata la Tel Aviv

Mediterana la doi pasi

Cum sa nu cobor ?

Pe plaja, o zona a sportului

Cine a mai sarit coarda ?

Portul de ambarcatiuni de agrement

Poti sa faci tururi cu segway

Sarona – vechi si nou

Frumos si delicat

Sarona Market

Pere rosii

:)))))

Dar mai bine un peste

Sursa: Israelul cu doua fete – Tel Aviv plays | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Am ajuns prima oara pe Marea Zid Chinezesc intr-o geroasa zi de decembrie. Era un frig de crapau pietrele, mercurul termometrului se ambitiona sa nu urce peste -20 de grade Celsius. In schimb, era un cer ca de sticla, un albastru dur si o claritate de vedeai satelitii-spion americani de deasupra Republicii Populare. Si, evident, Marele Zid era parasit… foarte putini vizitatori incotosmaniti ca de Polul Nord vizitau Zidul. Probabil, erau pentru prima oara in Beijing si nu voiau sa rateze poate cel mai cunoscut monument istoric al Chinei multimilenare. Mi-aduc aminte, un nene era cu un yak megaimpopotonat pentru a se poza cu turistii. Cativa se si pozau. Cand a aparut maimuta europeana (adica, eu), toti au abandonat yakul si au venit sa se pozeze cu mine. Nu cred ca m-a iubit prea tare tipul cu yakul.

Marele Zid are o poveste multimilenara. A fost construit de civilizatii chinezi sa se apere de sturlubaticele triburi nomade ale Mongoliei care, timp de milenii, aveau obiceiul sa vina si sa jefuiasca orasele chinezesti. Primele fortificatii au fost construite prin secolul VII i.Hr (adica, acum 2700 de ani), dar un zid adevarat care a conectat diversele fortificatii a fost ridicat de primul imparat al Chinei Qin Shi Huang (220 – 206 i.Hr), faimos si prin mausoleul sau fabulos, din care nu a fost excavata decat o parte din Armata de Teracota de la Xi’an. Desi milioane de oameni au lucrat timp de mii de ani la Zid, a fost complet inutil ca orice zid ridicat mai de tarziu de regimuri paranoice (gen zidul de la Berlin, zidul ghetoului palestinian sau planul noului zid american). Nicio batalie semnificativa nu a avut loc in dreptul zidului, iar atunci cand China a fost ocupata de mongoli care au fondat dinastia mongola Yuan si, mai tarziu, de manciurieni si de mongoli care au fondat ultima dinastie imperiala Qin, zidul a fost complet nefolositor.

Ceea ce se vede acum provine mai ales din edificiile de pe timpul dinastiei Ming (1368 – 1644), adica fix dinastia de origine chineza care i-a alungat pe mongolii din dinastia Yuan si care au fost invinsi de manciurieni veniti de dincolo de zid. Deci aveau de ce sa se teama.

Cat de lung e Marele Zid Chinezesc. Diversele masuratori arheologice sau din satelit se contrazic. Maximalistii spun ca ar avea undeva peste 20.000 km, fiind construit in mai multe valuri si intinzandu-se pana dincolo de granitele actuale ale Chinei in Asia Centrala, dar zidul Ming are 6259 km, incluzand barierele naturale, cum ar fi raurile sau inaltimile. Timp de ani buni, chinezii au fost mandri ca sunt constructorii singurei structuri care poata fi observata cu ochiul liber din Cosmos. Ei bine, aveau sa fie dezamagiti cand primul cosmonaut chinez a ajuns in spatiul extraterestru si a marturisit ca, din pacate, zidul nu poate fi vazut din Cosmos. Evident, s-a uitat dupa el. Dar asta nu inseamna ca nu este o minune a lumii, dimpotriva, este una dintre acele realizari care au ajuns pe lista finala si cu care sunt cu totul de acord. Marele Zid Chinezesc este cu adevarat una dintre minunile lumii.

Cum ziceam, prima oara am ajuns intr-un decembrie. Aterizasem intr-o sambata, de dimineata, in Beijing si, a doua zi, nu puteam sa nu ma duc la Zid. Drumul de la Beijing spre Zid era neasteptat de liber. Cum ziceam, era cumplit de frig, asa ca chinezii se bagasera la adapost. Putini incercau sa scoata nasul afara, asa ca, odata ajuns la telecabina de la Badaling, am urcat imediat fara coada si, in cateva minute, eram sus pe zid. Exista mai multe locuri in care poti sa vizitezi Zidul in apropierea Beijingului, dar departe cel mai dezvoltat este la Badaling. Aici s-au construit telecabine, poti cobori pe un soi de tobogan pentru boburi, este THE Zid pentru multi. Am fost aici de doua ori – prima oara, cum am zis, iarna, a doua oara, in august 2008, in timpul Jocurilor Olimpice. Si atunci am realizat cu adevarat ca China este o tara cu o populatie mai mare de 1 miliard de suflete. Cred ca jumatate din ele erau sus pe Zid. Pe alocuri, te miscai printr-o aglomeratie care rivalizeaza cu poporul care se inghesuie la 8 si jumatate dimineata in metrourile din Moscova sau Tokyo (cel din Bucuresti e parfum, e chiar pustiu, fata de celelalte). A treia oara, in 2012, am vizitat Zidul la Juyongguan Pass. Eram cu un grup de turisti cu care vizitam impreuna China intr-unul dintre tururile „Haideti cu Imperator in …” si i-am spus ghidului ca pentru nimic in lume sa nu mergem la Badaling. „Ah, nu”, mi-a zis ghidul, zambind. „In niciun caz. Am fost acolo acum cateva zile cu un grup si literalmente nu am putut sa ne urcam pe Zid, nu era loc”. Si asa am ajuns la Juyongguan Pass, unde erau doar cateva suflete. De ce? Simplu, pentru ca nu sunt telecabine, e doar Zidul, iar chinezilor nu le prea place sa urce pe jos. Majoritatea vizitatorilor erau niste copii de scoala, care pufaiau si ei din greu la urcare. E drept, si treptele alea erau inalte rau.

Cum arata zidul? Ganditi-va la un sarpe imens din piatra care se intinde pe kilometri intregi. Cat vezi cu ochii, sarpele de piatra, luand curbe neasteptate, intrerupt din cand in cand de turnuri de aparare parca trase la indigo. Sincer, e un spectacol deosebit! La Badaling, dar si la Juyongguan sunt doua ziduri paralele care apoi converg undeva in varful unui deal, coborand apoi pe o alta sa de deal. Accesul este restrictionat doar intr-o parte a zidului, poate si pentru ca fotografii sa aiba sansa unor imagini fara hoarde de turisti locali. Evident, ca oriunde in China, toata harmalaia comerciala se afla la picioarele zidului, unde poti sa-ti cumperi orice iti trece prin minte, sa te imbraci sa pozezi in imparati chinezi (poza mea „Imperial” nu e de la Zid, e de undeva din Beijing), sa mananci, sa bei, in fine, sa spargi niste yuani. Am descoperit cu bucurie ca astfel de bazaruri nu erau la Juyongguan, ci doar ziduri, temple, turnuri de aparare… si foarte mult loc in care sa topai, sa faci poze, sa admiri orizontul. Din pacate, am prins o zi plina de ceata, dar data viitoare cand ajung, sigur va fi soare :).

Exista mai multe locuri in care poti sa vezi Zidul, nu numai la Badaling si Juyongguan, aici am fost eu, dar poti sa mergi si la Mutiyanu (destul de aglomerat si aici, pentru ca exista telecabina si tobogan). Mai exista zone vizitabile unde zidul nu a fost restaurat impecabil ca in zonele turistice, dar sunt mai departe de Beijing.

Cum ajungi la Marele Zid Chinezesc

In primul rand, trebuie sa ajungi la Beijing, lucru relativ simplu, tinand cont ca aproape fiecare companie aeriana europeana care are si zboruri intercontinentale zboara si la Beijing. Datorita competitiei, preturile pot fi destul de mici – am vazut dus-intors din Bucuresti si la 300 si ceva de euro. Frecvent gasesti tarife sub 500 euro. De la Beijing, numeroase agentii de turism organizeaza tururi de o zi sau de o jumatate de zi, de multe ori incluzand si mormintele imperiale in program.

Exista si autobuze sau chiar si tren care merg spre Badaling, dar cumpara bilete in avans, pentru ca daca te duci dimineata decis sa cumperi, s-ar putea sa nu gasesti decat la bisnitari.

Poate cea mai buna optiune este sa gasesti vreun sofer cu masina sa si sa poti merge de la o sectiune de zid la alta. Preturile sunt foarte negociabile, dar e bine sa gasesti un vorbitor de chineza sa negocieze pentru tine, foarte putini chinezi vorbesc engleza.

Viza China

Viza chineza se obtine in avans de la ambasada chineza la Bucuresti. Aici ai toate informatiile. Daca te afli in tranzit prin Beijing venind din afara Chinei, urmand sa calatoresti mai departe in afara Chinei (Hong Kong sau Macau sunt considerate „in afara Chinei”), poti intra in Beijing fara viza si sa stai maximum 72 de ore. Nu ai voie sa iesi din Beijing, dar poti sa te duci la Marele Zid.

Cand sa mergi la Marele Zid Chinezesc

As zice ca perioadele cele mai bune sunt primavara si toamna, dar evita zilele din jurul datei de 1 octombrie (Ziua Nationala, cand sute de milioane de chinezi pleaca in vacanta). Vara poate fi foarte cetoasa si ploioasa, in plus, zeci de milioane de chinezi vor sa-i dovedeasca lui Mao ca sunt oameni adevarati (Marele Carmaci a spus la un moment dat ca nu esti un om adevarat daca nu ai urcat pe zid. Banuiesc ca nu se gandea la telecabine ;)). Iarna este gol, dar si ingrozitor de frig.

Bani

Moneda nationala a Republicii Populare Chineze este yuanul. Nu poti folosi nicio alta valuta. Exista ATM-uri peste tot unde poti sa scoti bani inclusiv din carti de debit, poti plati cu cartea de credit prin multe locuri, iar daca iti place sa vii cu purcoiul de cash la tine, vino (in ordinea recomandata) cu dolari de Hong Kong, yeni japonezi sau dolari americani. Poti sa schimbi si euro, dar de obicei la rate de schimb nefavorabile.

Imagini Marele Zid Chinezesc – Badaling

Cu telecabina spre Marele Zid

Iata-l !

Marele Zid Chinezesc urca, coboara

Se poate merge si pe sub Zid

Ohoho, cata lume

Inghesuiala pe zid

Daca faci niste pasi, vei gasi o sectiune ceva mai linistita

Marele Zid Chinezesc – Juyongguan

Cam pustiu la intrare. Nici prea multe masini

Nici pe zid, nu e prea multa lume

Din pacate, a fost foarte multa ceata

Sa invatam despre istoria Marelui Zid Chinezesc

Sursa: Cele 7 minuni ale lumii – Marele Zid Chinezesc sau acolo unde realizezi ca China are peste 1 miliard de locuitori | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Nadir nu se „potoleste” si a pornit-o din nou la drum. De data asta, a fost in Italia. Pare o destinatie vizitata de multi, dar sunt sigur ca inca sunteti si mai multi care doriti sa vedeti aceste locuri si inca nu ati ajung, asa ca ii multumesc pentru articolul scris si pentru informatiile oferite.

Dragi cititori,

In cele ce urmeaza, as vrea sa va povestesc despre o destinatie minunata, dintr-o tara cum alta nu-i, Itaaaaliaaaa! Pe mine aceasta parte a lumii m-a fascinat de cand eram mic si citeam despre ispravile eroilor romani, despre faptele de vitejie ale imparatilor, despre constructiile nefiresti de trainice ale inginerilor de atunci etc. De abia astept sa explorez si alte locuri si sa va povestesc despre ele…

Aflata mai mereu in umbra mult mai cunoscutelor Florenta, Venetia sau Roma, Bologna este unul dintre orasele cele mai frumoase ale Italiei. Cine mai are nu mai putin de trei supranume: La Grassa – pentru mancarea fabuloasa, La Rossa – hmmm, pentru orientarea politica, dar si pentru culoarea porticurilor, precum si La Dotta – erudita, pentru universitatea locala, un „brand” in domeniu.

Din Bucuresti ajungeti destul de usor la Bologna, cele mai ieftine optiuni fiind companiile aeriene low cost Ryan Air,Wizz Air si Blue Air. Eu i-am ales pe primii si am platit pe un bilet 35 de euro, dus-intors. La cazare am ales hotelul Ramada Encore, 65 de euro camera dubla pe noapte, cu mic dejun inclus. L-am ales pe acesta datorita facilitatilor sporite de cazare, dar si calitatii micului dejun. Trebuie sa stiti ca este la circa 20 de minute de mers cu autobuzul de centru.

Ce m-a impresionat cel mai mult? Sa insir cateva motive, dar nu am pretentia ca le-am putut enumera pe toate:

• kilometrii intregi de porticuri, cum nu am vazut in niciun alt oras din Itaia, se zice ca sunt circa 40-50 km – deci poti sa nu iti iei umbrela de acasa;
• Bologna are una dintre cele mai veche universitati din lume, se afla aici, asa ca orasul e plin de tineri studiosi, multi dintre ei umpland pana la refuz cafenelele din zona centrala;
• orasul are cateva bijuterii de biserici, mie cel mai mult mi-a placut Basilica Santo Stefano, care a fost construita pe locul unui templu antic inchinat zeitei Isis si care, cu siguranta, e un loc plin de energii misterioase. Nu uita nici sa vizitezi biserica inchinata Sf. Petronius, situata in Piazza Maggiore, cel mai mare lacas de cult al orasului;
• cele doua turnuri ce dateaza din epoca medievala, reprezentand cu inaltimea lor bogatia caselor nobiliare rezidente, intrarea in Torre Assigneli este de 3 euro, urci vreo 5-7 min, dar privelistea pe care o ai de sus merita tot efortul;
• o plimbare pe bine-cunoscuta Via delle Independenzia iti poate domoli pofta de shopping, dar si de o cafea sau de o delicioasa inghetata locala. Pentru o pizza foarte buna, va recomand sa mancati in cartierul studentesc la Pizzeria Belle Arti, unde o pizza medie costa de la 9 euro in sus.

Cu siguranta, daca puteti sa va dezlipiti o zi de Bologna, vizita la minunatele Cinque Terre va va ramane o amintire de neuitat pentru tot restul vietii. Din Centrale luati trenul spre Parma, sunt legaturi la aproximativ o ora, apoi de aici schimbati spre La Spezia. Iar de aici, in 10 minute ajungeti intr-unul dintre cele cinci sate care alcatuiesc zona. Eu am ales sa vad Manarola si Riomaggiore, lasand Vernazza si Corneglia pe alta data.

Durata calatoriei cu trenul este de circa trei ore si jumatate, deci fie plecati devreme, fie va cazati in zona.

Satele sunt, toate, amplasate pe versanti, au casele colorate minunat, degajand un aer estival de veselie si de vacanta cum rar am mai vazut. Combinat cu ospitalitatea oesteriilor, cu berea italiana si cu delicioasele fructe de mare, mi-as fi dorit sa raman o vesnicie. Nu ratati minunatul apus in marea Ligurica, de care te poti bucura in micile porturi de agrement situate in buza oricarui sat.

Zona este extrem de pitoreasca si de frumoasa, fiecare sat fiind legat de celalalt de un drum costis, de-a lungul marii, durata de parcurgere fiind de circa 25-30 de minute, pe jos.

In cazul in care ramaneti mai multe zile in Bologna, va mai recomand cel putin doua excursii de o zi, una in micul stat San Marino, alta la Ravenna. A doua a fost pentru scurt timp capitala Imperiului Roman, adapostind cateva capodopere de biserici bizantine. Orașul este înțesat de vestigii istorice datând încă din secolele 4 – 5.

În încheiere, zona Bologna, dar și regiunea Cinque Terre merita cu prisosință cel puțin o vizita, având în vedere frumusețea naturala, capodoperele arhitecturale, multe protejate de UNESCO, și, nu în ultimul rand, gastronomia delicioasa, are este unul dintre motivele principale ale sejurului.

Drum bun!

Nadir Acmola

Imagini Bologna si Cinque Terre

Sursa: Miniexcursie in Italia: Bologna si Cinque Terre de Nadir | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Cum am spus-o de multe ori, sunt bucuros cand cititorii imi trimit povestile lor de prin calatorii. Unii le trimit constant, cum este Nadir, dar astazi pot sa-i spun „Bine ai venit” si Simonei, care acum cateva zile a fost in Cipru si a vizitat unul dintre cele mai interesante orase aflate de „cealalta” parte a Liniei Verzi – Famagusta, in Cipru de Nord. Iata povestea ei…

Am auzit prima data de acest oras cam cu o luna inainte de a pleca in Cipru, cand am inceput documentarea, pentru a sti ce vreau sa vad. Povestea lui m-a fascinat, iar orasul m-a impresionat mai mult decat credeam ca o va face. Daca stau sa trag linie, in Cipru am vazut Larnaca, Nicosia si Famagusta, iar aceasta din urma mi-a placut cel mai mult. Desi corect ar fi sa spun ca m-a rascolit.

Mi-as fi dorit sa o vedem de capul nostru, dar, surpriza, nu exista mijloace de transport in comun intre cele doua tari din Cipru. Iar inchirierea unei masini nu e o optiune – o data, ca trebuie sa te incumeti sa sofezi „on the wrong side of the road”, din punctul meu de vedere, evident, iar apoi, pentru masinile inchiriate trebuie extrasuper asigurari. Ca variante alternative sa ajungi de capul tau poti fie sa treci granita in Nicosia si apoi sa iei un autobuz din partea turceasca, fie prin intermediul unui site, „Visit Famagusta with a local”. Insa si varianta asta presupunea autobuz din Larnaca catre Ayia Napa, care te lasa undeva langa frontiera, o treci pe jos si negociezi cu ei sa vina sa te ia din cealalta parte. M-ar fi tentat, dar am ales pana la urma solutia cea mai simpla si ieftina – excursie din Larnaca. Biletele le-am luat de la o agentie de turism de-acolo, pretul 24 euro/persoana + 5 euro intrarea la Salamis si la manastirea Sfantul Barnabas.

Plecarea la ora 8 dimineata, de langa Marina Larnaca. Excursia era, de fapt, cu plecare din Ayia Napa, asa ca pe cei cativa clienti din Larnaca ne-au colectat cu un autobuz de linie, care facea traseul Larnaca- Ayia Napa. Soferul avea numele persoanelor si stia pe care de unde sa ne ia, chiar foarte ok organizarea. Pe unii care stateau la hoteluri in partea de nord a statiunii i-a colectat de pe-acolo. Fiind autobuz de linie, a iesit de pe autostrada si a intrat in tot felul de satucuri, asa ca am si vazut cate ceva. Am ajuns dupa aproximativ o ora si un sfert, iar autocarele ne asteptau. Unul English, celalalt Russian. Cu ghid cipriot grec – Eleni. Trecerea frontierei s-a facut rapid, Eleni a strans toate documentele si le-a dus la control. Nu a urcat niciun politist in autocar. Tot ghida noastra, Eleni, ne-a spus povestea impartirii insulei si povestea Famagustei. In versiunea greceasca. Pe principiul „you always need to hear both sides of story”, mi-ar fi placut sa aud povestea spusa si de un turc. Oricum, grecii sunt cei care au iesit pe minus, iar excursia asta mi-a intarit convingerea. E interesant ca Eleni nu a pomenit nici macar o data de Republica Turca a Ciprului de Nord. Sau de cealalta tara. Tot timpul a spus „vom trece in cealalta parte a insulei”. De fapt, daca in Larnaca ceri informatii despre obiective din Ciprul de Nord, ti se spune taios ca e o tara ca nu exista, un no-man’s land, ca mergi pe riscul tau… si ii inteleg.

Prima oprire: SALAMIS – vechi oras-stat grec, cu o istorie bogata, prin care s-au perindat persii, romanii si multi altii. Destul de intins ca teritoriu, cu multe chestii reconstruite – teatrul, de exemplu – dar frumos.

A doua oprire: MANASTIREA SFANTULUI BARNABAS. Care, de fapt, e o fosta manastire. Sfantul Barnabas este venerat ca Sfantul patron al Ciprului – ce trist ca mormantul sau, aflat intr-o bisericuta langa manastire, a ajuns in „the other part of the island”, ca sa o citez pe Eleni. Manastirea e frumoasa, la fel si biserica din incinta, din piatra, in stil bizantin. Bisericuta de langa, cea cu mormantul sfantului, e insa neingrijita, interiorul e chiar deplorabil.

A treia oprire: FAMAGUSTA. Pe drum, Eleni ne spune povestea orasului Famagusta, si acesta cu mii de ani de istorie in spate. Istorie zbuciumata, care si-a lasat urmele hâde asupra orasului. Orasul vechi era fortificat, cu ziduri groase si un sant cu apa (de mare). Se zice ca turcii au asediat orasul si locuitorii au aflat ca nu vor primi intariri, si, dupa ce otomanii au promis ca vor fi crutati, locuitorii orasului s-au predat. Deci cetatea nu a fost cucerita, iar promisiunea… a ramas doar o promisiune si toti cei din cetate au fost omorati.

De cand am coborat din autocar, ne-a frapat silueta moscheii. Lala Mustafa Pasa. Care fusese, de fapt, Catedrala Sfantul Nicolae. Am mai vazut biserici transformate in moschei, dar nimic asemanator. Catedrala m-a facut sa ma gandesc la Notre Dame din Paris, dar violenta cu care au fost inlaturate turlele si acoperisul in stil gotic, precum si minareta trantita efectiv pe una dintre turle ne-au cutremurat. Am privit-o pe toate partile si ne-am tot minunat… o catedrala superba, mutilata, parca, lasata dinadins asa… Am intrat si in ea… cred ca eram atat de socata, incat am intrat de-a dreptul in pantaloni scurti. Sunt multe semne ale trecutului glorios al Famagustei (Gazimagusa ori Magusa, pentru turci)… biserici ramase ruine, doar peretii exteriori. Eram in ceea ce a mai ramas din Biserica St. George of the Greeks, se facuse ora 13 si ascultam chemarea la rugaciune a imamului…

Unul dintre bastioanele cetatii Famagusta, care da spre mare, este asa-zisul Turn al lui Othello – am vrut sa il vizitam, dar nu se putea plati cu cardul si iti dadea rest in lire turcesti, asa ca am renuntat.

Am avut doua ore la dispozitie – am vazut ce ne interesa, dar as fi stat mai mult. Am plecat cu sufletul greu de-acolo. Si nu stiam ce mai urmeaza.

A patra oprire: GOLDEN BEACH SI VAROSHA – ORASUL-FANTOMA

Ni se spusese de cand am luat excursia sa avem la noi costumele de baie, pentru ca vom merge si la plaja. Ceea ce nu am stiut e ca plaja e chiar la un capat al faimoasei statiuni de odinioara Varosha. Citisem cate ceva despre ea, realitatea a depasit tot ceea ce imi imaginasem. Dar in rau. Alaturarea e socanta: o plaja superba cu nisip fin, auriu si apa turcoaz. In stanga, un pâlc de hoteluri noi, nu cine stie ce. Iar in dreapta, marginea statiunii Varosha, inconjurata de gardul de sarma ghimpata, cu tablite pe care scrie „Fotografiatul interzis”, iar dincolo de gard, scheletele hotelurilor de odinioara. Ni s-a atras atentia sa nu fotografiem si ni s-a aratat locul pana la care te poti plimba pe plaja, un mic promontoriu. In dreptul acestuia, era o ghereta cu un soldat care supraveghea zona (m-am intrebat cum ar fi reactionat daca il fotografiam), iar dincolo… aici a fost socul cel mare, cand am vazut un golf imens, apa turcoaz, plaja aurie si, de-a lungul acesteia, intreaga statiune Varosha abandonata. Nu credeam ca e atat de mare, iar privelistea, desi scaldata in soare, era apasatoare.

Varosha era in prin anii 1960 si inceputul anilor 1970 perla litoralului cipriot, jumătate dintre hotelurile din Cipru se aflau aici. Era un loc cosmopolit, cu resorturi de lux, o statiune frecventata de vedetele vremii: Elizabeth Taylor, Richard Burton, Raquel Welch, Brigitte Bardot. Pe langa statiune era si un oras cu case, cladiri administrative, biserici. Oamenii din aceasta zona a trebuit sa isi paraseasca casele, in acele zile fatidice din august 1974, doar cu hainele de pe ei. Sperau ca se vor intoarce in cateva zile…

Am stat pe plaja asta si, pentru ca doream sa ma inviorez, am facut o baie in mare. M-am bucurat de apa limpede, dar nu puteam ramane uda, asa ca am stat 10 minute sa-mi astept randul la una dintre cele 4 „cabine” de pe plaja. In una dintre ele, erau depozitati saci cu ciment. Am pus cabina in ghilimele pentru ca era doar un fel de cotet cu o usa, iar in interior nu era nicio bancuta, nici macar un carlig in care sa iti agati hainele. Iar femeile care au vrut sa foloseasca toaleta ori au mers la cea de barbati, ori habar nu am ce au facut, ca aceea pentru ele era inchisa.

Daca vreti sa cititi cate ceva despre Varosha, iata aici.

Am mai dat o tura cu autocarul pe langa gardul de sarma care inconjoara orasul de odinioara. Orasul-fantoma. Fotografiile sunt facute din autocar. Am vazut pe net unele facute din interior – ma limitez la cele facute de noi.

Ne-am intors bulversati.

Ne-a preluat in Ayia Napa un autobuz care face curse locale – corelare perfecta intre cele doua, iar turistii au fost defluiti la hotelurile lor.

Era 1 mai si, din fericire, am mai petrecut o zi in Larnaca. In care am facut o tura cu barca pe mare, am vazut – pe bune, chiar am vazut – epava Zenoviei, vaporul scufundat in golful Larnaca, si am ratacit pe tot felul de stradute unde am descoperit cotloane si terase incantatoare – asa ni s-a mai diluat tristetea cu care ne-am intors din turul Famagustei.

Imagini Famagusta, Cipru de Nord

Teatrul din Salamis

Baile romane

Palestra

Mormantul Sf. Barnabas

Biserica care ii adaposteste mormantul

Si manastirea adiacenta

Moscheea Lala Mustafa Pasa, fosta catedrala catolica cruciata

Urmele bisericii St. George of the Greeks

Turnul lui Othello

Varosha – orasul fantoma

Si hotelurile din vremea cand Varosha era o perla a Mediteranei

Plaja Varosha. In dreapta, pichetul soldatilor turci

Sursa: Famagusta – povesti din Ciprul de Nord | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Ma stiu cu Andreea de-o viata. Am fost colegi de facultate si, in perioada in care eram la bursa in Olanda, am dat peste ea prin dragul nostru Maastricht. Am fost impreuna in cateva calatorii, din cate mi-aduc aminte, am ajuns si pe la Luxemburg… Pff, trebuie sa ma uit prin pozele mai vechi, pe vremea in care se scria despre aparate foto digitale si telefoane mobile cu aparat foto prin revistele SF. Acum cateva zile, ma trezesc cu un mail de la ea – a fost in Grecia si nu oricum, a inchiriat un iaht. Sincer sa fiu, cu multi ani in urma, dupa ce am citit Lonely Planet Grecia si am descoperit cate insule frumoase sunt in Marea Egee, mi-am propus sa le vad la bordul unui iaht! Inca n-a fost sa fie, nu e timpul pierdut, dar pana sa o fac pe asta, s-o las pe Andreea sa povesteasca despre experienta sa marina… pentru ca sunt sigur ca e o experienta extraordinara.

Vizitasem mai multe insule populare din Grecia si ma gandeam sa ajung si in cele mai putin turistice, cu plaje cat se poate de pustii… Greu de gasit asa ceva. In primavara insa, se reactiveaza ideea unei excursii cu iahtul si unul dintre prieteni face sapaturi printre cunostintele, colegii si prietenii colegilor pentru a afla cat mai multe despre inchirierea unei barci. Pe la inceputul lui iulie, plecam in marea aventura din Golful Saronic.

Ajungem seara in portul din Atena si in cateva ore plecam spre prima destinatie. Insula Methana. Marea este de un albastru intens, precum cerneala, cu valuri usoare. Briza – o binecuvantare dupa caldura din port si lungul drum pe care ne carasem bagajele.

Nimic nu se compara cu senzatia de libertate pe care o ai cand pornesti in larg. Tarmul se indeparteaza treptat si cladirile albe ale Atenei se fac din ce in ce mai mici si apoi dispar. Caut sa prind fiecare miscare si fiecare inclinare a vasului si, de atata bucurie, imi vine sa ma ridic din locul in care stau cuminte si sa dansez dansul corabierilor (inventat pe loc)… de jur-imprejurul vasului.

Te obisnuiesti repede cu modul de viata rustic, data fiind libertatea pe care ti-o ofera barca, libertate pe care nu am gasit-o in niciun alt loc, in niciun hotel unde am stat, oricat de indepartat ar fi fost…

Desi am fost atrasi de Ciclade, noi am ales pentru prima iesire aceasta zona mai protejata de vanturi, Golful Saronic, unde iahturile penduleaza intre cinci-sase insule foarte cunoscute, cu rute precise ca strazile dintr-un oras turistic; am vizitat: Eagina, Methana, Poros, Spetses, Hidra. De departe, Hidra este cea mai frumoasa dintre toate. Urmeaza Spetses si restul.

Pe masura ce inaintam, devenim mai atenti la skeeper-ul nostru, Dimitri, cum se prezentase mai devreme, dar pe care nu-l bagasem in seama decat ca sa ma asigur ca a trecut cu bine pasarela iahtului si depozitase in siguranta bagajele noastre, nu putine la numar.

Prima lui intrebare este daca stiam sa inotam sau, nu, daca acelea sunt toate bagajele noastre?… ceea ce suna destul de incurajator, trebuie sa marturisesc, se poate si mai rau! Fiecare dintre noi are propriul troller, insa nu prea mare…

Ok, asta imi inchipui pana cand incep sa despachetez: bluzele din matase, rochiile si pantalonii lungi (!) pe care incerc sa le inghesui in micul sifonier din cabina. Am purtat aproape tot timpul doar doua perechi de pantaloni scurti, de blugi taiati, si, ok, ceva mai multe bluze decat mi-as fi imaginat initial. Cred ca si o rochie sau doua, seara… Mai tarziu, skipper-ul avea sa ne povesteasca despre chinezii care vin incarcati cu bagaje enorme, care cu greu intra pe vas, dar asta nu-i opreste sa spele intr-un lighenas, in fiecare seara, de parca nu au ce sa mai puna pe ei. Are haz Dimitri, cu povestirile lui… Grec, asa cum ii spune si numele, dintr-o insula cu iz de Caraibe, Alimos, parca, de unde ne arata niste poze superbe cu plaje pustii. Ne povesteste ca mama lui l-a dat la scoala de navigatie pe cand avea doar 8 ani. Apoi, s-a antrenat in regate diverse pana cand, in urma cu sase ani, a devenit skipper.

La bordul vasului mergem desculti; pe punte avem doua dulapuri unde depozitam pantofii, slapii si orice alte incaltari care s-au inventat pentru mersul pe uscat. Pe mare nu e nevoie de ele. Suntem bucurosi ca nu ne-am luat prea multe bagaje. Nu acelasi lucru il putem spune cand putin mai devreme de plecarea noastra din portul din Atena incep sa soseasca alimentele pe care cu simtul raspunderii le comandasem de parca mergeam in salbaticie si urma sa fim retinuti pe insule pustii, unde hrana se procura prin vanatoare si pescuit direct din natura.

A fost nevoie de mai putin de jumatate din pastele, legumele (cartofii, ardeii, ceapa), fructele (piersici, mere, lamai), iaurtul si branza feta pe care le comandasem. Am gatit de vreo doua ori pe vas (o salata orientala, paste cu parmezan si multe salate grecesti), ceea ce spune totul despre cat de imbietoare erau restaurantele aliniate frumos in porturile unde ne opream.

Cum sa mananci ton din conserva, cand pe mal erau din abundenta: caracatita (la grill, salata sau in alte zece feluri la fel de gustoase), calamari, dorada si alte minuni pescuite chiar in aceeasi zi si pregatite ireprosabil. Fara sa mai pui la socoteala antreurile delicioase: ardei verde cu branza la cuptor, halloumi la gratar cu sos pesto si pita, fava, ceapa umpluta cu branza la cuptor, nelipsitul tzatziki; si sa nu uit la felul principal, surprinzatorul Kleftiko, adica miel la cuptor cu legume, souvlaki, kebab, doner etc.

Intr-o zi, unul dintre prietenii nostri se ofera sa gateasca peste la gril (aveam un gratar pe barca). Intr-un port unde ne-am oprit in acea zi, Methana, cumparam peste si-l depozitam intr-un frigider pana seara, cand il vom pregati in portul unde ne oprim. Numai ca la doi pasi de noi e un restaurant care ne primeste calduros. Le dam lor pestele sa ni-l pregateasca si iese delicios…

Nu as sfatui sa se aloce mai mult de doua zile intr-o insula, dat fiind ca sunt destul de mici si, desi pitoresti, iti doresti sa explorezi si alte insule. Noi am preferat oricum calatoria pe mare decat sa stam pe uscat si de aceea abia asteptam sa plecam mai departe…

In Hidra stam totusi doua zile si merita. Este o insula unde nu circula masini, sunt doar trei pe toata insula: pompierii, ambulanta si politia. In rest, transportul oamenilor, al bagajelor si pentru tot restul se face cu magarusi si chiar cai. Exista cateva taxiuri pe apa (mici salupe rapide, dar scumpe) care te pot duce pana la plajele mai indepartate. Noi preferam sa ajungem pana la o plaja unde mergem pe jos, trecand de un fort vechi, reconstituit intr-o frumoasa cafenea si restaurant cu plaja proprie, „Castello”. La Plakes, plaja unde ajungem in final, descoperim un restaurant excelent si sezlonguri foarte ieftine (3 EUR/zi). Privelistea superba si apa curata ne fac sa ramanem o zi intreaga in acest loc.

Imi dau seama de ceva important cand ajungem in portul din Hidra, care seamana foarte mult cu Piata Victoriei la ora 5.30 seara, in timpul saptamanii. In aglomeratia asta, skipper-ul face diferenta, cand alte ambarcatiuni fac numeroase manevre si nu reusesc sa ancoreze, cand se agita si tipa unii la altii ca sa isi faca loc, skipper-ul nostru ramane calm si le face loc celorlalte iahturi sa ancoreze inaintea lui pentru a ne lasa spatiu de manevra… am ancorat sigur si fara neplaceri in cel mai frumos, dar si cel mai aglomerat port pe care l-am vazut pana acum.

In Spetses vad mai multe magazine, cafenele si restaurante si mergem cu o trasura (in loc de autobuz), care, desi scartaie din toate incheieturile, mi se pare deosebit de pitoreasca si utila in peisajul celor peste 40 de grade Celsius, pana ajungem la o plaja foarte bine amenajata si putin cam galagioasa pentru Grecia pe care o caut eu. Kaiki Beach este o plaja foarte populara, in apropierea orasului, cunoscuta si sub numele College Beach, dat fiind ca se afla in apropierea Institutului Tehnologic de pe insula.

Calatoria noastra a durat o saptamana in care ne-am leganat in ritmul valurilor, prietenoase, as putea spune. Doar intr-o zi vantul a fost mai puternic si atunci am navigat cu toate panzele sus. In aceasta zona, Golful Saronic, marea este calma, protejata de insulele din jur, si nu sunt surprize. Noi am navigat cu doi copii mai mici la bord, 7 si 12 ani, insa am vazut si vase cu copii mult mai mici. Este o zona sigura. Fiului meu, care are 16 ani, i s-a parut o vacanta foarte reusita, ceea ce, venind de la un teenager care merge cu parintii si prietenii parintilor, este de-a dreptul o reusita, zic eu. Deci iata un gen de vacanta care poate reuni cu succes mai multe generatii si care este la fel de interesanta pentru fiecare dintre membrii familiei, mai mici sau mai mari.

Tips and Tricks

1. Cand ar fi cel mai bine sa iti rezervi barca?

Cu cat mai repede, cu atat mai bine. Noi am rezervat-o cu doua luni inainte si a fost putin. Cel mai bun „deal” il veti obtine daca rezervati din octombrie/noiembrie al anului anterior.

2. Unde merg?

Mai ales pentru prima calatorie, alegeti o zona calma, fara vanturi puternice care ar putea sa va strice vacanta. Desi am fost atrasi de Ciclade, unde sunt cele mai frumoase insule, noi am ales pentru prima iesire Golful Saronic, unde iahturile penduleaza intre cinci-sase insule foarte cunoscute, cu rute precise ca strazile dintr-un oras turistic. Am vizitat Eagina, Methana, Poros, Spetses, Hidra si inapoi.

3. Cat a durat calatoria?

Depinde cat de mult vrei sa ramai pe fiecare insula pe care ajungi; noi am alocat o saptamana pentru acest traseu. Am bifat in fiecare zi cate o insula, doar in Hidra am stat doua zile. Nu as sfatui totusi sa se aloce mai mult de doua zile intr-o insula, dat fiind ca sunt destul de mici si, desi pitoresti, iti doresti sa vezi si altceva. Noi am preferat oricum calatoria pe mare decat sa stam pe uscat si de aceea abia asteptam sa plecam mai departe…

4. Cand ar fi mai bine sa merg?

Perioada optima este intre mai si septembrie. Lunile cele mai calduroase sunt iulie-august, cand temperatura din Grecia o bate chiar si pe cea din Romania. Informati-va din timp depre vreme si atentie la furtuni! Oricum, trebuie sa stiti ca in Golful Saronic posibilitatea unei furtuni puternice este foarte redusa, asa se explica si multimea de iahturi care strabat aceasta zona.

5. Ce tip de ambarcatiune aleg?

Catamaranul este o imbinare intre sailing si confort, spatiile lui sunt mult mai mari si de aceea este mai confortabil, dar se comporta mai dificil la valuri mari. La cat de mari sunt in interior, trebuie sa ai grija cu cat le incarci, daca vrei sa ai performanta buna la navigare. Acestea pot fi echipate foarte stylish, ceea ce inseamna ca daca va doriti sa stati la plaja si sa va bucurati de un confort sporit, catamaranul este o alegere mai buna.

Iahturile clasice sau monohaul-urile sunt alegerea cea mai buna pentru cei care vor sa navigheze, varietatea lor este mult mai mare fata de cea a catamaranurilor si comportamentul lor in cazul valurilor mari este mai stabil. Inclinarea lor este doar stanga /dreapta fata de cea a catamaranului, care are si o inclinare fata /spate.

6. Ce face diferenta?

La inceput am spus ca iahtul, desigur si acesta este un element important, dar mai important de atat este skipper-ul. Mi-am dat seama de asta cand am ajuns in portul din Hidra, care seamana cu Piata Victoriei la ora 5.30 seara, in timpul saptamanii. In aglomeratia asta, skipper-ul face diferenta, cand alte ambarcatiuni faceau numeroase manevre si nu reuseau sa ancoreze, cand skipper-ul nostru a ramas calm si i-a lasat pe altii sa ancoreze inaintea lui pentru a ne lasa spatiu de manevra… , cand altii erau agitati si tematori pentru iahtul lor.

Cu cat mai nou este iahtul, cu atat mai bine, dat fiind ca la aceeasi categorie constructorii au reusit sa imbunatateasca de la an la an, sa creeze mai mult spatiu si confort.

Imagini croaziera Grecia

Pe valuri 🙂

Marea prin hublou

Taxi in Hydra

Mmm… halloumi (veggie burger)

Unde sa mananci o salata greceasca daca nu in Grecia ? 🙂

Portul Hydra

Frumoasa insulita

Caratorul de bagaje 🙂

Caleasca din Spetses

Inapoi spre Atena

Casa pentru o saptamana 🙂

Sursa: O saptamana pe mare – cu iahtul prin Grecia | vezi mai multe pe ImperatorTravel