Prima oară când am auzit de Parcul Naţional Manuel Antonio m-a bufnit râsul… Numele mi se părea atât de telenovelistic… Îmi şi închipuiam o doamnă îndrăgostită strigând Manueeeel Antonioooo pe tonul ăla de telenovele, iar Manuel Antonio aducând cu celebrul taur Fernando din desenele animate ;). Dar după ce am citit mai multe despre acest parc naţional, m-am supus dorinţei celor cu care am mers în America Centrală şi am decis să mergem. După un parc naţional mai “dur” cum era cel din Corcovado, m-am gândit că n-ar fi o idee rea să experimentez şi o junglă “uşurică” pentru toţi. Şi, într-adevăr, Manuel Antonio este acel tip de junglă – colţ de paradis unde poţi să vii cu toată familia. Poate că pentru puritani ar părea o grădină zoologică, dar totuşi nu e.

Am ajuns în zona Manuel Antonio după cele două zile de trekking prin Corcovado. Am luat autobuzul din Puerto Jimenez şi, după ce am schimbat la o staţie de benzină, am ajuns la intrarea în oraşul Quepos. Quepos este orăşelul cel mai apropiat de parcul naţional şi aici se găsesc cele mai ieftine locuri de cazare, dar toată şoseaua de câţiva kilometri până la intrarea în parcul naţional e plină de hoteluri şi de pensiuni care de care mai drăguţe. De fapt, am citit că aici sunt unele dintre cele mai scumpe proprietăţi din Costa Rica. Nu vă aşteptaţi să arate ca vilele de pe Coasta de Azur, dar, orişicât, este o zonă posh.

Nu am găsit camere în Quepos, ajungând aici între Crăciun şi Anul Nou, camerele s-au dat demult. Cu chiu şi vai, căutând pe tot soiul de site-uri, am ajuns să găsesc un preţ rezonabil la hotelul Las Tres Banderas. Hotelul a fost super-OK, serviciul era însă cam sictirit, de parcă îi deranjam, dar asta e… cât stai la un hotel? Cât să dormi, că în rest fugi să vezi una, alta.

În schimb, Las Tres Banderas era bine situat… fix pe şoseaua care lega Quepos de intrarea în parcul naţional şi pe aici, de la răsăritul soarelui până dincolo de apusul lui tot curgeau autobuze într-o veselie. Înţelesesem că ar trebui să treacă o dată la 20 de minute, dar treceau mult, mult mai des. Aşa că, la prima oră, am luat un autobuz pentru a fi acolo când se deschide parcul. De ce aşa devreme? Pentru că există un număr limitat de vizitatori care pot intra simultan, sunt 600 (în zilele de lucru) şi 800 (în weekend). Adică, dacă intră 600 de oameni, teoretic cel de-al 601-lea trebuie să aştepte până iese vreunul afară. Sincer, nu ştiu dacă regula chiar funcţionează, noi am fost la 7:00 fix pentru a deschide parcul şi a evita să stăm ca viţelul la poarta cu 600 de turişti înăuntru, dar nici nu era prea mult popor care să dea năvală. Înţeleg că grupurile organizate apar după ora 8:00 şi atunci e un risc. Apropo, dacă ajungeţi aici, parcul naţional nu este deschis lunea. Noi am fost lunea şi era deschis, dar era sezon de megavârf (între Crăciun şi Anul Nou), aşa că probabil au făcut o excepţie.

Încă de la primii paşi am simţit prima diferenţă faţă de Corcovado. În Corcovado am intrat străbătând un tufiş, aici, pe o poartă mare cu controlori de bilete. Acolo, din prima am nimerit într-o mare de nămol. Aici, peste tot sunt alei frumos asfaltate, scări, poduri. Dar trebuie să mă opresc să fac comparaţii. Fiecare loc e unic şi fiecare loc trebuie savurat.

După o mică tură spre o minicascadă, am revenit pe aleea principală unde ghizi cu nişte ocheane zdravene le instalau în aşa fel încât turistul să vadă fix lighioana din copac… Dar unele lighioane se vedeau imediat şi fără vreun ochean… cum ar fi maimuţele, care se hârjoneau fix de-a lungul aleii principale!

A urmat, apoi, rendez-vous-ul aşteptat cu marea. Era în final plaja aceea de desktop de computer, plaja aia cu nisip alb şi mare albastră, cu palmieri şi cu o intrare lină, lină, lină în apă. Îmi mai băgasem lăbuţele în Pacific în Corcovado, dar acolo plaja avea cu totul şi cu totul alţi parametri – era o plajă cu nisip negru, sălbatică, virgină, cu multe trunchiuri de copac tăiate de furtuni, cu pietre şi cu o pâclă plutind peste jungla nepătrunsă. Aici era marea aceea care dă bine la poze. Şi în care e o plăcere să te arunci. Şi atunci am realizat că era prima baie adevărată în Pacific. Mai văzusem Pacificul la Lima, în Peru, dar acolo era friguţ şi nu am intrat în apă. În Corcovado, n-am făcut o baie propriu-zisă, doar m-am băgat cu picioarele prin apă, aici era prima baie.

După o primă baie, am continuat drumul pe un deal – peninsula care intră cu hotărâre în Pacific. Parcul Manuel Antonio geme de animale, dar acestea sunt obişnuite cu oamenii, se apropie şi nu au nicio frică. Ratonii sunt cei mai hoţomani… i-am prins căutând de mâncare prin genţi. Şi unul dintre ei, mai şmecher, era să plece cu un portofel. Al naibii raton, ştia probabil că hârtiile alea fără gust pot să-ţi aducă lucruri bune. Noroc că l-am recuperat în viteză.

După ce am urmărit spectacolul dat de o gaşcă de maimuţe, urmată apoi de foto-shootingul unei iguane şi de spectacolul oferit de un raton plictisit, am luat-o pe un alt deal, mai puţin bântuit de turişti, pentru o promisă panoramă. Panorama a fost OK, nu pot zice că m-a dat chiar pe spate (deşi priveliştea întregului parc m-a făcut să realizez că acest parc naţional este totuşi amplu), în schimb am avut bucuria să văd două păsări foarte foarte faine – în primul rând, o rasă de tucan foarte curioasă, cred că una mai rară, şi pe… ciocănitoarea Woody, una dintre favoritele copilăriei mele. Mă rog, nu avea râsul ăla, uneori enervant, dar în schimb ciocănea cu hotărâre.

La sfârşitul zilei, am ieşit din parc. Nu e Corcovado, dar este o experienţă, o altfel de experienţă. O experienţă în care mixezi animale / păsări exotice cu un pic de plimbare prin junglă şi o plajă senzaţională, aşa că, zic eu, a meritat. Şi, în plus, nici nu cred că au fost 800 de oameni simultan. Pur şi simplu, nu am fost asaltat de prea mulţi vizitatori… just perfect.

La întoarcere, am luat-o pe jos spre hotel. Eram deja antrenat după zeci de kilometri pe jos prin Corcovado, aici a fost floare la ureche. Aşa că am putut să surprind un apus de soare superb peste Pacific şi să admir numeroase vile şi vilişoare, hoteluri de lux şi restaurante de fiţă. Cel mai tare era însă El Avion, un bar-restaurant construit în jurul unui avion retro… De fapt, povestea avionului este chiar interesantă. Este un avion de transport militar model Fairchild, construit în 1954. În timpul războiului dintre Armata Sandinistă şi fostele trupe ale dictatorului Somoza renăscute sub oblăduirea americană şi rebranduite drept “Contras”, CIA, pentru a putea dribla interdicţia Congresului SUA de a susţine pe faţă terorismul Contras, a pus la cale o operaţiune intrată în istorie sub denumirea de “Iran Contras” – CIA livra echipament militar Iranului condus de ayatolahul Khomeini, care se afla în război cu Irakul lui Saddam Hussein, deşi regimul de la Teheran era un paria în ochii puterii de la Washington, iar cu banii obţinuţi de la iranieni CIA urma să cumpere arme teroriştilor Contras care acţionau în Nicaragua din bazele lor din Honduras (în special), dar şi din Costa Rica. Ei bine, printre aceste arme s-au aflat şi două avioane de transport Fairchild C-123. Aceste avioane operau de pe o pistă secretă aflată undeva în Costa Rica, lângă graniţa cu Nicaragua. Un Fairchild a fost însă doborât de anti-aeriana nicaraguană, iar pilotul (american) a fost capturat, astfel explodând scandalul Iran – Contras (pe lângă finanţarea ilegală a teroriştilor Contras şi sprijinirea fundamentaliştilor iranieni, în afacere a intrat şi deal-ul eliberării soldaţilor americani capturaţi în Liban). Ei bine, avionul în care acum poţi să bei cocktailuri este “fratele” celui doborât de aviaţia nicaraguană şi care nu a mai zburat deloc după incident. A fost cumpărat în 2000 şi transformat în barul El Avion, unul dintre barurile-restaurant scumpe din zona Manuel Antonio. Evident, nu am ratat ocazia să urc în pântecul acestui avion care este o mărturie vie a războiului crâncen denumit în mod nemeritat “Războiul Rece”. Războiul Rece a fost un război foarte fierbinte pe fronturi precum Vietnam, Afganistan, Nicaragua sau Guatemala.

La fel de fierbinţi precum Războiul Rece erau şi tălpile mele când am ajuns la hotel. Aşa că piscina de sub nasul camerei noastre a picat bine, bine de tot. Nu am stat prea mult. Urma o nouă zi, o zi la fel de plină – urma să căiăcesc printre mangrove şi apoi să luăm autobuzul spre San Jose, capitala Costa Ricăi. De abia intram în a doua săptămână dintr-o lună plină-plină de aventuri şi de locuri frumoase din America Centrală. Dar despre asta, într-un alt articol :).

Panama este poarta de intrare în America Centrală. Cele mai bune conexiuni din România sunt cu Air France (via Paris) sau KLM (via Amsterdam), iar din Panama, poţi ajunge în Manuel Antonio cu avionul până la San Jose si apoi autobuz, sau iei autobuzul de San Jose, dar te dai jos la Palmar Norte si apoi un autobuz direct până la Quepos.

Imagini Manuel Antonio

Soseaua Quepos – Manuel Antonio pe la 6 jumate dimineata. Pustiu

Dar era ceva lume in autobuz

Aproape de 7 dimineata

Un pret pentru straini, altul pentru costaricani

Intrarea in jungla

O jungla modernizata

Asfaltat, poduri

Daca ai ghid, monteaza ei binoclul fix pe animal

V-am spus ca Manuel Antonio este jungla perfecta pentru copii

Uite maimutica

Ui

O iguana agera

Si un raton lenes

Wow… mare … pardon, ocean !

Prima baie in Pacific

Poti admira de aproape flora exotica

Sau panorama Pacificului

Hotul ! Hotul ! Hotul !

Ratonul asta vrea si adidasi

O iguana la pozat

Hola !

Si evident, o astfel de scena nu se rateaza, ci se pozeaza

Patrula ratoniana

Un tucan mai straniu

Wooooody !

Parcul Manuel Antonio privit de sus

Un lenes… ce poate sa faca decat sa leneveasca

sau sa se balangane in coada

Furnicile care cara frunze de cateva ori mai mari ca ele

Si iata-ne in harmalaia din afara parcului

Exista plaja si in afara parcului national

Un loc perfect pentru un apus de soare

Iata si celebrul El Avion

In interior, nu mai cara armament, ci cocktailuri

In  cabina pilotilor

Sursa: Manuel Antonio, jungla pentru toţi | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Vreau să vă mai semnalez o nouă ofertă specială, de data asta fix în plin sezon de vârf (adică, la sfârșit de iunie, mai precis 20 – 27 iunie), când e vremea taman bună de călătorit în jurul Mediteranei – adică, să vă așteptați la cer albastru, soare și, mai ales, la o temperatură taman bună – fie de stat la plajă, fie de vizitat unele dintre cele mai frumoase orașe ale Mediteranei. Cum ziceam, este vorba de o ofertă specială a celor de la Eximtur – 580 de euro într-o cameră exterioară (adică cu fereastră la mare și nu în interior), în loc de 859 de euro, și constă în 7 nopți all-inclusive la bordul vasului MSC Poesia. La preț, mai trebuie să adăugați 60 de euro taxă obligatorie de serviciu. Oferta o puteți găsi aici, dar aș prefera să vă povestesc un pic despre orașele pe care le puteți vizita.

Am mai scris la un moment dat că am fost într-o croazieră, tot la Mediterană, dar nu pe acest itinerariu. Mă așteptam să fie plictisitor, să nu ai ce face și să împart puntea cu sute de oameni de peste 70 de ani, dar nu a fost chiar așa. Am vizitat locuri faine, nu m-am grăbit (am coborât singur la mal) și, exceptând Roma, unde poți să înțelegi ceva doar dacă stai o săptămână, nu mă pot plânge că nu am văzut cam tot ce voiam. În cazul coborârii pe Coasta de Azur, deși aveam în plan doar să vizitez Monaco-ul, s-a întâmplat să mai descopăr un pitoresc sat pescăresc – Villefranche. Așa că am avut și surprize într-un voiaj care în general este organizat foarte riguros. Dar să trec în revistă ce avem de văzut.

Plecarea vasului este din Veneția, unul din orașele care m-au încântat cel mai mult în Europa. Este un muzeu în aer liber. Nu trebuie decât să iei un vaporetto de-a lungul lui Canale Grande și vei fi uimit de fațadele palatelor care se aliniază cuminți de-a lungul apei. Veneția nu este un oraș care trebuie bifat, ci savurat. Evident, trebuie să ajungi în Piazza San Marco și, mai ales, să te urci în Campanile, turnul catedralei San Marco, pentru o panoramă a întregii lagune, dar te vei bucura cu adevărat de Veneția doar dacă te lași pierdut pe aleile îmbârligate ale orașului și de-a lungul canalelor (mă rog, o tură cu gondola este destul de scumpă, dar dacă sunteți mai mulți, puteți ajunge la un preț rezonabil per persoană). Nu încercați să bifați mai știu eu ce biserică sau palat… lăsați-vă surprinși și veți iubi Veneția la fel de mult cum o iubesc și eu. Ca un mic pont, traversați Ponte dell’Accademia și faceți-vă pierduți prin cartierul care duce spre biserica Santa Maria della Salute. E minunat pe acolo.

Cum ziceam, croaziera începe (și se termină) din Veneția, așa că puteți veni cu 1 – 2 zile înainte pentru a descoperi în liniște orașul-muzeu. Se poate zbura cu Wizz (din București, Cluj, Timișoara, Iași și Chișinău) la prețuri rezonabile până în aeroportul Treviso.

Următorul stop pe traseu va fi Bari, jos, în tocul Italiei. Bari este un oraș foarte interesant pentru că este, mai degrabă, un oraș… nord-african decât european. În Bari, duceți-vă în orașul vechi care arată identic cu o medina nord-africană, cum am întâlnit în Fez sau Marrakech în Maroc și mai puțin în Europa. Și aici sunt ulițe înguste și întunecate, dar foarte diferite de cele din Veneția… veți vedea case-citadelă, construite din piatră zdravănă. Nu uitați să treceți și pe la Catedrala Sf. Nicolae (San Nicola). Cel mai iubit sfânt de către copii, împărțitorul de daruri, își odihnește moaștele în Bari, iar Catedrala Sf. Nicolae este, probabil, cel mai important obiectiv turistic din acest oraș sud-italian.

Veți traversa Marea Ionică, dar schimbare va fi majoră. Treceți din lumea vest-romană, catolică, spre cea răsăriteană, bizantino-otomană. Veți avea parte de o oprire în portul Katakolo, o localitate de care probabil nu ați auzit, cum nici eu nu am auzit. Dar de la Katakolo nu sunt decat 35 km până în locul de baștină al, probabil, celui mai mare show sportiv de pe Pământ – Jocurile Olimpice. Da, din Katakolo, în circa 45 de minute, puteți ajunge cu mașina până în Olympia pentru a descoperi ruinele orașului în care a fost inventat sportul. Sunt sigur că sunt organizate excursii de către vasul de croazieră, dar, de asemenea, mă aștept ca în port să fie destul de mulți taximetriști care să vă ducă până la Olympia și înapoi pentru un tarif negociabil în stil balcanic :).

Surprinzător, dar următorul popas va fi pe celălalt țărm al Mării Egee, și anume în Izmir, Turcia. Mă rog, grecii încă plâng după vechiul port Smyrna, un oraș care a fost timp de secole grecesc (fie că a fost sub romani, bizantini sau otomani), dar a cărui populație grecească a fost evacuată după războiul dezastruos între greci și turci, de după Primul Război Mondial. Astăzi, nu prea poți simți că Izmirul era un oraș grecesc acum nici 100 de ani. Izmirul este cel de-al doilea oraș ca mărime al Turciei, o metropolă.

Nu vă pot spune prea multe despre Izmir, nu am ajuns niciodată acolo, în schimb pot jura cu mâna pe inimă (sau pe Coran, cum preferați), că Istanbul, următoarea oprire, este un oraș fabulos. Cred că este de departe unul dintre cele mai frumoase și mai vibrante orașe ale Europei, moștenire a trei imperii globale – roman, bizantin și otoman. Bănuiesc că vasul va trage lângă intrarea în Bosfor, la doi pași de palatul Dolmabhace, ultimul palat al sultanilor otomani (aici a murit Ataturk, făuritorul Turciei moderne), așa că, dacă încă nu ați ajuns aici, vă recomand să-l vizitați. Pe lângă chei trece și tramvaiul care vă duce foarte-foarte repede în zona istorică, unde se află Catedrala Sf. Sofia și Moscheea Albastră, alte două clădiri fundamentale pentru arhitectura și istoria Turciei, dar și ale Europei Răsăritene.

Următoarea zi se va petrece pe mare, așa că vă puteți relaxa pentru că în ziua următoare este celălalt oraș de la Adriatică, care îmi place rău de tot – Dubrovnik. Dubrovnik a fost în timpul Evului Mediu – Ragusa și a fost principalul competitor al Veneției. Dacă Veneția s-a extins în lung și în lat de-a lungul Mediteranei (a deținut zone întinse din Dalmația, Corfu, Zakynthos, o perioadă chiar și Cipru), Dubrovnik nu a fost la fel de expansionist, dar și-a păstrat independența, rivalizând în frumusețe cu frumoasa venețiană. Ca și la Veneția, în Dubrovnik nu trebuie să bifați obiective turistice, pur și simplu plimbați-vă pe alei. Mi se pare însă obligatoriu să vă cățărați pe zidurile orașului pentru ca să-l aveți la picioare sau mai bine să luați telecabina care a fost distrusă în timpul războiului din 1992, când flota iugoslavă a bombardat orașul, iar trupele muntenegrene s-au apropiat destul de periculos de Dubrovnik… Din fericire, războiul a trecut și lumea poate din nou să admire unul dintre cele mai frumoase orașe de la Mediterană.

Returul va fi din nou la Veneția… așa că veți putea să comparați ușor cele două rivale de la Adriatică :). Cum ziceam, aruncați o privire pe oferta Eximtur, despre care pot să vă spun că va mai fi valabilă doar până la sfârșitul lunii – vreau să zic prețul special ;).

Foto – personale si de pe Common Creatives

Parada palatelor pe Canale Grande

Dupa un colt, rasare si turla Catedralei San Marco

Si asa se vede de sus – de neratat !

Cum ziceam, traverseaza Podul Academiei si pierde-te pe stradutele din zona

Aici isi doarme somnul de veci Mos Nicolae – in Bari

Locul de nastere al sportului – Olympia

Moscheea Basdurak din Izmir

si moscheea Hisar

Aici trag vasele de croaziera in Istanbul

la doi pasi de palatul Dolmabahce

Peninsula istorica – Catedrala Sf. Sofia si Moscheea Albastra fata in fata

 Ultimul stop – Dubrovnik

Sursa: Croazieră la Mediterana – preț special de la Eximtur | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Astă-iarnă, am fost prin America Centrală. Demult îmi doream să revin în America Centrală și, până la urmă, iaca, de Sărbătorile astea s-a întâmplat să revin după… ho, ho, vreo 10 ani. Când m-am apucat să studiez regiunea și să-mi fac traseul, am descoperit că poarta de intrare cea mai evidentă este Panama. Imensa majoritate a opțiunilor de a zbura în America Centrală e via SUA, nu am viză și nici chef să o iau, așa că am decis: Panama – este orașul din America Centrală (exceptând Mexico City) cu cele mai multe zboruri directe din Europa; în plus, aici existau zboruri zilnice și cu Air France și cu KLM, așa că puteam ajunge ușor “din două”.

Înainte de a mă duce în Panama nu pot să zic că era o destinație care să mă dea pe spate. Era, pur și simplu, poarta de intrare spre țări mult, mult mai atrăgătoare, precum Costa Rica și Nicaragua. Cum am aterizat pe aeroportul Tocumen, după un zbor de mai bine de zece ore (plus zborul București – Paris și tranzitul în Paris), am tulit-o direct la hotel, ales special sa fie aproape de aeroportul Albrook, fostul aeroport al Panama Canal Zone – zonă administrativă deținută de Statele Unite, care au avut suveranitatea asupra canalului până în 1999. A doua zi, dimineață, decolam la 7:00 de pe aeroportul Albrook și dus am fost… o singură privire aruncată în fuga decolării peste Canalul Panama și gata! Urma fabuloasa aventură central-americană.

După cam o lună petrecută prin Costa Rica și Nicaragua, iată, cu părere de rău, trebuia să mă întorc în Panama pentru lungul drum spre casă. Îmi programasem totuși să stăm vreo două zile în Panama că, dacă tot eram în Panama, era musai să văd Canalul (zice-se că degeaba te duci în Panama, dacă nu vezi această minune a ingineriei și cred că aceia care spun asta au dreptate) și să arunc o privire prin Panama City.

Am călătorit din Nicaragua până în Panama cu avionul. Dacă la dus am folosit autobuzul, bântuind de colo-colo, la retur am zburat din Managua până în Panama cu compania Copa… a fost lux: din motive care îmi scapă, am zburat la business class și m-am bucurat de cel mai tare confort al companiei naționale panameze. Am avut parte nu numai de un scaun cât un fotoliu, ci și de loc la geam… și la geamul care trebuie, pe partea stângă a avionului, pentru că pe sub ochii mei a defilat la aterizare întregul Panama City… o înlănțuire de blocuri înalte, multe construite destul de riscant, fix pe malul Oceanului Pacific. Dar era soare, era fain și orașul arăta totuși interesant.

Am trecut prin controlul de pașapoarte ca prin brânză, am sărit în taxi și iată-ne în drum spre oraș. Dacă la prima aterizare direct din Europa eram varză și cred că și taximetristul a luat-o pe un drum destul de ocolitor, de data asta am luat-o pe ulița mare – autostrada care străbate orașul… după primele zone de shopping cam obosite (cu M-ul ăla mare în vârf de băț), am intrat abrupt prin mijlocul orașului modern, plin, plin de zgârie-nori. Hello, America! Dar nu orice America, ci una cu aer tropical. Nu am stat prea mult la hotel, ca am și tulit-o spre malul Pacificului.

Și, deodată, acesta a fost momentul în care mi-a plăcut Panama… Și mi-a părut rău că am venit cu idei preconcepute aici… Inițial, mă gândeam că Panama este un soi de Statele Unite tropical (mă rog, oricum Panama e un soi de colonie a Statelor Unite). Nu am simțit asta. Deloc. Mai degrabă, am simțit că Panama este un Singapore centralamerican – spații mai largi, palmieri, soare, cald. Iar promenada de pe malul Pacificului, cu panorama aceea spre zona modernă, e cu adevărat spectaculoasă.

Nu am luat-o însă spre zona modernă… ci spre Casco Viejo (Cartierul Vechi), centrul istoric al orașului Panama. Orașul Panama a fost fondat de conchistadorul Pedro Arias Davila, pe 15 august 1519. A fost unul dintre cele mai bogate orașe coloniale spaniole din Lumea Nouă, pentru că pe aici tranzita tot aurul incaș. Era centrul focal pentru acest fabulos drum al aurului și, evident, pe unde se scurge atât aur mai rămâne ceva și prin Panama… așa că zvonul circulă că Panama este putred de bogat. Evident, mulți au fost atrași de Panama, dar nu toți aveau gânduri prea bune. În 1671, piratul galez Henry Morgan (ăla cu romul) a atacat bogata colonie spaniolă și, după ce a jefuit-o cu profesionalism, a ars-o complet (se pare că o “contribuție” majoră a avut-o și garnizoana spaniolă care, deși mai mare decât trupa de pirați, a fost extrem de prost condusă). Orașul a fost refondat doi ani mai târziu, dar nu pe locul inițial care fuse ars, ci pe o peninsulă teoretic mai ușor de apărat… aici unde se află acum Casco Viejo.

Casco Viejo aduce cu Centrul Vechi din București. Are o istorie paralelă, dar e cu câțiva ani în urma centrului bucureștean. Și Casco Viejo, și Centrul istoric au fost la un moment dat lăsate în paragină, iar clădirile au fost luate în stăpânire de unii mai puțin înzestrați de soartă… Dacă, la noi, centrul vechi s-a spălat clar și s-a umplut cu zeci și zeci de restaurante, baruri și câte și mai câte, Casco Viejo mi se pare s-o ia pe același drum. Nu, nu, de departe nu sunt atâtea baruri, dar tot cartierul se află într-o frenezie restauratorie. Spre deosebire de centrul bucureștean dezvoltat unidirecțional cu restaurante și baruri (mă rog, recent au început timid să mai apară și o librărie, și un H&M), situația în Casco Viejo este mult mai variată – biserici, hoteluri, galerii de artă, teatru, muzee etc.

M-am plimbat destul de mult prin cartier. Are un șarm al lui… un șarm colonial, dar parcă fără efervescența aceea din Nicaragua. Dar mi-a plăcut, nu zic nu. Am vizitat și muzeul de istorie (mă rog, îi zice Museo del Canal Interoceanica, încă o dovadă că, mai mult decât orice, Panama înseamnă Canalul). Aici, am descoperit că Panama nu a fost întotdeauna o colonie cumințică și la locul ei a Statelor Unite. Au existat și manifestații împotriva ocupației canalului Panama, chiar și ceva martiri… până la urmă, generalul Omar Torrijos, El Lider Maximo din Panama, a reușit să-l îmbârlige pe Jimmy Carter și să semneze retrocedarea Canalului în 1999. Din păcate pentru Omar Torrijos, acesta nu a putut să fie martor la istoricul eveniment deoarece a murit in 1981 într-un accident suspect de avion (posibil, asasinat din ordinul lui Reagan, din cauza simpatiilor sandiniste ale lui Torrijos).

Un alt loc care mi-a plăcut mult de tot este dealul Ancon, formațiune de relief care separă zona veche și Albrook, cartierul construit în jurul aeroportului canalului de Panama. De aici, am avut parte de una dintre cele mai spectaculoase panorame urbane – pe de o parte, Casco Viejo, cu turlele catedralelor sale, pe de altă parte, zgârie-norii din sticlă, răsărind în spatele unor cartiere umile (o fi Panama un stat bogat, pentru standardele latino-americane, dar și aici se află niște favelas în care nu e bine să intri), iar dacă întorceam capul la 180 de grade, aruncam o privire pe kilometri buni de-a lungul canalului Panama, hăt, până dincolo de Miraflores Locks… asta, dacă nu eram întrerupt de vreun Air Panama care decola de pe aeroportul Albrook. E drept, aici am venit cu taxiul, nu am mai venit pe jos (ghidul spunea că nu e o idee prea bună să o iei prin favelas), dar am urcat vreo jumătate de oră până în vârful dealului pentru că dintr-un motiv care îmi scapă (și scapă oricărui trecător), nu mai era voie cu mașini în vârful dealului. Asta e, am mai făcut un pic de sport.

Cum ziceam, spectaculosul din Panama City este cartierul de zgârie-nori. Unii chiar sunt niște capodopere arhitecturale și, admirați de departe de pe esplanada de-a lungul oceanului, arată spectaculos. Straniu însă, cum ajungi în mijlocul lor, perfecțiunea esplanadei dispare… străzi găurite, trotuare lipsă… așa că atenție dacă stați cu ochii zgâiți în sus, pentru că vă puteți rupe ușor picioarele pe caldarâmul din Central Business District.

Dar, de departe, cea mai faină zonă este Causeway. Parte din fosta Panama Canal Zone, retrocedată înainte de canal, Causeway-ul este locul de escape preferat de panamezi – o șosea care leagă câteva insulițe, intrând adânc în Pacific, unde se găsesc baruri, restaurante, plaje și, se putea altfel?, condos-uri scumpe. Panorama orașului este însă de nota 10 (nu și vasele, multe din ele hârburi care dormitează în portul ad-hoc). Asta, până ajungi la ultima insulă, unde marina este plină de niște iahturi… care pun în umbră multe din exemplarele pe care le admirasem în Monaco, cu vreo două luni înainte.

Am plecat din Panama cu o impresie chiar pozitivă. E unul dintre destinațiile alea în care te duci fără să te aștepți la mare lucru și te bucuri că e un loc fain. Și nu e un oraș fără suflet, fără istorie, un oraș al mallurilor (apropo, nu am văzut decât unul, unde altundeva decât în Albrook). Dimpotrivă. Și e un oraș în care simt că mi-aș dori să revin.

Cum ajungi în Panama

Dacă nu ai vas personal, cu avionul. Air France și KLM au zboruri directe din Paris și Amsterdam, iar Air France are cea mai bună conexiune când schimbi avionul. De asemenea, TAP zboară via Lisabona.

Când să mergi în Panama

Iarna, mai precis din ianuarie până în martie. Panama este destul de aproape de Ecuator, așa că plouă zdravăn. Cam nouă luni pe an. Nici în sezonul secetos nu vei fi ocolit 100% de ploaie, dar vei avea șanse mari de soare. Am stat trei zile în Panama – două zile cu un soare superb și o zi cu nor și ceva ploaie măruntă.

Unde să stai în Panama

Sunt destule hoteluri în Panama. Ideal este să stai în orașul vechi (sunt și hoteluri mai cool, și niște hosteluri, cum intri în Casco Viejo), dacă nu, încearcă să găsești ceva nu foarte departe. Eu am stat într-un hotel OK, aflat undeva între Casco Viejo și zona modernă… într-o jumătate de oră puteai ajunge pe jos în Casco Viejo și în vreo 15 minute în zona cu blocuri cu fațada de sticla. Evident, în zona modernă vei găsi toate lanțurile de hoteluri de 4 și 5 stele din America. Eu am stat la hotel Centroamericano. Dubla costă 55 de dolari cu tot cu mic dejun (nu e bufet, se alege dintr-o listă de propuneri). Wi-fi-ul merge în holul hotelului, mai puțin prin camere.

Viza de Panama

Cetățenii români nu au nevoie de viză, ci doar de un pașaport valabil.

Valuta statului Panama

Moneda națională este dolarul SUA. Mă rog, oficial se numește “Balboa” (după descoperitorul spaniol al istmului), dar nu există bancnote în circulație și cea mai mare monedă este cea de 1 balboa (adică, 1 dolar). În Muzeul Canalului, era un colț întreg care explica ce idee genială au avut fondatorii statului când au decis să “dolarizeze” economia. Așa, susțin oficialii, au scăpat de problemele legate de inflație și de valurile care au răvășit economia continentului nu de puține ori. Mă rog, a trebuit să renunțe însă la atributul suveranității. Nu totul e perfect pe lumea asta.

Nu este nevoie să veniți cu portofelul burdușit; peste tot, veți descoperi ATM-uri de unde veți putea scoate dolari.

Prețuri în Panama

Panama este un stat scump. Punctum. Evident, găsești și locuri mai ieftine, că doar nu sunt toți milionari, dar comparativ cu Costa Rica și cu Nicaragua (de unde tocmai veneam), prețurile panameze au fost un mic șoc.

Imagini Panama

Ce poti vedea din avion la aterizare Trebuie insa sa fii pe partea care trebuie a avionului

Panama, orasul modern

La doi pasi de Oceanul Pacific

Grand entry in Panama City

Aici am dormit – hotel Centroamericano

Autostrazi, e drept, nezburatoare

Unul dintre cei mai simpatici locuitori ai orasului Panama

Panama este totusi un oras plin de rasete si zambete… nu scortos cum il credeam

Palmierii astia si zgarie norii imi aduc aminte de Singapore

Balboa, “descoperitorul” istmului

Catedrala din Casco Viejo

Locul cel mai sarmant din Panama

Chiar si ruinele adauga la sarm

Si nelipsitele palarii de Panama

Una dintre cele mai frumoase cladiri – biserica Francesco de Asisi

Teatrul National este tot in Casco Viejo

Vanzatorul de inghetata (afara erau peste 30 de grade)

Ce de culori…

Si permanent, daca ridici ochii vezi noul Panama

Causeway intrand in Oceanul Atlantic

Insula Naos – devenise aproape o insula privata a generalului Noriega

Desi e ditamai orasul, alaturi de oameni traiesc multi vulturi, dar si pelicani

Casco Viejo vazut de pe Causeway

De unde poti sa vezi si orasul nou

Evident, pe Causeway, gasesti magazine si restaurante cate vrei

Zona high class

Puente de las Americas care traverseaza canalul Panama

La pas pe dealul Ancon

Portul de containere

Acesta este Canalul Panama

Miraflores Locks

Aeroportul Albrook

Panorama de pe dealul Ancon – Casco Viejo

Panorama de pe dealul Ancon – favelas si orasul modern

Reclama de bere fara fete goale ? Nu se poate

Burj-al-Panama

Dar asta este cladirea care mi-a placut cel mai mult

Dar uitandu-ma spre cer, atentie sa nu-ti rupi picioarele

Sursa: Panama, mai mult decât mă așteptam | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Trebuie să recunosc cu umilință că nu întotdeauna descopăr cele mai faine locuri de vizitat. Se mai întâmplă să mi se “strecoare” printre degete, dar uneori am noroc ca din întâmplare să le văd. Și atunci să zic – Wow… ia să spun și la alții! Am fost de două ori până acum la Angkor. Prima oară, am stat trei zile, iar a doua oară, doar în fugă, o zi, mă duceam în Myanmar, dar aterizasem în Phnom Penh, așa că trebuia să dau o fugă și pe la Angkor, că era păcat de la Dumnezeu să nu. Dar a treia oară, și la insistențele agenției locale, am ajuns și la Banteay Srei.

Personal, îmi place la Angkor. Îmi plac orașele istorice, iar Angkorul este unul dintre cele mai impresionante. Evident, nu trebuie ratate cele trei temple importante – Angkor Wat, Bayon și Ta Prohm, dar Angkorul nu se reduce la acestea, care sunt, justificat, de altfel, și cele mai populare. Angkor Wat este o Casă a Poporului a Angkorului, este cu adevărat o minune a arhitecturii și merită să-i studiezi basoreliefurile în amănunt, evident, cu ajutorul unui ghid cunoscător. Dar cred că, din punct de vedere artistic, Banteay Srei este net superior celorlalte temple, care seduc prin dimensiuni și semnificație istorică.

Am ajuns la Banteay Srei recent, în martie, când am fost în ultima tură “Haideți cu Imperator în …” Indochina. Prima zi, evident, am vizitat tripleta de aur, dar în ziua a doua urma să ne ducem undeva pe niște dealuri unde se aflau urme angkoriene sculptate în albia unui râu (a fost o dimineață agreabilă, cu un pic de mișcare după atâtea și atâtea zile urbane sau petrecute prin autocare), dar nimic nu mă pregătea pentru surpriza zilei. Drumul de la Siem Reap fusese de aproape o oră și mă gândeam dacă a meritat să venim tocmai aici. E drept, admirasem zona rurală a Cambodgiei, cu casele sale cățărate pe stâlpi pentru a evita apele care inundă totul în sezonul ploios, cu bivolii săi, cu orezul care tocmai fusese recoltat. Nici intrarea în complex nu mă dădea pe spate. E drept, ghidul ne încânta cu povestea unor basoreliefuri tridimensionale și cu alte povești. Dar nimic nu m-a pregătit pentru impactul când am văzut intrarea propriu-zisă în totuși micul complex Banteay Srei.

Banteay Srei provine din perioada timpurie a marii civilizații khmere a Angkorului. Construcția templului a început în anul 967 și ctitorul nu a fost, ca de obicei, vreun rege, ci un brahmin, un membru al celei mai importante caste din sistemul hindus, și templul a fost dedicat lui Shiva. Probabil că de aceea templul este construit destul de departe de complexul regal (e la 40 km de Angkor Wat, care în perioada construcției era, totuși, o distanță apreciabilă). Banteay Srei înseamnă “Citadela femeilor”, deoarece sculpturile sunt așa de fine, că nu ar fi fost făcute, se presupune, decât de mâini delicate de femei. De istoria templului se leagă nu numai poveștile vreunui nobil sau rege khmer, ci și pățania unui intelectual francez. Templul a fost “descoperit” de francezi în 1914 și imediat arheologii s-au îndrăgostit de el. În 1923, un aventurier francez în vârstă de 22 de ani, împreună cu soția și cu un prieten, a venit în Cambodgia cu dorința de a descoperi temple khmere și să le “valorifice” sculpturile. A ajuns și la Banteay Srei, proaspăt descoperit, și a șparlit vreo patru basoreliefuri din templu. Au fost arestați la Phnom Penh de către autoritățile franceze care, după ce le-au confiscat basoreliefurile și i-au ținut pe făptași la răcoare, i-au pus în libertate (erau totuși francezi, “ființe superioare”, dacă hoții ar fi fost cambodgieni cine știe cât ar fi zăcut în închisoare). Respectivul hoț se numea André Malraux și urma să devină ministrul culturii din Franța în vremea lui De Gaulle, precum și unul dintre cei mai cunoscuți romancieri și critici de artă francezi ai secolului XX. În urma lui a rămas celebrul citat “Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” și, slavă Domnului!, numeroase basoreliefuri și statui în Banteay Srei :).

În primul rând, trebuie să spun că am fost fermecat de culoarea pietrei. Este un roz interesant, un roz aproape singular în complexul de temple khmere de la Angkor. Nu știu de unde le-a luat brahminul ăsta, dar e o culoare greu de uitat. Ghidul vorbea de basoreliefuri tridimensionale, și exact astea erau, fix încă de la poarta destul de îngustă prin care se intră în incinta sacră. M-am învârtit în jurul intrării și am admirat sculpturile. Sunt unice în Angkor, îmi aduc aminte nu de realizările realiste ale sculpturilor tipice angkoriene, ci, mai degrabă. de poezia în piatră a monumentelor indiene. De altfel, Banteay Srei a fost ridicat cu mult înaintea Bayonului sau a megatemplului de la Angkor Wat, într-o perioadă în care influența indiană (culturală, arhitecturală, dar și religioasă) era extrem de puternică pe malurile Mekongului. Ulterior, odată cu adoptarea de către regii khmeri a budismului, această legătură ombilicală cu civilizația indiană a început să se piardă. Nu, n niciun caz nu critic basoreliefurile de la Angkor Wat și Bayon, sunt superbe prin realismul lor și pentru că reușesc să surprindă ca niște fotografii societatea khmeră de la apogeul Angkorului, dar acolo sunt poze, aici e artă pură.

Banteay Srei nu seduce prin dimensiuni, în niciun caz. După ce am trecut de poarta frumos ornată, am ajuns pe calea sacră, practic o alee pietruită, străjuită de niște stâlpișori în formă de lingamuri (mai pe românește spus, penisuri) care duceau spre incinta sacră. Aici, spiritul de apărare continuă prin niște ziduri și un canal plin cu apă, pentru a ajunge în zona cu temple. Și aici, într-adevăr, ai de-a face cu perlele arhitecturii khmere. Toate basoreliefurile, toate încrustațiile, toate statuile rivalizează cu orice operă a sculpturii antice. M-am simțit atunci ca un mic explorator care găsește o comoară. Da, dus de mânuță, dar ce contează… un loc absolut mirific.

Sincer, nu vreau să vă povestesc arta din Banteay Srei. Mai bine o vezi. Se spune că o fotografie face cât 1.000 de cuvinte, așa că vă invit “să citiți” câteva mii de cuvinte în imaginile de mai jos. Și doar să vă dau câteva informații logistice, în caz că ajungeți, totuși, aici.

Cum ajungi la Banteay Srei

Templul Banteay Srei se află la circa 40 km de Angkor Wat și 25 km de orașul Siem Reap, adică de locul unde dorm toți turiștii străini. Din Siem Reap poți veni fie cu un taxi, fie cu un tuk tuk (prefer varianta a doua), faci circa o oră, pentru că șoseaua este destul de “împușcată”.

Bilet de intrare

Accesul în templul de la Banteay Srei este acoperit de biletul general de intrare în complexul arhitectural Angkor. Cel mai bine este ca în prima zi să te duci la Angkor și să cumperi de acolo biletul de intrare. Există trei tipuri de bilete – de o zi (20 de dolari), de trei zile într-o perioadă de o săptămână (40 de dolari) și de șapte zile într-o perioadă de o lună (60 de dolari). Biletul este personalizat – vei fi fotografiat, iar poza ta va fi tipărită pe bilet, creând din el un suvenir chiar fain :).

Când să te duci

Prefer sa mă duc undeva atunci când este cald și soare, deci în anotimpul secetos. Acesta începe în general în decembrie și durează până prin aprilie, uneori și mai (atenție, de pe la sfârșitul lui februarie, temperatura bate spre 35 de grade Celsius, doar în decembrie și ianuarie te poți bucura de o temperatură mai iertătoare, de 25, hai, 30 de grade Celsius). În mai începe sezonul ploios, când jumătate din Cambodgia este inundată (de unde și casele construite pe stâlpi), culminând cu marile inundații care au loc în general prin octombrie (lacul Tonle Sap devine o adevărată mare).

Imagini Banteay Srei

Intrarea la Banteay Srei promite un festiv arhitectonic

Celebrele basoreliefuri 3D

Drumul sacru

Intrarea in incinta sacra

Hanuman, Zeul Maimuta

Apsara, fecioara celesta

Sunt mici, dar fac o galagie cumplita. Acestea sunt cicadele !

Sursa: Ajungi la Angkor ? Nu rata Banteay Srei ! | vezi mai multe pe ImperatorTravel

În martie, când am fost în turul “Haideți cu Imperator în Indochina”, am avut o zi liberă în care fiecare a făcut ce a vrut. Această zi de “pauză” a fost în Hoian, unul dintre cele mai încântătoare orășele ale Indochinei, un loc pe care nu trebuie să-l bifezi, ci să-l savurezi, cu străduțe înguste și clădiri clasice chino-vietnameze. În ziua “liberă”, unii au preferat să meargă la plajă (Marea Chinei de Sud e la câțiva kilometri de Hoian, iar hotelul nostru era și mai aproape, fiind în afara Hoianului, în direcția plajei), alții să vadă vechile ruine Cham de la My Son, iar eu mi-am propus ca jumătate de zi să dau o tură prin zona rurală de lângă Hoian… o tură cu bicicleta prin sate, prin orezării și printre canale.

Turismul este principala ocupație a celor din Hoian și nu e o ocupație chiar rea. Orașul arată bine, chiar și suburbiile în care locuiesc hoianezii de rând sunt chiar prospere. Evident, pe lângă turul orașului, vizitarea templelor și vilelor foștilor negustori chinezi, industria de turism locală oferă o multitudine de opțiuni – de la o tură la Hue, orașul imperial vietnamez sau My Son, capitala sacră a poporului Cham care până la urmă a fost supus și aproape asimilat de vietnamezi până la tot soiul de cursuri de gătit și de fotografiat. Inițial, mă gândeam să mă duc la o tură fotografică (în Hoian, mi-am intersectat drumul cu o prietenă, Mihaela, aflată de câteva luni prin Asia și care tocmai venise încântată dintr-un astfel de tur), dar nu prea se potriveau orele, până la urmă, am găsit un pliant într-un restaurant al unei agenții care se numea pompos Heaven & Earth care oferea tururi de o zi sau de jumătate de zi prin jurul Hoianului. Am ales turul de dimineață, evident, am negociat și un discount că doar eram în Asia, până la urmă am ieșit cam la 20 – 22 de dolari americani.

Plecarea, de dimineață din fața agenției. Eram așteptați de mai multe vietnameze râzând cu gura până la urechi care ne-au binedispus instantaneu. Eram până la urmă 7 turiști în grup – 3 români, 2 francezi care urma să dispară pe parcurs că aveau un avion de prins și, în fine, un cuplu flamand mai în vârstă. Am luat bicicleta, am dat o tură pe străzile din jur, am dat ghidonul mai jos și gata de plecare.

Linh și Sunshine (uneori, vietnamezii au nume comice) ne-au aranjat frumos în coloană, cu Linh în frunte și cu Sunshine în spate, și am plecat prin oraș spre stația de ferry boat. Dacă ați văzut imagini cu mii de motorete plecând de la semafor, ei bine, imaginea aia este 100% din Vietnam. Cel mai probabil, din Ho Chi Minh, capitala economică a țării, dar de fapt cam întreaga țară pare să trăiască pe două roți, motorizate sau ne. Deși nici Hoianul nu duce lipsă de trafic, parcă nu este așa de înspăimântător ca prin alte locuri, așa că Linh ne-a dus puțin și prin centru… Am început perfect.

Am ajuns până la urmă pe malul apei după un ocol (pe drum, ne-am intersectat cu un grup de turiști care mergeau cu niște trăistuțe standard la piață… în mod cert era unul din zecile de cursuri de gătit) și ne-am luat bicicletele în brațe, le-am parcat la bordul vasului alături de numeroase alte motorete și biciclete și am pornit-o pe unul din canalele care se intersectează prin zona Hoian.

Heaven & Earth este o agenție fondată de un francez, Pascal, și soția sa, evident vietnameză, care după ce au locuit o perioadă în Franța au decis să se mute în Vietnam, unde e cald și bine :). Și au deschis o agenție de turism care oferă tot soiul de tururi mai mult sau mai puțin îndrăznețe prin Hoian și împrejurimi.

După vreo 15 – 20 minute de mers cu barca, Hoianul a rămas în spatele nostru și am debarcat într-un sat. Nu, să nu credeți că era un sat care nu mai văzuse picior (sau roată) de european, dar era un sat “normal”, fără hoteluri, restaurante și croitori, în care lumea își ducea viața în ritmul ei rural. Sunt sigur că mulți care locuiesc pe această insulă lucrează sau au businessuri prin Hoian, pentru că dacă mă uitam la case arătau foarte bine, dar asta contează mai puțin. Și poate chiar era mai bine că localnicii erau obișnuiți cu farangii, pentru că nu se strângea tot satul ca la urs. În plus, aveai parte de acea familiaritate care numai satele ți-o dau – te salutai cu oamenii pe stradă fără să-i cunoști :).

Prima oprire – la “fabrica” de bărci. Hanoi este așezată într-o zonă de Deltă, cu numeroase canale care se intersectează, așa că e aproape firesc ca fiecare să aibă o barcă… care nu e importată din Japonia sau China (poate, doar motoarele), se construiesc firesc în sat, pe malul apei. Am văzut bărcile, unele se aflau în construcție, dar toate aveau un ochi pictat pe coca vasului). Am văzut acest “ochi al lui Osiris” pe toate bărcile din Malta, da riata ochiul este popular și în Vietnam.

Ne-am oprit apoi la un artizan care face tot soiul de suvenire din sidef. Și deși nu mai cumpăr demult suvenire (exceptând unul-altul de cadouri), chiar am fost inspirat aici să-mi cumpăr o corabie. Era atât de frumoasă și nu costa decât 15 dolari! După câteva zile cu stopuri la “emporiumurile” turistice cu prețuri în consecință, reveneam în lumea prețurilor vietnameze. Dar, oricum, a fost o plăcere să-i văd pe oamenii aceia la lucru.

Și tot că eram în sat, ne-am oprit la un alt nene care făcea tot soiul de lucruri din bambus… și cel mai interesant era un soi de barcă complet rotunda, folosită de săteni. Și cel mai tare lucru, pe lângă că am văzut cum se face o astfel de barcă (am mai văzut modele similare și prin sudul Indiei), am mers să o și încercăm… doi pași mai jos de casa constructorului, un canal destul de mic care străbătea satul și o femeie care râdea cu gura până la urechi de cât de nepricepuți eram. După o scurtă lecție din care am învățat că trebuie să mișc vâsla aceea în 8 pentru a mă putea mișca, m-am pus în genunchi pe barcă și am început să fac opturi. Și chiar pot spune că, surprinzător, am prins mișcarea… dacă eram pus pe șotii, nu mă mai prindeau ăștia, fugeam cu barca printre canale și canelașe :).

Mândru de mine, am urcat din nou pe bicicletă și am dat iama prin lanul de orez… suntem în Vietnam și, pe oriunde te duci, nu poți să nu dai de orez. De altfel, Vietnamul se pare că este unul dintre cei mai mari exportatori mondiali de orez (și de cafea, de altfel), așa că fiecare petec de pământ cât de cât inundabil este cultivat cu orez. Iar verdele acela crud este absolut superb!

Dupa bărci, sidef, bambus, ce mai lipsea? Păi, i se face omului sete, după atâta dat la pedale… Nu, nu ne-a dus la vreo fântână, ci unde altundeva decât la fabrica (artizanală) de băuturi spirtoase. Procesul de producție – ca la noi, la făcut țuica. Rezultatul? În ciuda avertizărilor numeroase din partea celor două ghidușe, mult, mult mai light. La 30 și ceva de grade de alcool, aproape că intra în categoria soft drinks

Evident, trebuia să avem și un pic de aventură, pentru că până acum șoselele erau relativ bune, mașini nema, motorete puține, așa că am trecut cu bicicleta peste un pod din acela din nuiele care se mișcă, un soi de punte. Evident, am fost întrebati de trei ori dacă suntem OK, probabil, fetele s-au rugat în gând la Buddha, dar până la urmă am trecut toți podul.

Și pentru că nu se putea tur fără prânz, am poposit în ograda unei familii dintr-un alt sat, care a făcut o supermâncare de aș mai fi cerut, dar m-am abținut Cum spuneam la un moment dat, eu și cu mâncarea thai suntem certați, dar cea vietnameză, cu mult mai puține mirodenii… mmm!, best friends! Evident, am dat o tură și prin casă, am văzut până unde era apa în sezonul ploios (când oamenii și mobilele lor sunt mutate în pod), ne-am uitat cu evlavie la portretele strămoșilor aflate ca în orice casă thailandeză la loc de cinste (mă rog, la doi pași era un poster cu suporterițe aproape topless ale echipei naționale a Braziliei), am aflat care e motivul pentru care gazda are un copil de sex masculin (patul matrimonial era dominat de o mare poză cu doi băieței) și am primit explicația calendarului lunar vietnamez (pls, să nu le spuneți vietnamezilor că la fel e și la chinezi, îi urăsc mult prea mult).

Pe nesimțite, trecuse de ora prânzului și urma să plecăm… așa că am luat-o din nou pe câmp și am tras la un ponton bine ascuns, unde eram așteptați aproape conspirativ de o barcă de pe care au debarcat câțiva turiști. Erau cei din tura de după-amiază Unii dintre noi le-am cedat bicicletele și apoi ne-am instalat comod pentru o croazieră de vreo oră prin deltă… Soarele strălucea (dimineața fusese cam nor), era o plăcere…

Când am ajuns în Hoian, mă așteptam să ajungem tot la stația de ferry, dar nu a fost așa. Am debarcat la doi pași de agenție. Mamă, și ce poftă aveam să mai dau la pedale… Asta e, am mai accelerat un pic, m-am mai învârtit în cerc și până la urmă am depus bâta la agenție. A fost o dimineață absolut superbă… după atâtea orașe, autocare, trafic, nebunie, a picat bine o dimineață la țară biciclind printre câmpuri de orez, lacuri și canale. Și dacă se întâmplă să ajungeți în Hoian, nu ezitați să dați o tură și pe la țară. Merită…

Imagini – Hoian, zona rurală

Dis-de-dimineata la agentia Heaven & Earth

Bike ? Checked !

Asa ca hop cu bicicletele pe ferry si la drum !

Ma rog, erau destule surioare cu motor de asemenea

La “fabrica” de barci

Chiar si barcute mai mari

Mesterul de sidef

Eu am luat barcuta aceea din dreapta. Foarte frumoasa !

Ce te uiti ca boul ?

 Ce frumos e verdele orezariilor…

Si la expertul in bambus

Care face tipul asta de ambarcatiuni

Nu se conduce greu… faci 8-ri in apa

Case destul de mari prin satele astea

Sperietoare de ciori e ca la noi

Foarte tare podul asta !

Cu ghidusa-adjuncta, Sunshine

Aici se face palinca vietnameza

Noroc !

Pe nesimtite, a venit ora pranzului

Buna friptura asta cu caramel

Nu exista papaya mai zemoasa ca in Asia de Sud Est !

Postere prin casa omului

Poza de deasupra patului este motivul ca familia are copil baiat

Batrana care munceste are peste 90 de ani

Pe nesimtite, se termina turul

Si trebuie sa ne intoarcem acasa… De data asta, transfer privat

Ne intersectam cu ferry-ul public

 Trebuie sa dam cu feedbackul. Nu poate fi decat de la foarte bun in sus

Sursa: Prea frumos, prea ca la țară! Cu bicicleta prin satele de lângă Hoian | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Astăzi vă invit să citiți un alt guest post, de data asta scris de Nadir. Nadir a fost prin multe locuri din lume, din Mexic până în Vietnam și Indonezia, dar recent a ajuns pentru prima oară în India. Am spus de mai multe ori că oricâte călătorii ai fi făcut înainte, India este o experiență colosală (mai ales India de Nord). Ceea ce Nadir confirmă în rândurile de mai jos. Să-i dăm cuvântul, deci!

Am ajuns într-un final pe Aeroportul Internațional “Indira Gandhi” din New Delhi. Prima impresie, care s-a menținut și ulterior, a fost că erau bine organizați, începând de la formalitățile de trecere a frontierei și până la preluarea bagajelor de cală. Am schimbat numai suma de bani necesară achitării taxiului și am ieșit. La ghișeul de taxiuri prepaid era o mică coadă la care m-am așezat, dar la câteva secunde a venit un nene care m-a întrebat dacă vreau un taxi: a cerut 800 de rupii, ne-am înțeles apoi la 700 și am plecat spre hotel ‒ un drum de aproximativ 45 de minute, cu foarte multe ambuteiaje. Am stat la The Metropolitan Hotel & Spa, un hotel de 5 stele, situat la circa 5 minute de mers cu tuk-tuk-ul de marea, imensa piață Connaught Place ‒ evident, datează din timpul de când erau colonie britanică. Acest loc e plin de o infinitate de magazine, unele de firmă, atât locale, cât și branduri de renume internațional, având prețuri cu mult peste puterea de cumpărare a majorității populației Indiei. Prețurile erau mari la multe articole, comparativ cu cele din țară. Iar la lucrurile ieftine nu te puteai uita ‒ complet neinteresante. Acesta este și principalul motiv pentru care nu am putut cumpăra nimic, ca până acum în alte excursii.

Hotelul avea aproximativ 300 de camere, o piscină exterioară și un spa, pe care însă nu le-am testat. După aproximativ 28 de ore de când am plecat de acasă, am adormit instantaneu, odată ajunși la hotel.

Micul dejun era o combinație între mâncarea europeană ‒ omletă, salate, fasole fiartă etc. ‒ cât și locală, nu le știu numele, dar erau cu multe legume, mazăre, năut ș.a. De altfel, în India am văzut cele mai multe restaurante vegetariene. Mai aveau multe fructe, sucuri naturale, checuri, cereale cu lapte. Am remarcat cât de bine instruiți erau toți chelnerii și picolii, fiind însă supravegheați îndeaproape de șefii de sală, întotdeauna.

Am început prima vizită luând un tuk-tuk către una dintre principalele atracții ale orașului, Jama Masjid. Acolo, am văzut una dintre cele mai mari congestii de trafic de până acum, dar pentru ei era ceva obișnuit. După ce am plătit taxa de intrare, echivalentul a 25 de lei, ne-am bucurat de frumoasele priveliști din moschee, atât spre Fortul Roșu, cât și spre străzile înghesuite ale lui Old Delhi. Monumentul ‒ cea mai mare și vestită moschee din India ‒ constă într-o curte interioară, la capete având câte un minaret înalt, în partea de nord mai având cupolele specifice arhitecturii islamice mogule.

Ne-am îndreptat apoi spre Fort, duși de o bicicletă cu trei locuri: în față, “șoferul”, în spate o banchetă de două persoane, pe care am stat noi. Deși cele două atracții sunt una lângă cealaltă, ele sunt despărțite de o șosea intens circulată. Deși am ales un “ciclist” la întâmplare, ceilalți nu se lăsau și ne îndemnau să mergem cu unul dintre ei, chiar dacă ne urcaserăm deja. Am văzut o competiție foarte încrâncenată între acești “transportatori”.

Luasem de lângă hotel un tuk-tuk și l-am rugat să oprească câteva minute să duc ceva în cameră. La plecare, un alt tuk-tuk condus vitejește de un băiat de cartier ne-a blocat calea, l-a certat pe șoferul nostru, apoi nouă ne-a spus că ar fi trebuit să luăm unul dintre tuk-tuk-urile staționate în fața hotelului. Ne-a spus, pe un ton ce nu admitea replică, să ne dăm jos și să ne urcăm la el… i-am spus că, și dacă ne dăm jos, NU îl vom lua ‒ ceea ce am și făcut.

Acest “băiat de cartier” s-a ținut mult timp după noi, după ce am ieșit de la obiectivul turistic la care ne dusesem. A fost atât de insistent, încât a trebuit să îi zic în mai multe rânduri, aproape ridicând tonul, că nu avem nevoie de serviciile lui.

Revin la vizitarea Fortului. Odată ajunși aici, am plătit taxa de intrare echivalentul a 17 lei de persoană și am vizitat toate locurile turistice din fort. De aici se deschid priveliști frumoase către oraș. Ne-am dus să vizităm memorialul Rajghat, locul unde a fost asasinat “sufletul mare” Mahatma Gandhi, apoi am fost la India Gate, la Palatul Parlamentului, precum și la alte obiective turistice din oraș. Ne-a plăcut foarte-foarte mult la Lotus Baha’i Temple, unde am primit câteva informații despre această religie nouă. Pentru a ajunge la toate acestea am luat metroul ‒ ușor de folosit, eficient, dar extrem de aglomerat la orele de vârf, tuk-tuk-uri taxiuri și, evident, propriile picioare. A fost destul de obositor, noroc că am avut vreme frumoasă tot timpul.

Lângă moschee și fort se află Old Delhi, care înseamnă o aglomerație de străduțe pe care se află o grămadă de mici magazine, pe unde circulă, uneori cu viteze mari, ricșe și tuk-tuk-uri, se face comerț cu de toate. Oriunde în oraș, la câteva secunde ești întrebat dacă vrei o ciclă sau un taxi, sau orice altceva: ce faci, de unde ești, dacă îți place, sau ți se spune de un shopping mall unde găsești aceleași lucruri la prețuri mici.

Nostim a fost că, cu două zile înainte de plecare, am avut o experiență pe care trebuie să o descriu în detaliu: mergând prin Connaught Place ‒ aici găsești cei mai mulți străini, un copil mi-a cerut de pomană. Un domn respectabil din fața mea s-a întors și m-a rugat foarte politicos să fiu atent cu geanta mea. I-am mulțumit frumos și, când am dat să plec mai departe, respectivul m-a întrebat, într-o manieră civilizată, cum mă simt în țara lui. Mi-a spus, printre altele, că e profesor la Universitatea din Delhi, că fata lui e un doctor de renume căreia îi place ceaiul… Văzând că e o persoană agreabilă, mi-am “descărcat” și eu sufletul spunându-i că e deosebit de frumos, memorabil, plăcut la el în țară, dar ca unii dintre compatrioții lui sunt extrem de insistenți. Omul și-a cerut scuze pentru ei, vizibil rușinat. Apoi, ne-a întrebat cu ce ne poate ajuta el. Ne-a propus să mergem împreună să ne arate un magazin numai de ceai, precum și alte câteva magazine în care se vând diverse produse, dar operate de guvernul indian. Ne-am suit toți trei într-un tuk-tuk, ”domnul profesor” i-a murmurat ceva șoferului, ne-a spus cât ne costă și am plecat. În momentul urcării am văzut că are pantalonii murdari și rupți în spate, luminându-mă, dintr-odată, cât de mare șarlatan este!!! La prima intersecție unde a oprit tuk-tuk-ul, mi-am luat soția de mână și am coborât imediat, despărțindu-ne rapid și precipitat de așa-zisul profesor universitar.

Indienii ‒ unii dintre ei ‒ sunt puși pe căpătuială cu străinii, jefuindu-i ori de câte ori au ocazia! De exemplu, când am venit de la Agra am ajuns pe la 11:00 noaptea în gară ‒ nu sunt pericole dacă mergi la ora aceea în astfel de locuri publice ‒ orașul pare safe, așa, la o privire superficială, dar, clar, nu e de plimbat noaptea, mai ales în anumite zone, chiar și centrale… cum te văd că esti strain, îți cer, cu mult tupeu, de până la 15 ori prețul transportului în mod normal. Mai mult, deși în general nu se dă bacșiș la un serviciu / produs negociat, ei tot așteaptă unul…

Trebuie să vă mai zic de două monumente colosale care ne-au lăsat fără cuvinte, două morminte, de fapt, Taj Mahal și precursorul acestuia, Humayun. Când ajungi la poarta de acces spre Taj și te oprești să-l privești, pur și simplu ți se taie respirația! E realizat… perfect și te lasă fără cuvinte… Grădina din fața lui seamănă cu locul promis în Rai: izvoare de apă, flori etc. Merită numai pentru Taj să faci ditamai drumul până în India. Întregul ansamblu a fost conceput să impresioneze prin dimensiuni, arhitectură, materiale folosite, amplasare.

Cei mai mulți turiști din India erau locali, am văzut destul de puțini străini, semn că țara mai are pași mulți de făcut în acest domeniu.

În încheiere, aș vrea să vă mai zic de vizita la Swinarayam Ashkardham, un templu hindus recent construit care impresionează prin arhitectura sa: atât de multe dantelării în piatră, cum nu am văzut nicăieri.

La toate obiectivele turistice indienii plăteau, incomparabil, mai puțin decât noi, străinii, dar aceștia având, însă, prioritate la intrare. Peste tot ‒ hotel, metrou, obiective turistice ‒ ești controlat și, câteodată, percheziționat corporal. Probabil că le-a crescut și lor gradul de alertă teroristă.

Una peste alta, am fost în țara tuturor contrastelor, unde cel mai rafinat lux asiatic coexistă cu cei mai săraci și mai amărâți oameni.

Nivelul lor de stres mi s-a părut ridicat, chiar și comparativ cu al nostru: zgomote interminabile, proastă creștere, birocrație uriașă, iar lista poate continua. Unul dintre șoferii de taxi care ne-au tot plimbat pe unde am avut noi nevoie, originar din Varanasi, ne-a spus că muncește de 30 de ani în Delhi cu scopul declarat de a strânge bani de zestre pentru cele patru fete pe care le are. A reușit pentru trei dintre ele, a patra fiind programată să se mărite și ea în curând, urmând ca atunci omul nostru să se întoarcă acasă cu menirea împlinită.

Ar mai fi multe de spus, dar nu aș vrea să devin plictisitor, așa că vă mulțumesc că ați avut răbdare să îmi citiți rândurile!

Toate cele bune și vă mai doresc din suflet să ajungeți, măcar o dată în viață, la Mama India!

Imagini India

Observatorul astronomic al maharajahului din Jaipur

Gurudwara Bangla Sahib, templul sikh din Delhi

Taj Mahal – impresioneaza pe oricine

Ce le place la indieni sa se pozeze cu strainii

La doi pasi de Taj Mahal

Old Delhi

Qutab Minar, primele cladiri islamice din Delhi

 Fortul din Agra

Sursa: Prima oară in India | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Pe vremea când călătoream și nu exista Internet, și nici bani pe ghiduri nu dădeam, sursa mea inestimabilă de informații era biroul de informații turistice. Mă rog, în vremea aceea călătoream prin Europa, unde sistemul de informații turistice era bine pus la punct. Rar găseam vreun oraș care să nu aibă un punct de informare turistică în gară (acele puține cazuri mi le aduc aminte cu jale– Sevilla, Escorial, Toledo, Genova), de acolo mă umpleam cu broșuri și hărți și luam la pas orașul respectiv. Când am trecut dincolo de Bosfor și Gibraltar și astfel de stabilimente s-au rărit semnificativ, am cumpărat Lonely Planet-uri și m-am descurcat. În lumea internetizată de azi, nu prea aș mai avea nevoie de un astfel de punct de informare, ci mai degrabă de un wi-fi și de cele 24.236.439 de aplicații care să îți arate ce ai de văzut (nu, nu folosesc niciuna). Cert este că am trecut pe la birourile de turism din ce în ce mai rar în călătorii. O excepție notabilă: eram la Montevideo prin centrul vechi (capitala Uruguayului are ceva din spiritul Bucureștiului) și am văzut un birou de informații turistice. Am intrat din curiozitate și am văzut niște fluturași pe care scria “Museo Andos 1972”. WOW! Mi-am adus brusc aminte de niște filme documentare cu niște tineri care au căzut cu avionul în Anzi și au rezistat acolo câteva luni bune, până au fost salvați. Stai, băieții ăia ce erau? Brazilieni. Nu, în mod sigur nu. Argentinieni sau uruguayeni. Să fi fost uruguayeni? Da, parcă… Păi, iată un muzeu care nu trebuie ratat!

Întreb de el la birou, mi se spune ca e nou-deschis și mi se explică unde e. La vreo 10 – 15 minute de mers pe jos. Excelent… După câteva colțuri, pe lângă niște clădiri intrate în metastază și altele proaspăt refăcute, descopăr o mică firmă – Muzeul Tragediei din Anzi. Excelent!

Intru. Nu e multă lume. Un domn distins, cu părul alb, și o femeie. Ne iau în primire de la început. Plătim 200 pesos (circa 7 euro), dar cel mai bine investiți pesos din toată excursia uruguayană! Domnul ne ia pe spaniolă, dar văzând că bâiguim ceva, trece pe engleză. Ne întreabă de unde suntem. România. Oare o fi auzit de țara asta de cealaltă parte a lumii? Da, normal că a auzit, a si locuit trei luni în Ploiești. Are un business cu tot soiul de materiale de construcție și s-a dus să instaleze ceva la o fabrică din Ploiești. Facem cunoștință. Îl cheamă Jorg Thomsen. Un nume cam germanic. Îmi confirmă. Părinții lui sunt germani emigrați în America de Sud.

El ne va fi gazdă și ghid. Vorbește rar și apăsat, într-o engleză impecabilă, fără însă a avea accentul prețios britanic. Vorbește engleza internațională. Într-o vineri, în data de 13 octombrie 1972, un avion uruguayan model Fairchild 227, cu o echipă de tineri rugbiști la bord, s-a prăbușit în Anzi. Zbura de la Montevideo spre Santiago de Chile și, după o escală de alimentare la Mendoza, în Argentina, a plecat mai departe spre Santiago și a dispărut. Niciun semnal de ajutor, nimic. Harta ne indică faptul că pilotul a greșit drumul și că, din cauza vremii nefavorabile, s-a lovit de stânci. A fost un miracol că nu au murit toți. Avionul s-a lovit, apoi a patinat pe burtă și s-a oprit într-o mare de zăpadă, undeva la peste 4.000 de metri. 32 de oameni au supraviețuit. Piloții au murit însă.

Restul este o poveste de luptă pentru supraviețuire, o luptă dramatică, o luptă eroică. Este o poveste de solidaritate, lucru în echipă și prietenie, o poveste pe care Jorg vrea s-o transmită tuturor uruguayenilor. Este un muzeu privat, nu au primit niciun cui de la stat. Este un muzeu făcut din banii lui Jorg și ai câtorva entuziaști. Evident, și cu sprijinul supraviețuitorilor.

Jorg continuă povestea. În ochii lui albaștri se văd zăpezile Anzilor, iar povestea se desfășoară încet, dramatic, cinematografic. Mă opresc, un pic cutremurat. Nu cumva e unul, nu cumva e unul dintre supraviețuitori? Nu știu cum să-l întrerup și să-l întreb. Până la urmă, reușesc. “Nu ai fost cumva în avion?”. Se oprește. “Nu, nu am fost, dar sunt din același cartier cu cei care au fost în avion.” Dar povestește ca și cum ar fi fost acolo. Știe, zi de zi, oră de oră, ce s-a întâmplat.

Cei de la bord erau tineri. Toți locuiau într-un cartier scump de lângă Montevideo (un soi de Pipera a capitalei Uruguayului) și jucau rugbi. Rugbiul este un sport al elitelor. Peste tot, plebea joacă fotbal, gentlemenii joacă rugbi. Așa e și în Anglia. Așa e și în Uruguay. Echipa de tineret a Colegiului Stella Maris urma să se ducă în Chile pentru niște meciuri amicale. Pe vremea aceea, Uruguayul era o dictatură militară, așa că echipa a primit un avion al Forțelor Armate Uruguayene. Erau 45 de oameni la bord – echipa, o soră a unui jucător, antrenori, echipaj. Cum ziceam, 32 de oameni au supraviețuit prăbușirii. Dintre ei, vor mai scăpa doar 16. Cel mai în vârstă, care avea 38 de ani, și 15 care aveau sub 26 de ani. Și toți, bărbați.

Jorg derulează povestea. Are un dar aparte. Se vede că trăiește fiecare moment. Știe de fiecare. Îi numește ca și când ar fi niște personalități bine-cunoscute. Încerc să le rețin numele. Dolgay, Urioste, Canessa. Este o poveste de supraviețuire, o poveste care îmi reamintește de Robinson Crusoe. Tinerii uruguayeni trebuie să improvizeze, să creeze, să recupereze. Unul dintre ei construiește ochelari din ferestrele avionului, pentru că zăpada însorită te poate orbi, la 4.000 de metri. Au norocul să descopere o parte a avionului care s-a dezintegrat nu foarte departe. Folosesc materiale din avion pentru a crea saci de dormit. Construiesc un sistem care să transforme zăpada în apă bună de băut. Folosesc orice mâncare găsesc în avion. Și după ce o termină, urmează încercarea supremă: vor mânca din colegii morți.

După câteva zile, unul dintre ei descoperă aparatul de radio. În ciuda eforturilor, nu pot să transmită nimic. În schimb, ascultă știrile. În a 11-a zi după prăbușire, Radio Chile anunță încetarea căutărilor. Căutările au fost făcute în cu totul altă parte pentru că pilotul s-a rătăcit și a transmis coordonate greșite, înainte de a se prăbuși. Lumea întreagă este cea care pare să se prăbușească acum peste supraviețuitori. Dar ei trebuie să lupte în continuare. Familiile lor luptă în continuare. Încearcă să convingă guvernele chilian, argentinian și uruguayan că există o șansă, că există o speranță. Decizia însă e finală. Căutările sunt întrerupte. În disperare de cauză, familiile recurg la orice. Sute de mii de oameni participă la o rugăciune în Montevideo. Sute de mii de dolari sunt oferiți celor care îi vor găsi. Apar mii de mesaje false de la diverși care susțin că i-au văzut. Sunt sute de piste eronate. Sunt chemați și cei mai cunoscuți clarvăzători din lume. Doi dintre ei vor indica cu o eroare de 5 kilometri locul în care supraviețuitorii se luptau cu moartea. Autoritățile neagă că un avion ar putea ajunge acolo. E încă iarnă în Anzi, nu se poate ajunge, se riscă viețile aviatorilor ‒ erau argumentele oficialilor.

Jorg continuă povestea dramatică a supraviețuitorilor. Evident, au scăpat, dar sunt loviți, îi dor una, alta. Și, mai ales, e problema moralului. Unii dintre ei mor. Unii, într-o avalanșă. Trebuie să acționeze. Se uită la hărți și se gândesc că văile verzi din Chile nu sunt departe, în conformitate cu poziția pe care o spusese pilotul. Nu era adevărat.

Povestea devine din ce în ce mai dramatică. Sunt cu sufletul la gură. Mă bucur în sinea mea că nu am citit în detaliu povestea sau că nu am văzut filmul “Alive”. Trei dintre ei decid să plece în expediție. Nu au nici echipament, nici haine. Au doar dragostea de viață și tinerețea. Și faptul că sunt sportivi. Escaladează unul dintre vârfurile de lângă valea unde se află avionul. Și își dau seama că sunt departe de locul unde cred ei că ar fi. Îl trimit pe al treilea, cel mai slab, înapoi la avion și cei doi pleacă la drum. Parrado și Canessa vor merge zece zile peste munți acoperiți de zăpadă, până ajung pe malul unui râu. De partea cealaltă, un arriero, un cowboy chilian. Canessa scrie un mesaj pe o hârtie și, înfășurând-o în jurul unei pietre, o aruncă cowboy-ului. Scrisoarea o vedeți mai jos. Sergio Catalan, cowboy-ul, ia scrisoarea, o citește și sare pe cal. Va urma o cavalcadă de opt ore călare neîntrerupt, până la prima secție de poliție. Este, inițial, întâmpinat cu neîncredere. Este unul dintre sutele de localnici care susțin că i-au văzut pe supraviețuitori. Și, totuși, Catalan îi convinge. Santiago de Chile este alertat. E deja ianuarie, este vară în Chile, aviația poate să se ridice de la sol. Între timp, un alt arriero, întâlnit pe drum de Catalan, îi salvează pe cei doi.

Supraviețuitorii din avion află de la radio că Parrado și Canessa și-au îndeplinit misiunea. Probabil, va fi cea mai fericită și cea mai lungă noapte. A doua zi dimineață, elicopterele armatei chiliene, cu Parrado la bord, ajung în zonă, dar nu pot coborî decât după-amiază, din cauza vremii proaste. Supraviețuitorii vor fi transportați în două ture. Povestea lor șochează milioane de oameni de pe Glob. Întoarcerea celor 16 la Montevideo este triumfală. Imaginea lor este însă mânjită de faptul că un ziar chilian descoperă că au recurs la canibalism pentru a supraviețui, așa că toate tabloidele lumii pot să titreze pe prima pagină “Șoc și groază”. Dar nu pot acoperi eroismul celor care au scăpat. Rămășițele avionului sunt incendiate (hmmm), dar acolo, pe vale, se ridică un monument în memoria celor dispăruți.

Îl întreb pe Jorg ce s-a întâmplat cu supraviețuitorii. În primul rând, e de mirare că toți trăiesc. Toți au ajuns bine. Unul e cel mai cunoscut chirurg de copii din țară. Altul a candidat la președinția Uruguayului. Altul a devenit om de televiziune. Unul a ajuns directorul unei mari agenții de publicitate.

Mă așteptam să stăm puțin în acest muzeu. Nu știu cât am stat. Parcă am fi stat 72 de zile, adică exact atâtea zile câte au supraviețuit Canessa și ceilalți. O experiență unică. O experiență epuizantă. Parcă aș fi fost acolo, în acel avion al morții, al deznădejdii și al supraviețuirii. Jorg închide muzeul. Am trecut de mult de ora închiderii. Nu s-a uitat la ceas. Nici noi. Ne va duce apoi cu mașina lui în cartierul Solymar. Este cartierul în care locuiește și el, e cartierul și al celor alături de care “am trăit” câteva ore. Facem o tură prin cartier. Ne arată unde a stat unul sau altul. Iată și biserica unde zeci de mii de oameni au venit să se roage în duminica de după accident. Acum este închisă.

Am văzut multe muzee în viața mea. Sunt un fan muzee, îmi place să intru, să văd, să aflu. Dar asta a fost o experiență unică, o experiență pe care nu o poți trăi altfel, chiar dacă intri la ultimul răcnet 3D. Este o experiență unică. Sunt convins că foarte puțini dintre voi veți ajunge în Uruguay. Dar dacă ajungeți totuși la Buenos Aires, rupeți-vă câteva zile și duceți-vă la Montevideo. Și în Montevideo duceți-vă la Museo Andes 1972. Îl găsiți aici. Și salutați-l pe Jorg din partea mea!

Imagini Muzeul Tragediei din Anzi

Gata, aici e !

O intrare mica la parterul unui bloc din Centrul Vechi

Jorg Thomsen, mai mult decat un ghid

Muzeul nu trebuie vizitat, ci povestit si trait

Acesta este modelul Fairchild 227

Inceputul dramei din Anzi

Traiectoria avionului

Lista pasagerilor – a mortilor si a supravietuitorilor

Presa vremii

Poze facute de supravietuitori (au avut aparate de fotografiat)

Biletul aruncat peste rau

Ochelarii facuti din ferestrele avionului

Sacii de dormit reconditionati din scaunele avioanelor le-a salvat viata

Aparatul foto care a surprins imagini din timpul celor 72 de zile

Nicolich nu a supravietuit

 Jorg ne-a dus in cartierul de unde provin eroii

Sursa: Un muzeu greu de uitat – Muzeul Tragediei din Anzi 1972 | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Mulți dintre voi știți că îmi place Bali foarte-foarte mult. De multe ori, când sunt întrebat care este cel mai frumos loc pe care l-am vizitat, spun Bali (deși aș putea nominaliza alte 547 de locuri superbe :)). Nu am mai fost de ani în Bali, dar Maria a fost recent și mi-a trimis articolul de mai jos… Maria este adepta vacanțelor exotice cu scopul de a se armoniza și a evolua spiritual, mental fizic și emoționalși scrie pe blogul My Exotic Dream http://myexoticdream.net/

Insula Bali este cunoscută ca destinația exotică favorită pentru iubitorii de spa-uri, yoga și de temple hindu. Natura, oceanul, cultura și religia fac din acest spațiu un loc sacru cu o vibrație înaltă.

Se spune că, la origine, pe această insulă au fugit din calea unui război regii, preoții si artiștii unei vechi societăți. Aceasta este doar o legendă. Dar dacă ajungi acolo, s-ar putea să o crezi.

Numită si Insula Zeilor, este o fărâmă hindusă într-o mare islamică.

În această destinație evadează mulți oameni, de toate felurile, căutând distracție, relaxare, sporturi extreme, regăsirea de sine, iubire etc. De cele mai multe ori, le și găsesc. Dar o mică parte din oameni nu găsesc nimic pe placul lor acolo, nu am înțeles niciodată de ce, probabil este doar energia locului, cu care ei nu rezonează.

Cu alte cuvinte, poți găsi cu siguranță ceva pe gustul tău în Bali, ai de ales între muuulte tipuri de activități și experiențe. Și dacă ești în căutarea unei experiențe pentru mintea, trupul și sufletul tău, te invit să ții acest minighid pe aproape.

În primul rând, trebuie să te hotărăști cu cine călătorești pentru o astfel de experiență. Există trei variante:

1. Să mergi Singură/Singur – The true Eat Pray Love experience.

2. Să mergi într-un retreat organizat, împreună cu oameni care au interese comune cu ale tale și care se află acolo cu același scop, acela de a se regăsi, a se armoniza, reconecta. Eu merg regulat în astfel de vacanțe, dacă doriți să aflați mai multe despre acestea, puteți citi pe blogul meu.

3. Împreună cu persoana iubită sau cu prietenii – Hmm, nu știu ce să zic despre această variantă. Poți merge cu persoana iubită dacă sunteți cu adevărat pe aceeași lungime de undă la acest capitol. Poți merge și cu o prietenă/ un prieten. Dar cu cât mai puțini, cu atât mai bine. De ce? Pentru că, atunci când îți dorești o experiență de acest gen, trebuie să ieși din zona ta de confort. Plus că nu vrei deloc stres în jurul tău.

În al doilea rând, trebuie să alegi zona în care mergi. Bali nu este mare, dar este fooooarte aglomerat. Centrul spiritual și artistic al insulei este Ubud, care se află aproximativ în centru, dar unde nu ai plajă. Îți poți împărți sejurul în două părți, câteva zile în partea de S-V și restul în Ubud. Sau, dacă nu, poți alege doar Ubud și să îți rezervi o zi sau două pentru un trip spre plajă. Nu vă speriați, în Ubud oceanul este înlocuit de piscine superbe cu deschidere către junglă sau orezării.

Și acum, câteva activități care să îți aducă acea stare din Eat Pray Love sau, mai bine spus, acea conectare cu sinele:

Practică Yoga în cele mai frumoase locuri

Bali este un loc renumit pentru această practică, în Ubud găsești nenumărate studiouri . Cel mai cunoscut, însă, este The Yoga Barn. Acolo poți găsi diferite clase pe care să le încerci, diverse tipuri de yoga, meditații, cursuri etc. Este un loc foarte frumos, în care se strâng turiștii pasionați de acest domeniu.

Dacă dorești să practici yoga alături de expații din Bali, îți recomand să încerci Radiantly Alive.

Vizitează temple ascunse de ochii turiștilor

Bali, supranumit Insula Celor O Mie de Temple, îți poate oferi nenumărate lăcașe de cult, cu o arhitectură spectaculoasă. Pe lângă cele comerciale, îți recomand să le vizitezi pe următoarele:Sebatu Temple, unde poți participa la ritualul de purificare cu apă, Batukaru Temple , Goa Gajah și Besakih Temple – cel mai mare templu din Bali.

Participă la un ritual tradițional, alături de localnici

Balinezii au o ritualitate ca nicăieri în această lume. De exemplu, o femeie dintr-o familie tradițională își petrece 70% din timpul său pregătind, făcând sau curățând după un ritual. O familie trebuie să facă aproximativ 50 de ofrande pe zi, acestea fiind plasate peste tot, pe străzi, în fața casei, în fața curții, la intersecții, peste tot. Le veți observa, cu siguranță.

Ritualurile principale sunt cele pentru Full Moon sau Dark Moon. Dar ritualuri au loc aproape zilnic, trebuie doar să vă bazați pe sincronicitate, să întrebați un localnic sau un expat și să asistați la unul.

 Vizitează un vindecător pentru purificare și armonie

În Bali, oamenii merg mai întâi la un vindecător și doar apoi la medic. Acești oameni, care sunt considerați purtători ai spiritului vindecării, te pot ajuta atât pe plan fizic, cât și emoțional sau spiritual. Desigur că sunt iarăși nenumărate variante, unii mai comerciali, cum ar fi Ketut din Eat Pray Love, alții autentici, de care nu afli printr-o căutare pe Google. Eu vă pot recomanda cea mai tânără Preoteasă Hindu, Ida Resi Alit, care, după un impas din viața sa, s-a trezit cu harul vindecării și al purificării. Dacă vă hotărâți să o vizitați, vă va face un adevărat ritual de purificare cu apă, dar, atenție, trebuie să vă programați cu ceva timp înainte.

1. Savurează o plimbare cu bicicleta prin orezării

Este o experiență minunată, în care poți savura ambianța satelor balineze și verdele crud al orezăriilor. O plimbare relaxantă prin aceste împrejurimi ale Ubudului te vor face să te simți cu adevărat binecuvântat. Poți opta pentru un tur organizat.

1. Lasă-te purtat de energie prin ecstatic dance

Aceasta este noua modă în materie de spiritualitate și dans. Nu este un stil, deoarece nu există reguli. Trebuie doar să te lași dus de energia creată în acel spațiu datorită muzicii și oamenilor. Trebuie să dai drumul tuturor inhibițiilor și să intri în stare, este oarecum o stare extatică, asta dacă reușești să te lași dus de flow. În Ubud, cel mai cunoscut loc pentru o astfel de experiență este tot Yoga Barn. Puteți vedea și acest video, nu-i așa că observați cât de diferiți suntem și cât de greu ne este unora să dăm drumul inhibițiilor?

2. Răsfață-te la spa

Bali este una dintre cele mai cunoscute destinații pentru spa-uri. Acesta poate fi un avantaj sau un dezavantaj. Majoritatea au prețuri mari și este destul de greu să găsești niște servicii bune, dacă nu vrei să plătești sute de dolari pentru câteva ore la spa. Iar pe cele OK la prețuri decente nu le găsești online. Dar este un must-do dacă vrei o adevărată experiență Eat Pray Love în Bali. Eu îți pot sugera să cauți live în zona în care ești și să găsești ceva pe placul tău. Știu că Maya Spa este un loc superb, la fel și Ayana, dar care este în sudul insulei. Pe acest site puteți găsi un top al spa-urilor, dar atenție că majoritatea sunt scumpe.

3. Vizitează galerii de artă și pictează

În Bali, este o abundență de pictori și artiști locali, ce sculptează în piatră și lemn. Peste tot, pe marginea drumului, veți vedea grădini pline cu opere de artă, zei și zeițe sculptate în piatră, adevărate opere de artă, ce pot fi achiziționate la un preț foarte mic. Dar în lipsa unui transport pentru așa ceva, te poți plimba și te poți delecta în galeriile de artă din Ubud, unde vei găsi picturi deosebite. Poți păși în ateliere și te poți alătura artiștilor, creând propria ta capodoperă.

4. Asistă la răsăritul soarelui în vârful unui vulcan

Vulcanii sunt repere spirituale ale balinezilor. Aceștia sunt în număr de trei și sunt implicați în religia și cultura oamenilor, în viața lor de zi cu zi. De exemplu, balinezii nu folosesc punctele cardinale ca noi, pentru ei reperele sunt vulcanii, deci ei se vor referi la un anumit loc în funcție de aceștia. Doi dintre ei sunt activi și se pot vizita,

însă vă recomand Mt Batur, deoarece este cel mai ușor, din câte am înțeles. Ușor însemnând că va trebui să ajungi la baza sa în jurul orei 4:00 dimineața și să urci timp de două ore până în vârf. Dar îți vei începe ziua odată cu soarele, într-unul dintre cele mai frumoase locuri. Este o experiență ce merită trăită. După ce ai asistat la răsărit, turul mai durează cam o oră jumătate-două, iar apoi începi coborârea. Este destul de obositor, dar îți recomand din tot sufletul să trăiești asta (vei mânca un ou fiert la aburul vulcanului:P ). Atenție: va trebui să vorbești cu un șofer sau cu un ghid local să îți programeze transportul astfel încât să ajungi la timp la baza vulcanului, de unde va trebui să angajezi un ghid. Detalii poți găsi în articolul meu despre această aventură.

1. O noapte de salsa împreună cu expații din Bali

Aceasta va fi cu adevărat o experiență ca în filme, atunci când turistul nimerește într-un local secret unde au loc cele mai tari petreceri. Ei bine, da, sunt astfel de locuri și în Bali, dar eu vă voi povesti despre niște localuri din Ubud. Aici se strâng de câteva ori pe săptămână localnicii și expații, pentru a dansa salsa și pentru a socializa. Aceste întâlniri nu au loc întotdeauna în același loc, de aceea trebuie să afli. Dar eu îți pot da un mic ajutor, care este valabil pentru această perioadă cel puțin, pentru viitor va trebui să te împrietenești cu oameni noi și să afli. Luni și joi: Indus; Miercuri: Jazz Cafe; Vineri: Havana Club; Sâmbătă: Laughing Buddha. Eu cred că va fi o experiență foarte frumoasă J.

                     Eu îți urez o călătorie minunată atât în exterior, cât și în interior!

Dacă dorești să citești povestea mea și să afli mai multe despre acest gen de vacanțe în locuri exotice, vizitează www.myexoticdream.net

Dacă ai întrebări, nu ezita să mă contactezi : Maria, www.myexoticdream.net

Sursa: Ce să faci în Bali pentru o experiență Eat Pray Love | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Cine m-a influențat în a dori să călătoresc, a descoperi tărâmuri noi, a înțelege culturi diferite, a “cuceri” Globul? Au fost mulți factori, au fost oameni, au fost cărți, au fost oportunități. Dar poate unul dintre oamenii pe care nu i-am cunoscut, niciodată, dar care m-au influențat, m-au făcut să visez să călătoresc, care m-au făcut de copil să deschid atlasul pentru a descoperi Lumea a fost celebrul gazetar (sau cronicar, cum îi plăcea să se numeascaă) sportiv Ioan Chirilă. Am devorat cărțile lui. M-au inspirat titluri precum “Răsucind fusele orare”, dar și poveștile “unchiului Vanea” de la campionatele mondiale. Ioan Chirilă a scris cărți după fiecare campionat mondial la care a participat în calitate de jurnalist – “Mexico’70, jurnal sentimental”, “Invingătorul lui Cruyff”, “Ar! Gen! Ti! Na!”, “Espana’82” sau “Zile și nopți pe stadion”. Dar pe lângă povestirile legendelor Pele, Beckenbauer, Cruyff, Kempes sau Paolo Rossi, maestrul Chirilă introducea cu un talent incredibil poveștile locurilor vizitate. Ioan Chirilă nu a fost numai un mare iubitor de fotbal, ci și de cultură, de călătorii, și asta transpărea din rândurile sale. Alături de Maradona și de Gerd Müller, am mâncat cu el wursteli în Germania, am dansat tango în Buenos Aires, am ascultat mariachi și am gustat gazpacho. Da, Ioan Chirilă a fost unul dintre acei oameni care m-au inspirat și căruia îi datorez viața de călător.

Una dintre cărțile pe care le-am devorat de câteva ori din scoarță în scoarță, în copilărie, era “Și noi am fost pe Conte Verde”. Este povestea echipei naționale și a participării ei la Campionatele Mondiale. Evident, la momentul la care a fost scrisă, nu aveam prea multe participări – nu ratasem niciuna din primele trei ediții (Uruguay’30, Italia’34 și Franța’38), dar apoi, până la Mexic’70, nu mai făcusem vreo scofală. Nici după Mexic până în momentul în care a fost scrisă cartea (la începutul anilor ’80), naționala nu reușise decât niște eșecuri istorice (cum au fost legendarele 4-6 contra Iugoslaviei la București sau 0-1 cu Ungaria pentru Spania’82). Cartea însă era fascinantă – fascinația scrierii lui Chirilă, dar și poveștile pionieratului, mai ales ale participării la primul campionat mondial din 1930, din Uruguay, poveste istorisită de unul dintre participanți, fotbalistul Rudi Wetzer, și nu de Chirilă.

În lumea de azi, în care fotbalul a pierdut latura sa de aventură și de poezie (încă exista, cumva, în anii ’80), povestea lui Rudi reluată de unchiul Vanea m-a vrăjit… Pur și simplu, o gașcă de tineri a plecat în necunoscut pentru a juca la Primul Campionat Mondial de Fotbal… pe vremea când era un campionat și nu un brand – FIFA World Cup (marcă înregistrată, a nu se folosi decât contra cost). Ideea Campionatului Mondial i-a venit lui Jules Rimet, președinte al FIFA din 1921 până în 1954, timp în care a transformat fotbalul într-un fenomen mondial. În 1928, Jules Rimet propune organizarea unui Campionat Mondial. Primii care se aruncă să organizeze competiția sunt uruguayenii. Uruguayul domină fotbalul mondial al vremii (campioni olimpici la Jocurile Olimpice de la Paris 1924 și Amsterdam 1928), iar în 1930 se împlineau 100 de ani de la proclamarea independenței țării… Ce eveniment mai spectaculos decât să organizeze Campionatul Mondial de Fotbal, primul din istorie? Au promis că vor construi cel mai mare stadion din lume (exceptând insulele britanice) și multe altele. Jules Rimet a anunțat Uruguayul ca primă gazdă. Dar a avut problema participării… Acum pare distractiv, uitându-ne la câte eforturi se depun și câți bani se cheltuiesc în lume pentru ca naționalele să se califice la Campionatul Mondial. Atunci, Jules Rimet se chinuia să aducă echipe de peste oceane pentru ca acest El Mundial să fie cu adevărat Mondial. Din Europa, puțini voiau să meargă.

Până la urmă, au ajuns doar patru naționale. Franța a venit pentru că Jules Rimet era francez și fusese președintele federației. Belgia a venit pentru că adjunctul lui Rimet era belgian. Apoi au decis și iugoslavii că vor veni. Dar conflictele din Regatul slavilor de sud a făcut ca la Montevideo să se prezinte mai degrabă o națională a Serbiei, pentru că croații au refuzat să participe (totuși, sârbii au participat sub numele de Iugoslavia și au câștigat locul 4). Mai erau românii. Rimet era prieten cu președintele FRF, iar românii erau, desigur, francofoni și francofili. Obstacolele erau însă foarte mari – cu excepția unui jucător, toți ceilalți fotbaliști români erau amatori și lucrau prin bănci și fabrici. În plus, bani de transport, nu prea. Asta, în condițiile în care uruguayenii asigurau transportul cu vaporul de la Genova și înapoi. În ciuda eforturilor, România nu ar fi participat, dar o mare schimbare politică a ajutat fotbalul. Pe 6 iunie 1930, prințul renegat Carol Caraiman se întorcea în secret în țară, iar pe 8 iunie era proclamat Regele României sub numele de Carol al II-lea, înlăturându-și fiul, pe Regele Mihai, de pe tron. Carol al II-lea era un mare fan fotbal. Președintele federației reușeste să ajungă la el încă din primele zile de pe tron și Carol al II-lea ordonă participarea echipei naționale a României la Campionatul Mondial – toți patronii fotbaliștilor le aprobă, prin “grația lui Dumnezeu și voința națională”, concediul fără plată, iar Regele le plătește fotbaliștilor trenul (clasa a III-a, ce credeți?) până la Genova. Naționala pleca pe 15 iunie 1930 (la doar 5 zile după întronarea lui Carol) și pe 18 iunie ajunge la Genova, urcându-se “la mustață” pe transatlanticul Conte Verde. Conte Verde oprește la Villefranche, pentru a-i lua pe francezi și pe Jules Rimet (care venise cu trofeul – Zeița de Aur în bagaj), și apoi la Barcelona, pentru a-i lua pe belgieni. Iugoslavii vin cu alt vas. Conte Verde ajunge la Montevideo după 15 zile, după un stop la Rio de Janeiro, să-i ridice și pe brazilieni. Conte Verde intră astfel în istoria Cupei Mondiale.

Primul meci al naționalei se desfășoară pe un stadion mic, Pocitos, și reușim să-i învingem eroic pe peruvieni cu 3-1, după ce pierdem doi jucători, accidentați, iar un peruvian este eliminat. Golul al doilea, cel al victoriei, este marcat de Stanciu care avea un picior rupt, dar rămăsese în teren (pe vremea aceea, nu erau permise schimbările). Ultimul gol va fi marcat de Kovacs, în minutul 89.

Cum spuneam, uruguayenii promiseseră că vor construi un stadion imens și s-au ținut de cuvânt – au construit Centenario, un stadion cu 90.000 de locuri. Din păcate, nu a fost gata la debutul Campionatului Mondial, ci doar la cinci zile după începerea lui… Asta e America de Sud, nu mai contează J. Dar naționala noastră joacă meciul cu gazdele, Uruguayul, pe Centenario, în fața a 90.000 de oameni care creează o atmosferă incredibilă. Ai noștrii, cu accidentați și fără rezerve, pierd fără drept de apel în fața dublei campioane olimpice și în fața Perlei Negre (de dinaintea lui Pele) – Andrade: Uruguay – România 4 – 0. Dar ce mai conta… și noi fusesem pe Conte Verde și îi învinsesem și pe peruvieni în primul nostru meci la un campionat mondial de fotbal!

Când am decis să merg la Montevideo, aveam în minte un singur loc – stadionul Centenario, arena Campionatului Mondial din 1930. Ajuns la Montevideo, am descoperit că în stadion se află și un Muzeu al Fotbalului. 1000% nu-l puteam rata!

Mă așteptam să fie Centenario undeva mai în centrul urbei. Da, stadioanele nu se construiesc fix în centru, ci prin suburbii, dar ținând cont că a fost construit în 1930, mă așteptam ca orașul să se fi extins semnificativ. Da, dar se pare că Montevideo este destul de mare, așa că am mers destul de mult cu autobuzul până să ajung la stadion. E drept, aveam de gând să vizitez doar stadionul, posibil să găsesc vreun paznic să-i dau câțiva pesos să îmi dea drumul pe stadion. Dar nu, nu a fost cazul. Stadionul găzduiește un muzeu al fotbalului, totul e civilizat, se plătește bilet și, pe lângă muzeu, poți să intri și pe stadion. Nu, nu și pe gazon, nu poți să tragi la poarta la care au tras Stanciu, Kovacs sau Andrade, doar să te așezi în tribunele din care s-a urmărit primul campionat mondial de fotbal.

Muzeul are două etaje și se află sub tribune. Foarte frumos amenajat, cu numeroase exponate. Evident, cele mai multe exponate au legătură cu fotbalul uruguayan, dar sunt destule și din fotbalul mondial – mai ales despre istoria campionatului mondial de fotbal. Mă uit cu atenție de filatelist în vitrine. Ziare din anii ’20, anii de glorie ai fotbalului uruguayan – două titluri olimpice, apoi titlul mondial. Ziare jubilează, ziare care își adulează eroii de la Paris și Amsterdam, ziare care desenează golurile – în anii aceia nu exista televiziune, doar radio, așa că ziarele trebuia să deseneze exact faza, pentru ca iubitorii fotbalului să își imagineze faza. Golul devenea o poezie, o lucrare de artă, o fază discutată îndelung și nu trasa pe forward la televiziunile de știri. Mi-aduc aminte și de scrierile lui Chirilă, în care povestea despre un comentator român de radio care își începea transmisiile în direct cerând ascultătorilor să deseneze terenul de fotbal pe o hârtie pe care o împărțea în mai multe pătrățele – Dobay intra vijelios în A1, centrare spre A2, apărarea respinge spre Bindea, aflat în B3, preluare… Pe atunci fotbalul era savurat, nu consumat pe nenumărate canale TV.

Sunt și exponate “de lux”, cum ar fi Cupa “Jules Rimet“, cupa pe care au strâns-o în brațe Andrade, Garrincha, Best sau Pele. Cupa a fost furată în 1966, în Marea Britanie, și “regăsită” într-un tufiș. Evident, teoria conspirației spune că nu e cea reală, ci că aceia vinovați de neglijență ar fi făcut una nouă. Cert este că trofeul a fost primit definitiv de Brazilia, care a fost prima națiune câștigătoare de trei ori a competiției (1958, 1962 și 1970). A fost furată definitiv însă în Brazilia în 1983 și de atunci nu a mai fost găsită. O copie (“original replica”, cum ar spune chinezii) se află și în muzeul fotbalului din Montevideo.

Dar eu căutam altceva… evident, am admirat tricourile lui Pele și Maradona, imaginile panoramice cu stadionul Maracana, pe care uruguayenii au triumfat surprinzător în finala Campionatului Mondial din 1950, învingându-i taman pe marii favoriți brazilieni (echipa națională a fost evacuată de comandouri, după ce a jubilat în fața unui stadion încremenit… 200.000 de oameni plângând în hohote, ce scenă sa fi fost!). Dar cum ziceam, căutam altceva, căutam urmele echipei noastre naționale la campionatul mondial. Și le-am găsit… Există un loc cu mai multe “cutiuțe”, fiecare cutiuță dedicată unei echipe participante. Unele, mai pline, altele, mai goale. A noastră, mai goală – o poză cu echipa națională (poză pe care nu am regăsit-o în alte materiale – vezi una dintre pozele de mai jos) și un ziar uruguayan de epocă care relatează victoria noastră cu Peru. Nimic altceva. Alte țări (inclusiv sârbii) au trimis fanioane, cupe, medalii comemorative. La noi, nimic. Doar o poză și un ziar. Dar și acelea contează.

Am pășit ulterior pe stadion. Cu câteva zile înainte, vizitasem La Bombonera, stadionul celor de la Boca Juniors, un stadion modern, cu toate facilitățile (ei, nu chiar ca National Arena din București) și mă așteptam să fie la fel. Pe Centenario, surpriză. Mi se pare că a încremenit în timp, în timpul în care Uruguayul domina fotbalul mondial. Băncile sunt din piatră (nici măcar din lemn), tabela de marcaj din altă epocă, iar terenul este apărat de temperamentalii sud-americani cu adevărate baricade: garduri înalte, sârmă ghimpată, șanțuri cu apă… par fortificații medievale, nu stadion contemporan :). Și totuși, ăsta e șarmul fotbalului în America de Sud :). Urc în vârful stadionului. Arunc o privire peste acest templu al fotbalului, înghețat parcă în timp. Și atunci rostesc cu voce tare:“Și eu am fost pe Conte Verde”.

Stadionul Centenario din Montevideo

Colorat pe dinafara

Placa memoriala

O portita meschina, aproape anonima, o firma care promite insa

Aha, nice…

Inainte de Pele, a mai exista o Perla Neagra a fotbalului – Andrade

Posterele retro ale primelor Campionate Mondiale de Fotbal

Un muzeu chiar fain… incepe sa-mi placa

Titanica lupta olimpica de la JO Amsterdam’28: Uruguay – Olanda 2-0

Uruguay, campioana olimpica la JO Paris 1924

Cupa Jules Rimet, cupa dintr-o vreme in care fotbalul era doar un joc

Am ajuns si pe Maracana. Maracana finalei halucinante din 1950

Fiecare echipa participanta la Campionatul Mondial Uruguay 1930 are un mic spatiu al ei. Mai mult sau mai putin plin cu suveniruri

Al nostru e cel de jos, din mijloc. Doar un ziar. In rest, plachete, cupe, etc

Cutiuta Romaniei

Si ziarul care relateaza victoria noastra

Hai Romania !

Legendele fotbalului – Italia, surprinzatoarea campioana mondiala din Spania 1982

Argentina, campioana mondiala in Mexic 1986

Anglia a triumfat doar acasa – Anglia 1966

Cei mai mari fotbalisti din istorie si tricourile lor – Pele

Inegalabilul Maradona

Wow, cum arata Centenario… parca e cel din 1930, neschimbat !

Suporterii uruguayeni sunt temperamentosi – gazonul este o adevarata fortareata medievala

Santuri de aparare, garduri inalte cu sarma ghimpata

Si eu am fost pe Conte Verde…

Sursa: Și eu am fost pe Conte Verde | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Trebuie să recunosc că, până anul trecut, nu ajunsesem în Delta Dunării. Ani buni, m-am opus cu vehemență ideii de a mă duce în Deltă – uram să mănânc pește și aș fi preferat orice, dar să nu am de-a face cu țânțari. Între timp, am început să mănânc pește și am devenit și ceva mai tolerant cu țânțarii. Așa că anul trecut mi-am luat inima-n dinți și am fost un weekend lung (acela de Rusalii) în Deltă. Ei bine, puteam trăi liniștit și fără pește, iar țânțari au fost foarte puțini. E drept, era și începutul verii, dar nici țânțarii nu mai sunt ce au fost. Așa că am savurat Delta din plin.

În primul rând, pot spune că e mare păcat că avem un astfel de loc ca Delta Dunării în România și puțini o vizitează. Câți dintre voi ați fost? Eu recunosc, nu am fost decât anul trecut, dar de atunci am devenit un avocat pentru vizitarea Deltei. Da, știu, e ceva mai complicat să ajungi acolo – din fericire, nu prea poți să conduci mașina prin Deltă, trebuie să mergi cu barca sau șalupa, iar pensiunile sunt probabil ceva mai scumpe decât în alte părți – din nou, prin Deltă, nu poți să te dai cu mașina pe șosele. Dar există și variante ieftine – poți lua vaporul public care zilnic străbate canalul Sulina de la Tulcea la Sulina și înapoi.

Cred că marea majoritate dintre voi vă mai aduceți aminte de la școală că Dunărea se varsă în Marea Neagră prin trei canale principale – Chilia, Sulina și Sfântu Gheorghe. Eu am fost doar pe Sulina, un canal drept ca o adevărată autostradă a Dunării, un canal lat cât nu e niciun râu din România și pe care ai senzația că se varsă întreaga Dunăre. Celelalte două pot fi meandrate, dacă judeci după hartă. Magia Dunării nu se regăsește însă pe canalele mari în genul Sulinei, ci pe milioanele de canelașe înguste, acolo unde te poți bucura de adevărata Deltă. Aici, orice localnic îți poate arăta acele locuri unde poți descoperi păsăretul Deltei. Până să ajung în Deltă, nu puteam spune că înțelegeam pasiunea celor care fotografiază păsări, a amatorilor de bird watching. De abia în Deltă am descoperit deliciul “prinderii” pe SD a vreunui pelican care decolează sau a vreunei lișițe… Și am perseverat “vânând” cu aparatul meu foto păsări colorate și exotice din Costa Rica sau Brazilia. Dar nu e nevoie să te duci așa departe. Delta este un paradis pentru cei pasionați de vânarea păsărilor nu cu gloanțe, ci cu zoom, datorită sutelor și sutelor de specii.

La prima vedere, Delta ar părea la fel, cumva predictibilă, lipsită de variație. Nu e adevărat. Fiecare colț de canal îți relevă o altă perspectivă, orice stufăriș poate ascunde vreo pasăre, orice sat e diferit. Am fost, se putea altfel?, și în celebra pădure Letea cu ai săi cai sălbatici, deveniți faimoși acum câțiva ani datorită celor care îi vedeau mai folositori pe post de salam. Caii sălbatici de la Letea pot fi un magnet pentru mulți iubitori de natură să vină să-i vadă. Adevărul este că, atunci când am decis să merg la Letea, fix caii sălbatici îi aveam în minte. Dar ca peste tot, ajungi atras de un “magnet” și descoperi altceva care te încântă. Pădurea Letea nu adăpostește doar cai, ci și niște fenomene naturale de-a dreptul stranii. Dune. Da, dune, nisip într-un tărâm inundat de ape, dune cum am văzut în Sahara cea aridă, nu într-o adevărată împărăție a apelor.

O amintire de neuitat este când am intrat cu șalupa în Marea Neagră. Da, pe la Sulina, la capătul canalului cu același nume. Canalul intră adânc în mare, flancat la dreapta și stânga mai întâi de mal, apoi de niște bolovani prin care apa dulce a Dunării se furișează să se amestece cu sărata apă a mării. Aici și doar aici, descoperi că Dunărea este cumva supraînălțată, cu câțiva centimetri, dar doar dacă ajungi aici și treci de far realizezi cu adevărat că Dunărea SE VARSĂ în Marea Neagră, de undeva de sus. Și dacă ești pe o șalupă aparent fragilă, simți serios când intri în mare, pentru că valurile încep să te legene serios.

Pentru cei pasionați de istorie și cultură, Sulina nu trebuie ratată. Da, nu mai există mare lucru din perioada de aur în care Sulina era unul dintre cele mai prospere și mai cosmopolite orașe ale României, pe vremea când aici se afla sediul Comisiei Dunării și orașul avea statut de porto franco, sau tax free, cum i s-ar spune în ziua de azi. Aici trăiau români, lipoveni, tătari, greci, italieni, englezi și câte și mai câte nații, multe dintre ele îndepărtate, dar cunoscute pentru simțul lor comercial și talentul de navigatori. Sulina nu e un oraș mare, are undeva farmecul acela dulce-trist al orașelor decăzute și relativ uitate, are restaurante cu pește bun și are și o plajă (la mare) sălbatică. Pentru cei care duc dorul unei Vămi Vechi de odinioară, Sulina este o opțiune perfectă pentru o plajă fără baruri și șezlonguri.

Cum ziceam, dacă vrei să simți cu adevărat Delta, ia o barcă și lasă-te pierdut pe canale. Fără vreun localnic, ai 100% șanse să te pierzi, așa că ia mai bine nu numai o barcă, ci și un luntraș. El va ști unde să te ducă, el va ști cum să te scoată la liman, adică înapoi în sat. Nu cred că e cazul să spun de pescuit. Nu sunt un pasionat de pescuit, nu am fost la pescuit decât o dată în viață, dar pentru oricine are o simpatie chiar și vagă pentru datul la undiță e imposibil să nu meargă măcar o dată în Deltă.

Cum ajungi în Deltă

Principala variantă este să mergi pe cale rutieră până la Tulcea. Poți ajunge și cu trenul la Tulcea, dar e complicat, de asemenea, poți intra în Deltă și prin alte localități, dar principala poartă de intrare e Tulcea. De aici, ai două opțiuni –să iei vapoarele publice ale companiei NAVROM. De exemplu, vaporul de Sulina pleacă din Tulcea la 13:30, iar returul pleacă la 7 dimineata din Sulina. NAVROM mai are curse la Periprava și Sf. Gheorghe, pentru a descoperi orarul uitați-vă aici.

În caz că vasul public “nu te coafează”, evident, poți apela la un transfer privat. Orice pensiune unde îți faci rezervare te va ajuta cu transferul de la și spre Tulcea. Personal, am fost cu Mihai de la Mian Tour http://www.mian-tour.ro/ care, pe lângă că e un tip foarte fain, m-a plimbat pe diverse canale ascunse, pline cu păsăret!

Unde să stai în Deltă

Ai parte de o gamă largă de opțiuni, de la dormit pe plaja din Sulina sau la baba Evdochia în vreun sat lipovean până la pensiuni cochete. Eu am stat la pensiunea Doi Căpitani din Crișan, care, pe lângă că ai parte de condiții excelente (de la Internet de mare viteză la piscină), te vei simți ca acasă datorită familiei care deține și operează această pensiune. Pentru a descoperi câteva sute de posibilități de cazare în zonă, studiați ofertele de cazare Delta Dunării. Sunt nu mai puțin de 138 de oferte :). Dacă sunteți deja chitit pe o anumită localitate, puteți verifica aici posibilitățile de cazare Sulina sau cazare Murighiol de exemplu.

Unde să mănânci în Deltă

Cu excepția Sulinei, unde există câteva restaurante (probabil, or fi și în Sf. Gheorghe, dar n-am ajuns încă acolo), în restul Deltei mănânci unde te cazezi, mănânci ce pescuiești sau mănânci ce ai adus de acasă. Vei mai găsi câte o alimentară uitată de lume prin vreun sat. Dacă alegi să stai într-o pensiune de calitate, poți să mănânci și altceva decât pește, dar ar fi păcat. Să mergi în Deltă și să nu mănânci pește? Chiar dacă urăști peștele, încearcă-l pe cel din Deltă, pentru că este cu adevărat special.

Excursii prin Delta Dunării

Delta nu e un loc în care să te așezi în vreo localitate și să zaci acolo. Delta este magică mai ales pe micile canale pline de stufăriș. Poți să închiriezi vreo șalupă sau vreo lotcă tradițională (deși nu am văzut prea multe) pentru excursii de o oră sau de o zi întreagă. Orice pensiune te va ajuta cu organizarea tururilor.

În cazul celor de la Doi Căpitani, aceștia au șalupele lor și prețurile sunt 360 de lei/barcă (capacitate maximă 7 pasageri) pentru o plimbare de 3 ore pe lacuri și canale sau 400 de lei/barcă (maxim 7 persoane) pentru o excursie de 4 ore în Letea (+ 20 de lei pentru transport în Letea) sau 4 ore în Sulina (aici nu mai ai nevoie de ghid sau transport terestru). Presupun că prețurile nu variază dramatic între o pensiune și alta.

Cum să te comporți în Deltă

Din păcate, Delta “filtrează” gunoaiele și lipsa de civilizație a întregii Europe. Aici, ajung tot soiul de PET-uri și de alte nenorociri din toată Europa (mă rog, multe dintre ele sunt blocate la barajul Porțile de Fier). Delta este un ecosistem fragil, așa că încearcă să fii mult mai atent la ce gunoaie lași în urmă. Ideal, ar trebui să aduci orice plastic folosești (PET-uri pentru apă sau borcane de iaurt) înapoi la Tulcea pentru reciclare sau, în cel mai rău caz, stabilește cu patronii pensiunii unde dormi că vor face acest lucru pentru tine. Păstrează Delta așa cum este și pentru urmașii noștri!

Cum ziceam, daca ajungi in Delta, e imposibil sa nu devii fotograf de pasaret

Nuferi

Poti vizita Delta si intr-o barca cu vasle

sau cu un mijloc mai rapid

Celebrii cai salbatici din padurea Letea

Dunele de nisip din tinutul apelor

Gasesti pana si scoici

Sulina. Farul de la capatul tarii

De o parte, Dunare, de cealalta, Mare

Cladirile Sulinei dintr-o alta vreme

Ce poate fi mai frumos decat un apus de soare pe ape ?

Si un loc fain in care sa te intorci – Pensiunea 2 Capitani

Sursa: Călător prin România – Delta Dunării, natură în formă pură | vezi mai multe pe ImperatorTravel

E vara, e soare, uneori prea multa caldura, mai ales prin sudul Romaniei, iar televiziunile trambiteaza ca vin temperaturi care sa ne lichefieze… Asa ca Bucurestiul se scurge in weekenduri spre diverse destinatii – mare, munte, la tara, la gratare, la urcat pe piscuri, in fine. Asa ca in ultimul weekend al lui iulie am acceptat cu mare bucurie o invitatie de a ma duce in Ardeal, prin satele sasesti, sa descopar Haferland. Ce e Haferland? Eu nu prea stiu nemteste. Mi s-a spus ca inseamna “Tara Ovazului”, pentru ca in zona unde are loc Haferland se facea cel mai mult ovaz din Transilvania. Si este unul dintre cele mai mari evenimente din zona saseasca.

Am fost de multe ori pe soseaua care leaga Brasovul de Sighisoara, care strabate vechea tara a sasilor. Satele se insirau cuminti si cam pustii pe sosea, vegheate de biserici din piatra monumentale. Sunt celebrele biserici fortificate construite acum sute de ani de sasi, pentru a avea unde sa se ascunda si sa se apere in vremuri de restriste. Sasii spun ca ei sunt unicul popor din zona care nu a atacat pe nimeni, ci doar s-a aparat. Posibil. Dar in mod cert au creat si o cultura unica, cu o organizare comunitara care te lasa cu gura cascata chiar si in ziua de azi.

Am mai fost prin Tara Sasilor, am vizitat bisericile fortificate de la Prejmer si Harman din Tara Barsei, cetatea Rupei, nou-reconstruita si, evident, faimosul deja sat Viscri, satul Printului Charles. Am scris despre aceasta excursie de o zi, dar, cum spuneam, Tara Sasilor este mult mai mare si poti descoperi atat de multe lucruri faine.

De data asta, am ajuns in Criţ (in germana, este Deutsch Kreuz, adica “Crucea Germana”), un sat aflat la doi pasi de DN 13 Brasov – Sighisoara. Este locul de unde a inceput traditia Festivalului Haferland si unde am descoperit niste oameni entuziasti de la fundatia Michael Schmidt, care incearca si reusesc sa faca niste lucruri tare faine pentru promovarea turismului, si nu numai, prin zona. Nu fac singuri, fac in parteneriat cu alte fundatii care sunt active prin zona, dar care fac niste lucruri atat de frumoase incat as dori sa le dedic cate un articol, fiecareia. Asa ca as dori sa va povestesc in articolul de azi mai multe despre Criţ si Haferland.

Totul a inceput de la implicarea lui Michael Schmidt. Cine este Michael Schmidt? Nici eu nu stiam, pana am intrat pe net. Este, poate, mai cunoscut prin numele principalei lui firme, Automobile Bavaria Group, care de ani buni este importatorul exclusiv de automobile BMW si camioane MAN in Romania. El este sasul atipic. A emigrat cand era copil, la inceputul anilor ’80, impreuna cu parintii sai, si in 1990 – 1991, cand toti sasii au plecat in Germania, el s-a intors pentru a se ocupa de proiecte culturale in zona sa de origine. A intrat si in businessul cu masini, hat, in 1994, cand mai niciun businessman din Europa Occidentala nu stia unde e Romania pe harta, dar a continuat sa se implice in protejarea patrimoniului cultural sasesc din Ardeal si in promovarea respectivei zone, chiar daca acum nu mai este locuita de sasi. Acum cativa ani, a lansat, impreuna cu cantaretul Peter Maffay (si el, sas din Brasov), festivalul Haferland, drept cea mai mare reuniune a sasilor, dar si cel mai mare eveniment organizat in satele dintre Rupea si Sighisoara. Anul acesta, e deja la a treia editie si asteapta sa vina cateva mii de turisti. Atat din Germania, cat si din Romania, pentru ca, zic eu, este un festival care poate fi interesant si pentru romani, care pot descoperi povestile si traditiile unei comunitati pe care cu totii o cam apreciem si o respectam (d-aia l-am votat pe Johannis presedinte!). Are loc intre 6 si 10 august, in satele din zona, si in fiecare zi se intampla ceva in aceste sate, culminand cu marele bal de la Criţ. Dar mai bine aruncati o privire pe program, sa va lamuriti.

Am ajuns la Criţ candva dupa pranz. Am fost cazati la vechea casa parohiala din sat, un ditamai casoiul, la doi pasi de biserica. Pe vremea comunismului, casa a fost rechizitionata si folosita ca birou al CAP-ului si cu alte intrebuintari, fiind cumparata si salvata de Michael Schmidt in ultimii ani. De altfel, fiind catarata pe un deal si avand probleme de stabilitate, a trebuit sa fie demolata si reconstruita complet dupa metoda traditionala… Si, sincer, arata impecabil. Daca pe afara nu pot spune ca e o minune a arhitecturii, se vede mana austera si practica a sasilor, odata ce intri inauntru, zici ca intri intr-un muzeu de istorie. Ici si colo, dulapuri pictate in stil sasesc, lazi de zestre, pana si chiuveta din camera era pusa pe o veche masina de cusut… Totul respira istorie, totul respira bun-gust, iar cele 6 camere sunt extrem de confortabile. Acum se numeste Casa Krauss si este in circuit turistic. La fel si biserica lipita de curtea Casei Krauss, care a fost renovata si ea de curand. Am intrat in biserica unde am redescoperit vechea tara a sasilor. Cineva a venit si ne-a cantat la orga (orga este de prin secolul al XIX-lea, dar este complet functionala) si ne-am urcat in turla pentru o vedere panoramica. Am vizitat si locul unde se tinea slanina – o traditie multiseculara la sasi. Nu e biserica in care sa nu existe un loc in care comunitatile sa-si tina slanina. Si apoi, cu ajutorul doamnei Sofia Folberth, o sasoaica in varsta de 93 de ani care vine an de an acasa la Criţ, am aflat niste lucruri fascinante despre organizarea sociala a sasilor.

In primul rand, satele erau organizate pe vecinatati. Un sat precum Criţ avea in vremurile bune (populatia maxima atinsa vreodata a fost de 800 – 900 de oameni) 5 – 6 vecinatati. Toti membrii vecinatatii trebuia sa se ajute reciproc – sa construiasca o casa, sa adauge ceva la gospodarie, in problemele agricole sau la greu, cand murea cineva. Doamna Folberth a scos si “tezaurul” Criţului, o lada ca de zestre in care se afla arhivele satului, dar si niste semne care se dadeau din mana in mana in vecinatate pentru a chema oamenii fie la repararea scolii, fie la alta nevoie sociala. Am descoperit cateva lucruri fascinante la sasi:

1. Intr-ajutorarea este obligatorie. Si exista un sistem bine pus la punct, care functiona de minune, Inclusiv cu pedepse pentru cei care nu veneau la claca. Se permitea sa se intarzie 8 minute, dar la 10 minute intarziere se platea o amenda. Nu mare, dar asta i-a facut pe sasi superpunctuali
2. Scoala era sacra. Toti copiii, indiferent daca erau fete sau baieti, era obligatoriu sa vina la scoala. Criţ se lauda cu primul regulament scolar din Ardeal (si, poate, din Europa), din 1593! Ma refer la scoli primare. Si era obligatoriu sa vina la scoala, altfel parintii aveau de suferit.
3. Daca nu e scris, nu exista. Sasii au avut grija sa noteze tot ce s-a intamplat, toate vanzarile, nasterile, imprumuturile, amenzile. Daca nu e scris, nu exista. Si, asa, doamna Folberth a scos cu grija caietele vecinatatilor, scrise fie cu caractere gotice, fie cu cele latine (mai noi). Cele mai vechi pe care ni le-a aratat erau din 1810, ultima insemnare, din 1991, anul in care au plecat sasii.

Va recomand ca, daca treceti pe langa Criţ, sa va opriti cateva zeci de minute si sa vizitati biserica. Si poate aveti norocul sa dati de doamna Folberth, dansa va avea o placere extraordinara sa va povesteasca istoria si oranduirile sasilor, istoria Criţului si despre sistemul de organizare sociala. Si, pe langa informatiile pe care le veti obtine, veti ramane uimiti de faptul ca toate aceste povesti va vor fi spuse de o doamna de 93 de ani, o adevarata istorie vie a acestor locuri. O gasiti in general vara (toamna, se intoarce in Regensburg, Germania) si ii urez sa o gasiti cat mai multe veri de-acum inainte la Criţ.

Cei de la fundatie vor sa puna Criţul pe harta turismului, asa cum printul Charles a pus Viscri pe harta turismului romanesc. Anual, ajung aproape 20.000 de turisti in Viscri, desi soseaua dintre drumul national si sat este atroce. Criţ este la sub 1 km de DN. Si isi doreste sa reinvie cu traditiile lui, cu istoria lui, cu pitorescul lui… si, mai ales, cu acest aer nepoluat, aceasta liniste relaxanta, cu mancarea, dar si cu activitatile lui. Sa nu credeti ca va veti plictisi in Criţ. Inchiriati o bicicleta si duceti-va prin sate. Prin zona, au fost construite piste de bicicleta (nu va asteptati sa fie asfaltate impecabil, dar, in ultima instanta, nu va veti simti in natura pe beton si asfalt. Dar va asigur ca drumul este foarte bun) si puteti descoperi aceasta regiune de un pitoresc aparte.

Ce am mai facut prin Criţ ? Cum am spus, am vizitat biserica si ne-am plimbat prin zona adiacenta. Am fost si la Bunesti, comuna de care apartine Criţul cu biserica sa fortificata, cu povestile ei, cu turnul ei de slanina. Am dat o fuga seara si la Sighisoara, unde se desfasura deja traditionalul festival medieval. Puteti sa dormiti linistit la Criţ, unde sa va stabiliti baza si sa descoperiti comorile zonei – Sighisoara e la 32 km, Brasov e la 86 km, Medias e la 70 km, Rupea si cetatea ei sunt la 21 km, iar Viscri, la doar 11 km (duceti-va pe bicicleta!). Si, mai ales, am savurat bunatatile facute de doamna Angela, de Maria, la care a contribuit si experienta doamnei Folberth (care nu stie doar istorie, ci si cum se fac cele mai bune bucate sasesti). Sa mancati si lichiu, una dintre prajiturile traditionale ale zonei, cu care ne-am desfatat si noi.

Nu am stat prea mult in Criţ, dar am avut parte de o serie de experiente variate si memorabile. Cum ziceam, e o zona care merita sa o luati in considerare. Mai ales la inceput de august, cand are loc Festivalul Haferland. Dar despre alte povesti frumoase din sasime, in articolele urmatoare.

Pentru cazare, puteti contacta pe pagina de Facebook sau la telefon 0725 347 589. O camera dubla cu mic dejun costa 80 euro, negociabil pentru grupuri si perioade mai lungi de 5 nopti.

Imagini Criţ

Fosta casa parohiala, acum pensiune

Mult, mult spatiu

Mobila traditionala saseasca

Pe-un picior de plai, pe-o gura de rai

Fantana din mijlocul curtii

Lichiu, prajitura traditionala din zona

Si un mic dejun „cu de toate”

Dar mai ales cu branza

Biserica evanghelica din Crit

Si interiorul sau auster

Sa ascultam si un concert de orga

Dar sa nu ratez ocazia de a ma catara in turnul bisericii

Pe langa berze

Pentru astfel de panorame

Pe bicicleta, prin camp

pentru un apus de soare genial

Domnia Sofia Folberth, istoria Critului

Semnele vecinatatilor

Si una din caietele vecinatatilor

Doamna Sofia si comoara dansei

Sursa: In weekend prin Haferland – Criţ, urmatorul Viscri? | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Atunci cand vezi pe undeva o poza din Grecia, ai o sansa mare ca acea poza sa fie din Santorini. Desi incerc sa nu ma uit la poze si filme cand ma duc sa descopar o destinatie (in schimb, citesc serios), e practic imposibil sa eviti pozele cu Santorini… acele cladiri majoritar albe ca o plastilina alba care se agata literalmente pe stanca abrupta a unei insule vulcanice. Cum am mai spus mai demult, pana anul trecut nu ajunsesem vreodata pe o insula greceasca, explorasem doar Grecia continentala – Atena, Meteora, Corint, Nafplio, Salonic si altele. Dar daca as fi avut de ales, as fi ales Santorini. Ei bine, nu a fost sa fie Santorini prima insula greceasca vizitata, ci Corfu, dar nu mi-a parut rau. In schimb, am avut ocazia sa calc pe Santorini in vara aceasta, cand am facut parte din delegatia de oameni de mass-media invitata de Paralela 45 – Cocktail Holidays – Prestige Tours, pentru a vedea la fata locului daca mai e mancare sau nu in Grecia afectata de criza datoriilor suverane.

Primul contact cu Santorini a fost foarte scurt. Veneam cu ferry-ul din Mykonos spre Creta si ferry-ul a mai oprit in cateva insule, inclusiv la Santorini. In fata ochilor mei umezi a aparut o insula de piatra, destul de stearpa, de o culoare inchisa, abrupta, pe a carei creasta se rasfirau mai multe asezari albe care straluceau in soarele puternic al Cicladelor. O sosea in zigzag plina ochi de autocare cobora la malul apei in port, iar o tona de turisti asteptau nerabdatori sa ia cu asalt vasul. Noi am plecat spre Creta, dar stiam ca vreo doua zile mai tarziu urma sa ajung inapoi in Santorini.

Dupa o zi si doua nopti petrecute in Creta, din nou, la ora 8:30 dimineata, ne imbarcam la bordul aceluiasi ferry sa plecam spre Santorini. Dupa vreo doua ore si ceva, am ajuns in port, unde ne astepta autocarul. Ne-am imbarcat si am inceput sa urcam drumul cel spectaculos, un adevarat Transfagarasean al Santoriniului. Am sarit fie la geamul din stanga, fie la geamul din dreapta, intr-un balet violent, dorind sa prind fiecare secunda de panorama. Am ajuns, sus, pe culme, si apoi la o podgorie. Insula nu e foarte mare, dar cei de aici au incercat sa utilizeze fiecare parcela, iar vinul este intotdeauna obligatoriu de produs pe orice insula. Ma uit curios la vita-de-vie. Nu este ca la noi, ridicandu-se pe araci, aici vita-de-vie este KO, la pamant. Intreb ghida locala. Insula este maturata de vanturi puternice si vita nu ar putea rezista “in picioare”. Sta culcata la pamant. Ca si rosiile. Ii dau dreptate… vantul zici ca te spulbera. Noroc ca am 100 de kile, altfel, sigur mi-ar trebui o ancora.

Vizitam vinaria sapata in stanca vulcanica a insulei, se degusta, dar timpul trece fara sa facem ceva notabil. Eu fierb. Sunt in Santorini si eu nu pot sa vad insula… Da, panorama e geniala, dar eu sunt aici si nu vad nimic? In fine, dupa vreo trei ore, ne ridicam si plecam spre hotel. Vom fi cazati undeva in zona plajei, intr-un hotel la doi pasi de aeroport. Santorini are o parte deluroasa, acea parte celebra pe care se afla orasele faimoase Oia si Thira, si o zona de campie… Daca pe o parte dealul este extrem de abrupt, prabusindu-se practic in mare, de cealalta parte coboara lin si se transforma intr-o campie. Asa au putut si santorinezii sa construiasca un aeroport.

Suntem anuntati ca avem liber pana a doua zi la ora 14:30, cand trebuie sa ne regrupam pentru a pleca la aeroport. Ma uit la ceas. E ora 15:00. Iau decizia pe loc – voi inchiria o masina. Multi inchiriaza ATV-uri si scutere, dar n-am mers niciodata pe un scuter, iar ATV-ul e mult prea lent si nu am prea mult timp la dispozitie. Cum ajung la receptie, cer ferm – “Vreau o masina pentru o zi !”. “Ce masina ?” “Cea mai ieftina”. “E OK un Matiz ?” “Perfect !”. Ma duc in camera, incerc sa-mi incarc un pic telefonul, dar telefonul suna de la receptie. Mi-a venit masina. Ma uit uimit la ceas. De abia a trecut o jumatate de ora! Si e ora de siesta. Sa mai zica de grecii cei lenesi cineva.

Nu este un Matiz, este un Kia Picanto, cam aceeasi dimensiune, perfect pentru insula asta mica cu sosele inguste. Semnez actele, platesc 48 de euro si, gata, la drum! Demarez in viteza in directia aeroportului si apoi spre dealuri.

Santorini este o insula care a fost afectata de o imensa eruptie vulcanica din jurul anului 1600 I.Hr., care a spulberat superba civilizatie minoica aparuta si dezvoltata in Satorini si, mai ales, in invecinata Creta. De altfel, Santorini ar fi o insula mult mai mare, un vulcan perfect, dar intr-una din aceste frecvente eruptii caldera s-a prabusit, iar marea a invadat. Acum, Santorini are forma unei semiluni, cu vulcanul in mijloc. Din pacate, Santorini continua sa fie permanent sub sabia lui Damocles a vulcanului. Eruptiile sunt relativ frecvente, iar riscul unui “big one” este permanent.

Am decis sa ma opresc prima oara in Thira (sau Fira), capitala insulei. Am gasit rapid un loc de parcare gratuit la doi pasi de Carrefour si apoi am urcat spre biserica mare, probabil principalul lacas de cult al insulei. Ce a aparut in fata ochilor mei este de nedescris… o mare de cladiri albe, cubice, unele cu forme ca de plastilina, cateva vopsite se catara pe malul abrupt al insulei… cobor pana la ultimul rand si apoi o iau la pas incantat. Nu e nicio surpriza, Santorini de azi traieste prin si pentru turism, asa ca imensa majoritate (daca nu toate) a acestor cladiri este formata din hoteluri, restaurante, baruri. Sub Thira se afla un port mic, folosit in general de ambarcatiuni turistice si nu de marile ferry-uri sau vase de croaziera (era unul in asteptare in larg, intre Santorini si vulcan). Drumul in zigzag, la fel de abrupt precum cel de la portul mare, dar in cazul portului de sub Thira nu poti urca decat pe jos sau pe spatele unor bieti magarusi al caror job este sa urce sau sa coboare turisti. Pentru cei carora le e mila de magarusi, exista un teleferic. M-am gandit sa cobor pe jos si apoi sa urc, eventual, cu telefericul, dar m-am uitat la ceas si nu prea as fi avut timp. Aveam in plan sa admir apusul de soare la Oia. Apusurile de soare din Santorini sunt legendare, iar tatal tuturor apusurilor se afla la Oia. Si cum nu am decat un apus la dispozitie in Santorini, trebuie sa ma duc la “best of”.

Am luat-o pe jos haihui prin Thira. Nu pot spune ca am avut un plan pus la punct sau niste obiective musai de bifat. Nu exista. Exista doar un oras spectaculos, catarandu-se pe munte si unde la fiecare pas simti nevoia sa pui mana pe aparatul de fotografiat. Pot spune ca am fost surprins sa descopar o biserica catolica intr-o tara atat de ortodoxa si, in rest, doar flori, case de plastilina, mare albastra si un tinut de poveste.

Si cum se apropia ora apusului, cu greu m-am rupt de Thira si am sarit in masina in drum spre Oia, aflata la capatul nordic al insulei. Nu eram singurul care se grabea spre “satul cu apusul”. O adevarata caravana de masini, autocare, scutere si ATV-uri se indrepta spre Oia. Am gasit cu greu un loc intr-o parcare privata (5 euro) si am iesit pe strada mare. O arhitectura similara, doar ca aici se aflau acele cupole albastre de biserici pe care le vedeti in poze, parca mai multe cladiri colorate si mii si mii de oameni. E musai sa revin in Oia a doua zi, de dimineata. Ma indrept spre capatul insulei, acolo unde e “locul de apus”. Desi mai e vreo ora pana la apus, zidurile ruinate ale cetatii din Oia sunt calarite deja de sute si sute de oameni. Altii isi cauta locuri strategice pe ulitele meandrate ale Oiei. In jurul morilor de vant deja nu mai e loc!

Pana la urma, gasesc un loc langa o „hongkongeza” si o gasca de spanioli care rad non-stop si astept rabdator apusul. Aproape orice loc disponibil este plin de omenire. Lumea rade, pozeaza, povesteste. In fine, soarele, din ce in ce mai rosu, coboara incet spre mare. Romantismul creste. Dincolo de zid izbucnesc aplauze si strigate. O fata a fost ceruta in casatorie. Alte strigate si aplauze, de pe celalalt zid. O alta cerere in casatorie. E locul cel mai romantic din Grecia, dupa cum se sustine, Asa o fi.

Apogeul a fost, evident, la apus. Sus, pe strazi si pe ziduri, mii de oameni catarati te miri unde, jos, pe mare, zeci de ambarcatiuni aliniate cuminti la apus. Incet, incet, soarele coboara in mare. Exclamatiile de fericire se aud de peste tot. Si urmeaza momentul culminant, cand soarele a disparut complet in mare. Si atunci, izbucnesc aplauze zgomotoase, aplauze fericite ca dupa vreun spectacol sau dupa o aterizare de avion. Mii de oameni aplauda entuziasti apusul de soare!

Am luat masa apoi cu restul trupei sosite de la plaja, intr-un restaurant traditional, cu mancare greceasca. O incantare. Pana am terminat de mancat, am descoperit o Oia aproape pustie, linistita, enigmatica. Aflu ca Oia nu are viata de noapte, asa ca petrecaretii se muta in Thira, in capitala. Urc in Kia si o iau spre casa. Si cei care mi-au spus ca Thira este capitala de noapte a insulei Santorini au mare dreptate. Intr-adevar, strazile sunt pline, barurile gem de petrecareti, iar fete desculte cu beri in mana se strecoara printre masini… Let the party begin!

A doua zi dimineata, nu am putut sa nu refac acelasi drum. Dis-de-dimineata, am mers direct la Oia si am descoperit reversul apusului de soare… o Oia linistita, pitoreasca, aproape pustie. De abia dupa 10:00 au inceput sa apara primele suflete pe stradutele orasului. Am avut Oia pentru o ora si ceva doar pentru mine. Si nici nu stiti ce frumos a fost! Apoi, am revenit in Thira pentru inca o sesiune de frumusete si cam se incheia ziua… Mai aveam in plan sa merg la Akrotiri, asezarea minoica distrusa de eruptia de acum 3500 de ani, sau la plaja rosie, sau in cateva sate mai putin turistice. Dar n-a fost sa fie. Am ajuns insa la plaja Kamari, pentru a vedea plaja neagra. De altfel, toate plajele din Santorini sunt negre … din pietricele vulcanice. Kamari este insa un soi de statiune – plaje amenajate, sezlonguri si umbrele asezate la milimetru ca o armata perfecta, restaurante, gyros, clatite, pensiuni. Din pacate, nu am avut timp de mai mult, ceasul imi indica ca trebuie sa ma intorc la hotel.

Am decolat la bordul unui avion Tarom care a dorit sa ne ofere un zbor de „la revedere”, zburand peste Oia si oferindu-ne o panorama superba a crestei santorineze. A fost, sper, doar un prim rendez-vous. Pentru ca trebuie, trebuie, trebuie sa revin in Santorini. Si daca revin sa fac ceea ce multi europeni fac – island hopping, sa o iau de pe o insula pe alta, sa alternez insulele megaturistice gen Santorini si Mykonos cu insulele unde inca grecii din Ciclade isi duc o viata linistita in ritmul lor netulburat de nimeni de secole.

Imagini Santorini

Portul Santorini

Ferry-ul venit din Creta

In departare, superbele orasele albe din Santorini

Am inceput sa urcam dealul, dar panorama este o incantare

Podgoria subterana

Hotelul Mediterranean Royal. Nu am prea stat decat sa dorm

Doar ce mi-am bagat un pic piciorul in apa

In jumatate de ora mi-a venit masina si … la drum !

Thira (sau Fira), superba capitala a insulei Santorini

Drumul in zig zag care coboara spre micul port al Firei

Fira este acum un resort de lux … cu piscine spectaculoase

Pe strazile din Fira

In departarea, primejdia nr. 1 – vulcanul inca activ

Din port, porti sa urci pe jos, cu telefericul sau calare pe niste asini sau magarusi

Insula unor panorame incredibile

Printre cele mai populare mijloace de transport pe insula sunt ATV-urile

Apusul de soare atrage mii de oameni la Oia. Daca vrei sa prinzi cele mai bune locuri, trebuie sa fi si cu doua ore inainte !

Aceste mori de vant mega-fotogenice ale Cicladelor

Apusul, celebrul apus de la Oia

Momentul pentru cereri in casatorie

Iar cand soarele a coborat in apa, au izbucnit aplauzele

Oia dupa apus

Si dupa lasarea noptii

Dimineata pe racoare, merge o plimbare pe nisipul negru vulcanic al plajelor. In plus, aici, la Megalithos, este si mai „salbatica”

Dar calatorului ii sade bine cu drumul, asa ca m-am intors din nou la Oia…

Pentru o Oia stralucitoare in lumina diminetii

Transportul bagajelor prin Oia se face cu magarusul

Multi asiatici vin in luna de miere in Santorini

Am ajuns din nou si la Thira

Am aruncat un ochi si in resortul „marin’ cel mai important din insula – plaja Kamari

Sursa: Santorini, acolo unde soarele apune in aplauzele publicului | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Trebuie sa recunosc ca Laos este ultima tara sud-est asiatica in care am calcat. Ba nu, mint, nu e Laos, e Myanmar. Dar asta conteaza mai putin, pentru ca in momentul in care am calcat in Laos fusesem deja de cateva ori in Thailanda, Malaysia, Singapore si Indonezia si calcasem deja in Brunei, Cambodgia, Vietnam sau Filipine. De ce m-am dus in Laos? Pentru ca exista, cum ar spune cuceritorul Everestului, si pentru ca citisem ca voi descoperi o alta Indochina, o Indochina linistita, calma, relaxata, unde timpul este infinit si curge incet intr-o lume unde cuvantul de ordine este dinamismul si care explodeaza intr-o viteza de nestapanit.

Unul dintre guvernatorii francezi ai Indochinei (francezii au fost puterea coloniala din Vietnam, Laos si Cambodgia), intrebat fiind care sunt diferentele intre cele trei tari pe care le pastorea, ar fi lansat urmatorul calambur “Vietnamezii planteaza orezul, cambodgienii se uita cum creste orezul, iar laotienii asculta cum creste orezul”. Si desi a trecut aproape un secol de cand ar fi spus asta, continua sa aiba o dreptate absoluta. Vietnamezii sunt acesti Speedy Gonzales ai Indochinei, muncitori pana la stahanovism, intr-o continua miscare, negustori inraiti si dornici de dezvoltare. Cambodgienii o iau incet, fara graba, pe urmele Thailandei, incercand cumva sa imite politicile de dezvoltare ale detestatului vecin, iar in Laos, ei bine, in Laos totul a ramas cum am discutat si cum a fost de foarte-foarte mult timp.

Prima oara, am ajuns in Laos aterizand in Vientiane, capitala tarii, zburand de la Ho Chi Minh. Nu pot spune ca fusesem prea fericit in Vietnam, Vietnamul de Nord fusese intunecat, plouase, cel de Sud fusese ok, dar simteam ca acele zile din Vietnam erau ultimele dintr-o relatie de noua ani. Zborul Vietnam Airlines facuse o escala la Phnom Penh si apoi am aterizat in Vientiane. Noroc ca nu eram prea multi calatori, pentru ca ofiterul de la granita se misca ca in reluare. Dar avea un zambet atat de larg si insufla atata bucurie si relaxare, ca oricat de stressat si grabit erai, era imposibil sa te superi pe el. Pur si simplu emana ceva zen. Ca, de altfel, tot orasul.

Se spune ca laotienii, daca sunt stresati sau nu gasesc nimic distractiv in jobul lor, isi dau demisia si pleaca. Teoriile corporatiste de dezvoltare personala, sa vanezi promovarile sau chestii de genul asta nu ar atinge nicio coarda sensibila in mintea laotienilor. De altfel, aici nici n-am prea vazut branduri de masa sau supermarketuri pline de branduri pe care le gasesti in toata lumea. Singurul brand prezent peste tot era Lao Beer, mandria Laosului si una dintre cele mai bune beri din lume (rupe pe la orice concurs international in care este prezenta).

Am descoperit Vientiane in urmatoarele cateva zile. Cred ca este capitala asiatica (exceptand Bhutan) unde poti sa mergi pe bicicleta fara nici cel mai mic stres. Desi are sosele largi (deh, francezii nu s-au abtinut sa construiasca un Champs Elysee la Vientiane, cu un Arc de Triumf in capatul marelui bulevard), sunt foarte putine masini pe strada si, chiar si acestea, opresc uimitor la semafor! M-am urcat in varful Arcului de Triumf pentru a admira panorama acestei capitale fara blocuri inalte (nu cred sa existe un oras cat de cat in Asia fara vreun zgarie-nori, asa, de samanta, exceptand Vientiane), am fost la templul Pha That Luang, acest Vatican al budismului laotian, m-am dus la halucinantul Buda Park, aflat in apropierea capitalei, si, pur si simplu, m-am plimbat pe stradute sau am admirat Mekongul. De partea cealalta a fluviului se afla Thailanda, de unde se auzea un zgomot nedeslusit de activitate economica intensa. De partea laotiana era liniste. Am aflat, de altfel, ca turistii thailandezi vin in Laos pentru a descoperi o Thailanda de acum 70 de ani. Mai ales ca si limba e similara, thailandezii pot intelege laotiana, iar orice laotian intelege thailandeza (intreaga natiune urmareste cu sufletul la gura telenovelele thailandeze, iar starurile muzicii pop thailandeze sunt idoli in Laos).

Din Vientiane, am plecat la Vang Vieng, ultima reduta a backpackerismului in Laos. Vang Vieng se intampla sa fie un sat unde niste calatori au descoperit un peisaj de vis, un rau care striga sa te arunci in el si niste pesteri fascinante. Curand, din gura in gura, i s-a dus buhul, a aparut evident si in Lonely Planet si Vang Vieng a devenit o Meca turistica. Sa nu va asteptati ca aici sa fie hoteluri mari si turisti veniti cu charterele. Media de varsta e de 20 de ani, cel putin in 2012, cand am fost eu, cu greu gaseai vreo cazare, pranz sau tur care sa coste peste 10 dolari, iar marijuana era ieftina, ieftina, ieftina. Vang Vieng era faimos pentru barurile sale construite din lemn de pe malurile unui rau unde gasca petrecareata bea bere ieftina si se arunca in rau printre caiacisti. Ma rog, raul nu era amenajat, la fund erau multi bolovani, asa ca Vang Vieng inregistra cateva zeci de morti si sute de raniti pe ani dintre turistii straini. Nu am fost deloc surprins sa aflu ca spitalul cel mai modern din Laos este in Vang Vieng, construit de australieni, care inregistreaza cele mai multe victime din Laos. Intre timp, am aflat ca legendarele baruri au fost inchise taman din motive de siguranta.

In schimb, localnicii nu sunt chiar cei mai fericiti. Da, nu le pare rau ca sunt, probabil, cei mai bogati oameni din Laos, dar preturile la terenuri si case au explodat, iar pustimea locului a imbratisat fara mari regrete cultura nou-venitilor – a devenit o raritate ca vreo laotianca sa fie virgina la casatorie, iar tinerii laotieni au uitat de austeritatea si de cumpatarea promovate de religia budista, asa ca fitele gen motociclete tunate, lanturi de aur bengoase si frezuri ca in desenele animate japoneze au devenit norma. Nu mai stiu cum mai e Vang Viengul astazi, am inteles ca s-a mai cumintit… dar sigur o sa mai ajung cat de curand in Laos.

Ultima oprire din expeditia mea laotiana a fost, evident, la Luang Prabang, capitala regala a Laosului. Laosul, ca si Thailanda sau Cambodgia, a fost un regat, la un moment dat chiar puternic – i se spunea Regatul celui Un Milion de Elefanti (ei, nu au fost niciodata un milion de elefanti in Laos, era mai degraba o metafora a grandorii) si ii batea cand voia el pe vecinii din Regatul Thailandei de Nord. E drept, Laosul a decazut, Thailanda a cucerit o buna parte din pamantul laotian (de fapt, sunt mai multi laotieni in Thailanda decat in Laos), iar restul de tara a supravietuit pentru ca francezii si-au bagat coada si l-au facut protectorat. Daca francezii au preferat sa conduca din Vientiane, regele a ramas in traditionalul Luang Prabang, un mix superb de vile lao-europene si temple stralucitoare. In 1975, cand intreaga fosta Indochina franceza a cazut in mainile revolutionarilor comunisti (Vietnamul de Sud s-a predat Vietnamului de Nord, iar Pol Pot a instaurat regimul criminal al Khmerilor Rosii in Cambodgia), comunistii au prelaut puterea si in Laos. Regele a fost luat din palatul sau din Luang Prabang si dus undeva in nord, unde a murit probabil de malarie, dar si de epuizare fizica. Ca orice comunisti care se respecta, cei laotieni au limitat practicile budiste, iar de Songkran, Anul Nou Lao-Thailandez cand, in mod traditional, regele stropea cu apa milioanele de Buda din tara pentru a aduce un sezon ploios bogat, aducator de recolte indestulatoare de orez, comunistii au interzis festivalul, zicand ca e o prostie retrograd-bigota. Ce a urmat? Anul cel mai secetos din ultimul mileniu, nu a plouat aproape deloc, cu mii de morti de foame si sute de mii de refugiati in Thailanda (cam toata intelectualitatea a dezertat dincolo de Mekong, in anul scolar 1976 – 1977 nemaiexistand profesori in aproape toate scolile tarii, ceea ce i-a obligat pe guvernanti sa importe profesori vietnamezi care, evident, nu vorbeau laotiana – sunt limbi complet diferite). Ce s-a intamplat de Songkranul urmator? Intreaga conducere de partid si de stat a participat la Festivalul Anului Nou, s-a rugat pios la Buda, l-a spalat, a facut toate temenelele si ritualurile obligatorii. Rezultatul? Ploile au venit in forta si orezul s-a facut peste tot, salvand populatia flamanda… Si, de atunci, comunismul laotian a continuat sa fie profund budist.

Luang Prabang este, fara sa exagerez, cel mai frumos oras din Asia. Este un oras incredibil, cu vile somptuoase, cu flori superbe, cu restaurante unde se mananca regeste, cu temple stralucitoare si cu zilnica procesiune a calugarilor budisti care la 6 dimineata se plimba prin toata urbea si locuitorii ies sa le dea de mancare. Este unul dintre acele locuri din care mi s-a rupt inima ca a trebuit sa plec. Nu este numai orasul, poti sa descoperi in apropierea lui si niste cascade uluitoare (si stiti ca mie imi plac cascadele), cu rauri din acelea verzi ca de basm.

Am parasit Laosul, dar Laosul nu m-a parasit. Si cu cine am mai vorbit si a fost in Laos, nu l-a parasit nici pe el. Am urcat pe Mekong cu barca spre Thailanda intr-o, hai sa zicem, croaziera de doua zile. A fost momentul de relaxare totala, prin fata ochilor curgand alene o lume care nu s-a schimbat de sute de ani, sate de care “civilizatia” nu s-a atins, paduri nepatrunse si regiuni pustii… Unde viata curge molcom ca acum sute de ani, iar viteza este un pacat. Un taram unic. Care sper sa ramana asa. Desi stiu ca e greu.

Imagini Laos

Templul cel mai important din Laos – Pha That Luang din Vientiane

Laos a fost protectorat francez… deci si-a tras un arc de triumf

Buddha Park

Acesti minunati munti ce inconjoara Vang Vieng (poza e facuta din hotelul in care am stat)

Iar o tura cu balonul e obligatorie

Un sat laotian vazut de la inaltime

Aceste poduri specifice din Laos

Tubing – distractia nr. 1 a turistilor la Vang Vieng

Dar mai fain e sa te dai cu caiacul

Intr-un peisaj de vis

Celebrele baruri din Vang Vieng

Si clasicele sarituri in apa

Straduta unde am locuit in Luang Prabang

Centrul orasului Luang Prabang, capitala regala a Laosului

Celebra procesiune a calugarilor de la 6 dimineata

Unul din minunatele temple din Luang Prabang

Doamne ce culoare are apa de la cascadele de langa Luang Prabang !

Satisfaction

Sursa: De ce sa mergi in Laos | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Sunt multe, multe locuri frumoase pe la noi prin tara. Si stiti ce subliniez cand sunt intrebat de straini cum e Romania ? Le zic ca este extrem de diversa. Nu, nu avem palmieri (sunt si d-aia, ici si colo), dar avem si munti, si dealuri, si campie, avem si mare, si Dunare, avem si Delta si orase istorice nemtesti, central-europene sau cu influente turcesti, avem locuri de sarit cu parapanta, dar si de rafting, se poate schia si inota, te poti duce si la concerte de muzica culta, dar si sa dansezi in cluburi care ar face cinste oricarei capitale europene, in fine, as putea umple multe pagini. Dar astazi vreau sa va scriu despre un loc care imi este din ce in ce mai drag – e vorba de zona Cazane sau Clisura Dunarii, sau cum s-o mai numi. Zona aceea miraculoasa prin care Dunarea a sfredelit muntii pentru a-si face loc spre Marea Neagra.

Trebuie sa recunosc ca nu am fost in Cazane in primele mele patru decenii de viata. Auzisem ca e frumos, dar n-a fost sa fie. Dar in ultimii trei ani am fost de trei ori si de fiecare data ma intorc cu tot dragul. De la bun inceput, am intrebat de unde vine numele de “Cazane”. Am aflat ca daca te urci pe unul dintre muntii care domina Cazanele, vezi vartejuri in apa ca si cum apa ar fierbe intr-un cazan in care tocmai iti vine sa arunci un pumn de malai si sa pui de-o mamaliga.

Dar chiar si daca nu ajungi acolo, sus, tot ai ce vedea, admira si, mai ales, pastra in suflet.

In primul rand, stransoarea Dunarii este un spectacol. Daca vii din Bucuresti, dupa ce treci de Drobeta – Turnu Severin si de hidrocentrala de la Portile de Fier, fluviul devine din ce in ce mai spectaculos. Imediat dupa Orsova, soseaua o ia peste dealuri la Ieselnita. Daca aveti timp, eu va recomand sa va duceti la Manastirea Sf. Ana, ctitorita de celebrul ziarist interbelic Pamfil Seicaru, care a luptat prin zona in Primul Razboi Mondial si care a promis ca, daca scapa cu viata, o sa faca o biserica prin partile locului. Dar nu neaparat pentru Pamfil Seicaru va recomand sa va duceti, ci pentru panorama admirabila. Merita cu prisosinta sa admiri cum iese Dunarea din Cazane si se indreapta spre hidrocentrala. Si sa va imaginati cum arata fosta insula Ada Kaleh, sacrificata de dragul productiei de curent electric.

Dupa ce treci de satul Ieselnita, drumul te aduce din nou pe malul Dunarii. Urmeaza o succesiune de pensiuni care mai de care mai haioase si mai placute. Aici poti gasi o cazare foarte-foarte faina si te poti relaxa pe malul Dunarii. Dunarea nu este pentru inotat, doar pentru cei cu adevarat superprofi, pentru ca are un curent destul de puternic, dar evident ca iti face o pofta zdravana de balaceala, asa ca destule din aceste pensiuni au amenajat si piscine.

Ca principale puncte de interes turistic, as zice ca trebuie sa:

Faci o poza la statuia lui Decebal. Unii zic ca e urata, altii fac misto de nasul sau reparat sau de faptul ca sponsorul (defunctul miliardar Iosif Constantin Dragan, mare iubitor de daci) a scris in latina pe statuia marelui dusman al romanilor, dar asta conteaza mai putin. E o statuie impresionanta care are potentialul sa atraga turisti si de asta avem nevoie. De altfel, de-a lungul timpului, am vazut pe Facebook de la bloggeri din strainatate poze cu statuia lui Decebal, comparand-o cu statuile din Lord of the Rings. De altfel, i-ar fi stat mult mai bine fix pe malul Dunarii si nu pe bratul Mraconia, cu, eventual, o statuie a lui Traian pe malul sarbesc. Dar, probabil, nici sarbii nu ar fi fost prea incantati de idee.

La doi pasi de statuie se afla o manastire extrem de fotogenica, construita fix pe malul Dunarii la intrarea in defileu. Se numeste Mraconia si, desi e o constructie din perioada postrevolutionara, este urmasa unei manastiri care se pare ca a existat aici pe malurile Dunarii de pe la 1453. Evident, apropierea granitei cu otomanii care au stapanit efectiv celalalt mal nu a fost de bun augur, asa ca manastirea a fost in permanenta tinta multor atacuri. Pe la 1800, nu ramasesera decat cateva ruine. Dupa Unirea din 1918, manastirea a inceput sa fie reconstruita, dar a ajuns pe sub ape la fel ca Ada Kaleh sau Orsova veche. Acum, a fost construita aici, fix la iesirea din defileu, intr-un loc extrem de spectaculos.

Daca treceti de defileu si ajungeti in Dubova, va recomand sa urcati nu mai mult de 10 – 15 minute (apoi, veti merge la pas pe un platou inca 15 minute), pentru a admira Defileul Dunarii de sus, de pe Ciucarul Mare – este una dintre cele mai spectaculoase panorame din România si, in mod cert, una dintre cele mai accesibile. Mai incolo, Dunarea continua sa fie la fel de frumoasa, dar drumul devine atroce. Ma uitam cu jale la putinele masini care zburdau in viteza pe malul sarbesc si cum noi era sa ne rupem masina. Una dintre acele sosele care e musai sa fie de buna calitate, dar care, in fapt, arata ca dupa bombardament :(.

Si daca tot ma refeream la sarbi, sa stiti ca pe malul celalalt e cam pustiu – nu sunt localitati si nici pensiuni (inteleg ca ar fi una-doua, pe tot malul). In schimb, merita sa treci pentru cateva ore in Serbia, peste podul de la Portile de Fier, pentru a vizita impresionanta cetate Golubac, construita fix la intrarea in defileu dinspre Banat. Pentru ca arata cu adevarat ca in Lord of the Rings! Nu am ajuns acolo, am admirat-o de pe malul romanesc, dar e pusa, undeva, pe lista de vizitare, candva…

Cum ajungi in Cazanele Dunarii

Trebuie sa ajungi in orasul Orsova, care se afla pe DN 6. Daca vii dinspre Regat, trebuie sa treci musai prin Turnu Severin (ca vii de la Craiova sau cobori de la Tg. Jiu). Daca vii dinspre Ardeal, vei strabate spectaculosul culoar Timis – Cerna. Poti sa vii si de-a lungul Dunarii dinspre Moldova Noua, dar drumul e atroce (sau sa-l fi reparat?). Cu transportul in comun e mai greu. Poti ajunge cumva (autobuz sau tren la Orsova), dar mai departe nu stiu sa existe autobuze sau, daca sunt, sunt destul de rare (din cate stiu, este doar un autobuz pe zi), asa ca poti lua un taxi din Orsova (35 – 50 lei) sau sa iesi la autostop.

Excursii in Cazanele Dunarii

E musai sa iei o excursie cu barca prin Cazane. Gasesti destule barci fix langa statuia lui Decebal, dar orice pensiune din zona te poate rezolva. Eu am fost de trei ori pe Dunare si, de fiecare data, am avut parte de o experienta memorabila. Prefer insa ca punctul de plecare sa fie Orsova, pentru ca excursia sa dureze mai mult. Pretul: 25 – 50 lei.

Unde sa te cazezi in Cazanele Dunarii

Cum ziceam, exista numeroase pensiuni care mai de care mai haioase in Clisura. Eu am stat la Septembrie si la Danubia, dar iata si cateva alte pensiuni pe care le-am vizitat. Daca vreti insa sa aveti de unde alege si sa rasfoiti printr-o megabaza de optiuni de cazare pentru toate gusturile, aruncati o privire pe ofertele de la Portal Turism, unul dintre furnizorii de servicii de rezervare cazare in Romania cu cele mai multe oferte de cazare. De asemenea, vedeti ca are o aplicatie iOS cu ajutorul careia detinatorii de IPhone pot gasi locuri de cazare de tot soiul, restaurante, baruri si obiective turistice din Romania.

Deci, sa fiu scurt si la obiect, daca vreti sa inspectati ofertele din toata zona, puteti descoperi numeroase oferte de cazare Cazanele Dunarii, dar si punctuale, in anumite localitati, cum ar fi cazare Eselnita sau cazare Dubova.

Imagini Cazanele Dunarii

Pe un picior de plai, pe-o gura de rai

Pensiuni pe malul Dunarii

Pensiunea Melba din Dubova este o pensiune in care am mancat de fiecare data cand am fost in Cazane, dar nu am dormit niciodata

Nu rata o plimbare cu barca pe Dunare

Dunarea la Orsova

Celebra statuie al lui Decebal

Dragan fecit, Cezar vizitat

Fotogenica manastire Mraconia

La fel de fotogenica din orice unghi

Cum ziceam, nu ratati o plimbare cu barca pe Dunare

Sau prin pesterile sapate de Dunare

Privelistea cea mai spectaculoasa – de pe Ciucarul

Cetatea Golubac din Serbia

Sursa: Calator prin Romania. Cazanele Dunarii | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Mai acum cateva saptamani, scriam aici pe blog despre festivalul sasilor de la Crit. Era de fapt o avanpremiera la festivalul care se desfasura timp de cateva zile in sate sasesti din apropierea Sighisoarei. Dar pentru ca, probabil, unii dintre voi nu ati citit respectivul articol (aveti, oricum, linkul mai sus), sa va povestesc pe scurt ce inseamna Haferland si care e treaba cu Festivalul Haferland.

Haferland, in nemteste, inseamna Tara Orzului. E o denumire autentica, din istorie, pentru ca prin zona asta se facea cel mai bun orz din Ardeal. Iar sasii, oameni mandri, voiau sa trambiteze peste tot ca orzul lor e cel mai tare. Prin satele sasesti, exista mai multe fundatii care se ocupa cu pastrarea acestor sate-monument istoric parasite in masa de locuitori in ultimele decenii, dupa ce au construit aici, timp de aproape 1000 de ani, o civilizatie unica si o arhitectura deosebita. La Crit, Fundatia Michael Schmidt reconditioneaza cladiri vechi pe care le introduce in circuitul turistic. La Roades, Fundatia Tabaluga aduce copii saraci in vacanta, dar in urma careia nu numai ca au vazut locuri noi si frumoase, ci si invata cum sa se gospodareasca. La Viscri, Mihai Eminescu Trust salveaza case din sat si le reconditioneaza, transformand satul, alaturi de Printul Charles, intr-o Mecca a turismului rural romanesc, iar la Saschiz, Fundatia Adept promoveaza mancarea naturala, dar si incearca sa reinvie mestesuguri traditionale. Asa ca oamenii din cele patru fundatii s-au alaturat, inventand Festivalul Haferland – in fiecare zi, activitati intr-unul dintre cele patru sate (si nu numai) participante.

Cum zicea si Captain Planet – “the powers combined”, cele patru fundatii au facut un lucru tare fain, in fiecare zi intamplandu-se ceva in fiecare sat. Azi in Crit, maine la Roades, poimaine in Saschiz si asa mai departe. Scopul? Promovarea respectivei zone. Si stim atat din Romania, cat si de aiurea ce important este sa faci un eveniment tare pentru ca oamenii sa afle despre respectivul oras sau despre zona vizata si sa vina sa vada. Cel mai mare eveniment din Romania a fost Sibiu – Capitala Culturala a Europei in 2007 si, de atunci, turismul se dezvolta frumos in vechiul oras sasesc

Eu am fost doar o zi din patru la festival. A fost sambata, cand a fost ziua Critului. De data asta, nu am mai dormit in Crit, ci in Sighisoara, la hotelul Binderbubi, pentru ca in Crit era prea multa lume. Dar a fost excelent, cu ocazia asta am putut sa descopar un hotel de care auzisem numai la superlativ, dar nu ajunsesem sa-l vad :). Si, intr-adevar, e un hotel in care ti-e greu sa nu te simti bine. Dar voi reveni.

Am plecat dimineata spre Crit. Am trecut ca vantul pe langa biserica-citadela de la Saschiz si, hop, am ajuns la Crit. In primul moment, nu mi-am crezut ochilor. Crit este undeva in dreapta Drumului National Sighisoara – Brasov cum vii dinspre Sighisoara, la cam 1 kilometru de sosea. Accesul in sat era restrictionat, iar in stanga, in camp, era amenajata o parcare cu sute de masini! Parca era parkingul de la un mare stadion de fotbal. Ioi, doamne, dar multa lume o venit la Crit!

A doua surpriza era ca organizatorii ne asteptau “in style”. Adica, mai multe carute erau parcate frumos, asteptandu-ne sa ne duca pana la biserica fortificata construita asa cum trebuie, pe varful unei inaltimi din mijlocul satului. Asa ca am sarit in caruta si am pornit, ei, nici chiar in viteza, spre sat. Eram la tara, doar n-o sa intram cu masina, calul si caruta sunt mult mai “ca la tara”.

Dupa traditia stramoseasca din tot Ardealul, orice eveniment incepe cu o slujba la biserica. De mult nu cred ca a vazut biserica din Crit atata popor. Biserica era plina si nu numai la parter, ci si sus, la etaje (in biserica din Crit, sunt doua etaje de “loje”). Undeva, intr-un amvon suprainaltat, episcopul protestant tine o slujba. Scenografia este interesanta. Episcopul se afla intr-un amvon ca o loja, suprainaltata, de unde isi spune predica. De altfel, la slujba va oficia si un preot ortodox. Transilvania este un spatiu multicultural si multireligios si toleranta trebuie sa ramana la ea acasa. Si, mai ales, trebuie sa pretuim mostenirea culturala a regiunii, chiar daca aceasta e romaneasca, saseasca, svabeasca, ungureasca, secuiasca, sarbeasca, ceheasca si ce o mai fi. Iar evenimente de genul Haferland, la care sasii se intorc de prin Germania, dar si romanii sunt intampinati cu bratele deschise, sunt tipul de festivaluri de care Ardealul are nevoie. Si nu numai Ardealul.

In curte, femei si barbati in costume populare sasesti, albastre sau mai inchise la culoare, se plimba prin curte. A aparut si o fanfara de la Brasov. Ii intreb daca sunt sasi. Da, azi sunt toti sasi si vor canta cantece sasesti, dar de maine redevin romani si unguri :). Si vor canta cu foc, sufland in tot soiul de instrumente o buna parte din dimineata, dar si toata seara.

In biserica, slujba continua cu un concert de orga, dar si cu o cantare clasica prestata de patru domnite cu viori si alte instrumente cu coarde. Cred ca acelasi tip de muzica se auzea intre peretii acestei biserici si la 1810, cand a fost construita (biserica din Crit nu este la fel de veche ca multe alte biserici din regiune, actuala biserica fiind construita la inceputul secolului al XIX-lea, pe locul unei alte biserici.

Dar Festivalul Haferland nu are loc doar intre zidurile bisericii fortificate, ci si jos, in sat. Si aici, e o combinatie de sport si muzica. Acesta este cel de-al treilea Festival Haferland, dar primul in care a aparut si o componenta sportiva, fiind vorba de ciclism. Cu doua saptamani inainte, cand am vizitat Critul pentru prima oara, am mers si eu cu bicicleta de la Bunesti la Crit pe unul dintre rutele amenajate de o fundatie. Aflu ca sunt zeci si sute de kilometri de rute amenajate prin zona si numeroase sate sunt conectate prin piste de biciclete. De altfel, cursa de azi are nu mai putin de 48 km.

Nu am asistat la cursa, nici macar la finish, ca eram sus, in deal, in schimb am asistat la ceremonia de premiere. Nu pot spune decat ca am fost surprins de cati ciclisti au venit. Nu stiu cati au fost, dar o multime, in conditiile in care mai era o cursa ciclista de masa pe langa Sighisoara, dar in cealalta parte, spre Medias. Oricum, a fost o ceremonie ca de Formula 1, cu baie de sampanie, cu castigatori frumosi si fair play, si cu participare internationala – printre castigatori s-au aflat un neamt (sas, de fapt, deci si el de-al nostru) si o englezoaica!

Dupa ceremonie a urmat un concert foarte fain. Cele patru fatuci, care au cantat muzica feudala in biserica, s-au dezlantuit prin sat – si, personal, imi plac concertele rock fara a folosi instrumentele specifice, ci doar viori si contrabas. Oricum, nu sunt singurul caruia i-a placut, pentru ca bisurile s-au tinut lant.

Seara s-a incheiat cu un bal in jurul bisericii. A fost un party d-ala traditional nemtesc, cu muzica nemteasca, cu fanfare, cu dansuri… au lipsit insa wurstelii care sa sfaraie pe gratare si, desi era bere, as fi simtit nevoia sa vad niste halbe mai mari, stiti d-alea, Oktoberfest. Ma rog, acum sa nu zic ca nu au fost gratare, ca s-au perpelit peste tot niste porci la protap si cred ca si niste curcani (sau cocosi imensi), dar parca as fi avut pofta de un wurstel. Dar nu asta e ce conta.

A contat ca m-am simtit bine, ca m-am distrat, ca au venit multi oameni si ca am descoperit traditiile stravechi ale uneia dintre cele mai stimate comunitati din România. Si ca sper ca editia urmatoare, a patra, sa iasa si mai bine. Ca oamenii care se ocupa, pe langa entuziasm, se auto-analizeaza cu toata luciditatea si sunt sigur ca in fiecare an va fi o editie tot mai faina!

Imagini Festivalul Haferland – Crit

Am fost intampinati cu caruta

Hai, la drum !

Cum s-o baga in viteza a doua ?

Intrarea in biserica fortificata

In haine traditionale sasesti

Slujba din biserica evanghelica

Episcopul parca levitand

Bine ati venit la festivalul Haferland !

Iata si fanfara

Evident, s-a si dansat

Cei doi „vinovati” de festival – dl. Michael Schmidt

si dl. Peter Maffay

S-a taiat panglica la o expozitie dedicata anului educatiei

Si am vazut cum se faceau lectiile la sasi

Echipa de bloggeri de la Haferland

Jos, in sat, premierea concursului de ciclism

Evident, cu bataie cu sampanie

Mai multi castigatori

A fost si concurs feminin

Fetele nu s-au batut cu sampanie… doar au deschis-o

Inimoasa echipa de voluntari

si am avut si concert de zile mari

Inapoi la biserica

S-a pus si fanfara pe cantat

iar lumea pe dansat

Petrecerea s-a prelungit tarziu in noapte

Sursa: Festivalul Haferland la Crit | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Acum cativa ani, ajungeam, din pacate doar pentru cateva ore, in Riga, capitala Letoniei. Din pacate, cum spuneam, nu am avut la dispozitie decat aceste cateva ore, pentru ca am descoperit un oras superb, un oras Art Nouveau care merita luat la pas si savurat in liniste, nu intre doua avioane. Nadir Acmola a fost pe acolo anul acesta, asa ca l-am rugat sa puna pe hartie cateva impresii si cateva informatii care sa va ajute.

Capitala Letoniei este, in esenta, un oras cosmopolit, senin, in care viata curge intr-un mod linistit, necesar unei trai cat mai frumos.

Ajungeti acolo direct, in principal cu singura lor companie aeriana, low cost, Air Baltic, pretul unei calatorii fiind de aproximativ 170 de euro, pretul depinzand de perioada calatoriei, de cat de devreme cumperi biletul, de existenta diverselor promotii etc.

De la aeroport pana in centrul orasului ajungi in cca 30 de minute, putand alege fie un taxi, care costa 20 de euro, fie un autobuz ce se ia tot din fata aeroportului si care costa 2 euro. Odata ajuns in centru, acesta se poate strabate pe jos, lejer, in cel mult o jumatate de zi, nefiind necesar vreun alt mijloc de transport.

Principalul obiectiv turistic este centrul vechi, care, de obicei, este foarte aglomerat. Aici se viziteaza primaria si casele din zona. Orasul este supranumit „Parisul Nordului”, datorita arhitecturii cladirilor, multe dintre ele construite in stilul art nouveau. Cele mai multe case sunt situate pe str. Alberta Lela, la cca 10 minute de mers pe jos de la Monumentul Libertatii. Acesta reprezinta simbolul independentei Letoniei, fiind un monument de 43 m inaltime, in al carui varf se gaseste o statuie a libertatii infatisand o femeie care tine in mainile inaltate spre cer trei stele, simbolizand cele trei regiuni istorice ale tarii: Vidzeme, Latgale si Curlandia. Un loc de vizitat il reprezinta turnurile de fortificatii ale orasului Powder Tower, aproape de Latvian National Art Museum, unde se afla principala colectie de arta a tarii. Neaparat de vizitat ar fi Central Market, una dintre cele mai vechi piete din Europa, unde gasesti de toate, de la mancare la haine de slaba calitate – rusesti, chinezesti etc., ieftine.

Totusi, reperul Rigai ramane biserica Sf. Petru, din al carei turn foarte inalt ai o panorama ametitoare asupra orasului. Urcusul costa 8 euro cu liftul, dar merita sa arunci o privire atotcuprinzatoare asupra regiunii inconjuratoare si asupra Marii Baltice.

Atentie merita acordata si Operei Nationale, care se viziteaza numai pe dinafara, dar cladirea merita cu siguranta studiata de iubitorii de frumos.

Riga Town Hall Square sau Ratslaukumus este centrul orasului, distingandu-se fata de alte cladiri cu un turn construit in stil baroc si cu un acoperis in stil postmodernist. In centrul pietei troneaza o mica statuie a lui Roland, iar cum iesi din piata dai de o multime de cafenele si restaurante.

Cateva cuvinte generale despre Riga:

– a fost intemeiata in 1158 de livonieni, la confluenta raurilor Daugava si Ridzene;

– este cel mai mare oras din cele trei tari baltice, avand cca 900.000 de locuitori, jumatate din locuitori fiind letoni, cealalta jumatate, rusi;

– pentru vizitarea orasului, o zi intreaga va este suficienta;

– de aici aveti legaturi aeriene si rutiere, dar si cu feribotul in directiile Stockholm, Tallinn, Gdansk.

Sper sa va fi convins de placerea unei vizite in Riga – un oras pitoresc si potrivit unui city break.

Mie, personal, mi-au placut:

– combinatia de cladiri cu influente letone, germane si ruse, precum si partea din oras construita in stilul art nouveau;

– centrul istoric, inclus in patrimoniul mondial UNESCO inca din anul 1997;

– catedrala, cunoscuta si sub numele de Domul Rigai, foarte impunatoare prin turnul sau.

Ca fapt divers intamplat acolo – bucataria locala are putine specialitati, precum speka piradzini (placinta cu slanina) si o supa rece cu smantana.

Nadir Acmola

Imagini Riga

Sursa: Riga, capitala de vizitat intr-o singura zi | vezi mai multe pe ImperatorTravel

In ultima perioada, Nadir a vizitat mai multe locuri faine, dar putin cunoscute prin Romania, desi aflate destul de aproape de noi… mai la est, dar si nord. Dupa ce, acum cateva zile, mi-a trimis un articol despre Riga, Nadir va spune cateva lucruri despre Lviv, capitala Ucrainei de Vest, un oras in care am fost si eu acum cativa ani si care merita din plin vizitat.

Lviv este, fara doar si poate, cel mai frumos oras ucrainean, fiind o destinatie turistica deloc popularizata in tara noastra si probabil ca nici in alte tari vest-europene.Avand in vedere ca e in apropiere de granita de nord a tarii noastre, recomand deplasarea cu masina, drumul de cca 300 km de la Siret putand fi parcurs in 5 ore.

O alta varianta ar fi, evident, avionul, dar cu escale, fie la Istanbul, fie la Viena. Eu, personal, am ajuns in aproximativ opt ore cu autocarul, din Cracovia via Przemisl, coada de asteptare la granita rutiera UE – non UE fiind foarte lunga si necesitand ore de rabdare – autocarele insa nu sunt nevoite sa stea la aceeasi coada cu autoturismele sau cu camioanele… Dar, odata ajuns, oboseala dispare si vei fi nerabdator sa incepi vizita principalelor obiective ale „perlei” Ucrainei.

Cum aproape orice vizita intr-un oras ar trebui sa inceapa cu centrul vechi al orasului, asa a fost si de aceasta data.

Piata centrala este inconjurata de cladiri istorice construite in epoca stapanirii austriece, similare caselor din Viena si Praga, acesta fiind si principalul motiv pentru care orasul este asaltat de turisti venind din Ucraina si Rusia. Pe aceste strazi se invart frumoase fete imbracate precum Lollipop vanzand acadele, trenulete multicolore isi plimba turistii aratandu-le atractiile urbei, iar angajatii barurilor si restaurantelor te invita politicos sa le incerci produsele.

Dupa ce admiri cladirea Primariei, din al carei turn ai o priveliste ametitoare asupra centrului, e musai sa vizitezi Capela familiei Boim – ce are o fatada si sculpturi interioare uluitoare, Teatrul de Opera si Balet, dar si multitudinea de biserici de diverse confesiuni:

– Armenian Virgin Mary Dormition Church

– Biserica iezuitilor,

– Catedrala Sf. IURA,

– Catedrala Ordinului Dominican.

Un loc pe care vi-l recomand cu caldura este Palatul Patotskih, intesat cu opere de arta si care adapostea pe vremuri un minister austriac. Aici numeroase cupluri tinere isi incep mariajele – asa ca sa nu va surprinda numerosii insotitori ai acestora si fotografii care incearca sa imortalizeze aceste tandre momente.

Mie, personal, mi-au placut urmatoarele locuri:

– centrul istoric cu deosebita cladire a Operei;

– superbul gust al cafelei traditionale vieneze (!!!), din Rynok Ploshka – liovenii sunt mandri ca au dezvoltat traditia cafelei cel mai bine din fostele tari sovietice;

– superbele biserici – de la arcadele gotice ale Catedralei Latine la aerul misterios al Catedralei Armene, de la „ciudatul” Boyim Chapel la stilul rococo al Catedralei Dominicane, toate completeaza caracterul religios al capitalei culturale a Ucrainei.

Demn de mentionat ca preturile de cazare si de masa sunt mult sub cele din tara noastra:

– o camera dubla la Ramada costa 20 euro cu mic dejun , hotelul fiind insa situat departe de centrul orasului,

– o masa completa de o persoana cu bautura si desert, in jurul valorii de 3-4 euro.

Sper sa vizitati in curand acest oras cu o populatie de aproximativ 800.000 de locuitori si sa aveti o minivacanta reusita!

NADIR ACMOLA

Imagini Lviv

La pas, prin Lvov

Cam asa arata piata centrala

Candva, pana in 1939, Lviv a fost polonez

Nunta prin oras

Franturi de oras

Nadir si panorama orasului

Sursa: Lviv, capitala Ucrainei Occidentale | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Acum cativa ani, de 1 Decembrie ma gandeam sa merg undeva. Si cum toate cunostintele ziceau de Predeal, Bran, Sinaia, m-am prins ca nu e de mers intr-acolo decat daca imi place sa fac sase ore de pe Valea Prahovei la Bucuresti. Asa ca am decis sa merg la Veliko Tarnovo. Din Bucuresti, sunt doar 180 km (adica, atat cat e pana la Brasov) si, evident, soselele erau pustii! Nu am mai fost de cativa ani acolo, dar Nadir a fost recent si povesteste cate ceva depre orasul cu arhitectura traditionala a Bulgariei. Va invit sa cititi povestea lui Nadir de la Tarnovo

Intr-o frumoasa zi de septembrie am decis ca, impreuna cu familia, sa petrecem un weekend prelungit in minunatul oras istoric bulgaresc Veliko Tarnovo. Cum de la gand pana la fapta nu e, cateodata, decat un pas, ne-am „imbarcat” in masina si, pe cai!!! Ideea imi venise mai de demult, citind articolele scrise de Imperator, dar si cateva ghiduri de calatorie despre obiectivele turistice importante din tara „vecina si prietena”.

Drumul de 350 km de la Constanta il parcurgi in cca 4h15min, iar plecand din Bucuresti, sunt doar 180 km, pe care ii strabati in cca 3h, asta daca nu te grabesti prea tare. Si nu ar fi cazul sa o faci, deoarece drumul trece prin coline frumoase, pe langa campii cu maci rosii, prin comune prin care localnicii culegeau legumele lor atat de gustoase.

Odata ajuns, am fost placut surprins de „capitala medievala a Bulgariei”, sau „Orasul Tarilor Bulgariei”  – un loc deosebit, probabil cel mai frumos oras bulgaresc- , situata intr-o zona cu o istorie de peste 1000 de ani (ei zic ca au  chiar peste 7000 de ani de atestare documentara), ce este situata pe dealuri, casele fiind construite, practic, un rand peste un altul – vezi pozele de mai jos. De fapt, in aceasta consta si esenta orasului: in plimbarile din centrul istoric, indeosebi pe strada Gurko, aspectul terasat al zonei este unul foarte interesant si placut ochiului…

Problema cazarii a fost simpla de rezolvat, alegand sa stam intr-un hotel de o stea, care de fapt ar fi meritat, fara doar si poate, cele 3 stele, pierzand insa la clasificare din cauza absentei restaurantului. Micul dejun se servea in hol, langa lift, fiind acceptabil, baia era modern mobilata, fara defectiuni la obiectele sanitare, iar camera avea si ea tot strictul necesar confortului. Toate acestea la „remarcabilul” pret de 30 de euro / camera / noapte. Cautarea hotelului a fost haioasa, oprindu-ne inainte de a ajunge la cel rezervat de noi, la alte 3-4 hoteluri, tot centrale, tariful cerut in aceste parti fiind 40, 50, chiar 65 de euro pe camera, pe noapte. Atentie la masina, sa nu ti-o lasi pe strada principala deoarece „hingherii” sunt deosebit de activi si risti sa ti-o ridice pe loc, iar amenda e aprox. 30 euro + taxa de remorcare.

La momentul cazarii, am remarcat ca hotelul era plin de un grup de back-peckeri britanici, veniti de cateva zile in tara, care la randu-le erau uimiti de orasel. Mai multe informatii despre hotel puteti gasi la adresa www.hotelreal.eu.

Principalele obiective turistice de bifat in Veliko Tarnovo sunt:

– superba cetate-fortareata Tsarevets, situata pe dealul cu acelasi nume si inconjurata de raul Yantra, construita de pe vremea celui de-al doilea hanat bulgar, a dinastiei Asanestilor; aici poti vizita turnul in care a fost tinut prizonier contele Baudoin al Flandrei, la intoarcerea din Cruciada a patra -1204, si in care a si fost executat prin aruncare in Yantra. Neaparat trebuie sa vizitati si manastirea din varful dealului, restaurata si ea cu picturi moderne ale sfintilor martiri crestini;

– centrul istoric, avand ca punct de plecare / sosire strada Gurko cu „meyhanele” – inseamna carciuma in limba turca  – de pe ea;

– monumentul Asanestilor, un colos din fier cu statuile tarilor bulgari, in pozitie de lupta, calare pe armasarii lor, de culoare neagra;

– Muzeul de Arta, situat chiar langa acest monument, un minunat loc de retragere pe caldurile din timpul verii;

– neaparat trebuie vazut satul  Arbanasi, de langa Veliko, unde poti vizita o superba manastire – Nativity Church – si un vechi han ce a apartinut familiei domnitorului Brancoveanu. Satul a fost fondat de albanezi – de unde si numele, ei fiind denumiti „arnauti” de catre popoarele balcanice – in secolul al XV-lea, locul fiind vestit pentru casele sale din piatra.

Costuri pe care trebuie sa le iei in calcul pentru a-ti bugeta excursia:

– o camera dubla incepe de la cel putin 30 de euro cu mic dejun inclus;

– o masa in centrul localitatii costa cca 8-9 euro de persoana, cu o bautura inclusa in pret,

– accesul unei familii de 4 persoane la cetatea Tsarevets costa 3 euro,

– pretul unui bilet de intrare la manastirea din Arbanasi este de 3 euro;

– o vinieta pentru o saptamana costa 5 euro,

– pretul motorinei ar fi cam ca la noi in tara, in jurul a 5 lei / litru.

Centrul vechi are, cele mai multe dintre case, o arhitectura copiata dupa cea otomana din secolul al XVIII-lea, iar orice asemanare cu Sighisoara noastra este un pic fortata si neadevarata…

Locul este o alternativa de luat in seama pentru o plimbare de weekend pentru locuitorii din orasele aflate aproape de granita de sud a tarii noastre.

Mie mi-au placut foarte mult cetatea Tsarevets, privelistea pe care o ai cand ajungi in satul Arbanasi, plimbarile prin centrul vechi, mancarea traditionala bulgareasca din restaurantele locale: kavorma, un fel de ghiveci de legume picant, kebapcheta si kufte, „imprumutate” de la turci, si desertul garash, un tort facut din nuci si glazura de ciocolata.

La intoarcere, daca sunteti din Constanta, va sugerez sa faceti o baie pe plaja din Varna, unde, apoi, te poti relaxa plimbandu-te prin minunatul parc local, Sea Gardens, si apoi sa savurati o inghetata in fata hotelului Cernaia More, alaturi de multi alti turisti veniti in concediu la Nisipurile de Aur.

Nadir Acmola

Imagini Veliko Trnovo

Orasul vechi

Veliko Trnovo, orasul panoramelor

Monumentul Asanestilor

Biserica din interiorul cetatii Tarnovei

Si picturile sale murale controversate

Onor, tovarasi !

Sursa: Idee de weekend – Veliko Trnovo | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Daca, la inceputul saptamanii, Nadir v-a povestit cateva lucruri despre Dublin, iata ca a venit randul unuia dintre cele mai pitoresti orase din Europa Centrala — Cracovia. Am fost si eu acolo de vreo doua ori — prima oara in 1997, a doua oara in 2014 — si pot spune ca e un oras care nu trebuie ratat. Dar hai sa-i dau cuvantul lui Nadir

Cracovia este unul dintre cele mai frumoase orase europene, a carui istorie e incarcata de multe schimbari. Fiind unul dintre cele mai mari si mai vechi orase poloneze, a fost capitala Regatului Polon, fiind intemeiat in sec. al VIII-lea si dezvoltandu-se in principal datorita comertului cu chihlimbar. Modalitatile de a ajunge pana aici:

— cu masina faci 1.110 km, in cca 15 ore de mers incontinuu, nerecomandabil, pentru ca ajungi foarte obosit. Plus ca, daca mergi prin Ucraina, nu stii cat stai la granita;

— cu trenul in directia Budapesta, de acolo luand fie un alt tren, fie un autobuz Eurolines;

— cu avionul, dar schimband in alt aeroport:

1. Lufthansa, prin Munchen sau Stuttgart;
2. Air Berlin, prin aeroportul Tegel;
3. Austrian Airlines, prin Viena;
4. LOT, schimband la Varsovia.

Pretul unui bilet este in jurul a 200 de euro, depinzand, evident, de momentul rezervarii, dar si de companie. Eu recomand deplasarea cu LOT pana la Varsovia, apoi o calatorie de trei ore cu trenul pana la Cracovia.

Hotelurile sunt cam la fel ca in Bucuresti, din punctul de vedere al preturilor. Eu am stat, de exemplu, la periferie, langa Ikea, langa un mall similar celui din Baneasa, la pretul de 75 de euro camera dubla pe noapte, cu mic dejun inclus. De la hotel pana in centru faceam 45 de minute, schimband doua autobuze. De aceea, va recomand calduros sa stati intr-un hotel situat in centru, preturile incepand de la 85 de euro camera.

Totodata, va sfatuiesc sa va rezervati doua zile pentru orasul in sine si inca doua zile pentru doua excursii de o zi in imprejurimi: una la Auschwitz si una la Salina Wieliczka. Fiecare excursie dureaza cca opt ore si le puteti rezerva la una dintre numeroasele agentii de turism din centru. Pretul pentru excursia de la Auschwitz este cca 22 de euro si dureaza opt ore, din care trei ore e numai drumul pana acolo.

Ce sa vedeti in Cracovia:

— Castelul si Catedrala Wawel, locul de resedinta al regilor Poloniei si muzeul aferent acestora. Atentie ca ora la care se inchid este una neobisnuita pentru astfel de atractii, adica 15.45;

— Centrul vechi, de la Castel pana in centru faci cel mult 20 de minute, pe jos. In Piata Centrala se afla si renumita Biserica gotica Sf. Maria, ce prezinta un celebru altar de lemn reprezentand cel mai vechi altar gotic din lume. Din ora in ora, se aude o melodie, intrerupta brusc. Legenda zice ca era cantata de un strajer pentru a-i avertiza pe cetatenii urbei de iminenta unui atac tatar din secolul al XIII-lea. Strajerul a fost ucis de un arcas invadator chiar in timp ce canta, acesta fiind si motivul intreruperii bruste a melodiei;

— Kazimierz este vechiul cartier evreiesc. Districtul a fost infiintat de Cazimir cel Mare in 1335 — ii poarta si numele. Dupa 1941, cand orasul a fost ocupat de nazisti, pe malul celalalt al Vistulei a fost infiintata celebra fabrica a lui Oskar Schindler. Inainte de Al Doilea Razboi Mondial, traiau in oras nu mai putin de 70.000 de evrei, numai cateva sute supravietuind Holocaustului. In prezent, aici poti vizita mai multe sinagogi si un cimitir evreiesc, dar si biserici crestine si Muzeul de Etnografie.

E mare pacat daca ajungi la Cracovia si nu ai timp sa vizitezi atractiile din regiune. Lagarul de concentrare nazist de la Auschwitz, Oswieczim — in poloneza, e unul dintre cele mai reprezentative. Pe mine m-au impresionat tristetea pe care inca o emana locurile: cladirile, crematoriile, locurile de executie si cele punitive, gardurile cu sarma ghimpata… Mi s-au aratat cum trupele SS efectuau operatiile de triere a batranilor si copiilor care erau despartiti de adultii apti de munca, pregatirea pe care o faceau spre camerele de gazare, ascunse sub forma unor dusuri. Detinutii, infometati, chinuiti, batuti, erau inregistrati prin tatuarea unor numere pe brat, apoi tunsi, toate aceste operatii ducand rapid la pierderea personalitatii acestora, premergatoare uciderii. Toate acestea erau facute masinal, multe etape aratand dementa organizatiei naziste.

Aproximativ 1.000 de oameni erau inghesuiti ca niste animale intr-o baraca, spatiile dinauntru fiind separate in trei, cei care dormeau jos, pe niste paie asezate pe ciment, si inca doua lavite pe care dormeau altii, putin mai norocosi decat primii. Acum, in fiecare bloc s-a amenajat cate o expozitie ce prezinta vizitatorilor obiecte personale ale deportatilor, fotografii, harti etc. Aproximativ 1,1 milioane de oameni au murit aici, din care cel putin 90% au fost evrei.

Revenind la Cracovia, va puteti incheia vizita in centru, la galeriile Sukiennice, cumparandu-va un suvenir, sau la o cafea pe strada comerciala Florianska, langa poarta Barbican, sau, de ce nu, in orasul comunist „nou-construit” de Stalin, Nowa Huta, unde vei fi teleportat in timp in regimurile politice de trista amintire.

Nadir Acmola

Imagini Cracovia

Catedrala Cracovia

Unul dintre cei mai iubiti fii ai orasului – Papa Ioan Paul al II-lea

Intrarea in Auschwitz

Sursa: Cracovia, un oras deosebit. Corespondenta de la Nadir | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Nu stiu de ce, dar dintotdeauna Marrakech a avut o conotatie exotica, indepartata, ciudata, dar atragatoare. Poate doar Tombuktou in mijlocul Saharei sa fi avut aceeasi conotatie. Dar Tombuktou a fost intotdeauna acea Fata Morgana a aventurierilor, orasul fabulos din mijlocul desertului, aparat cu grija atat de fortele naturii, cat si de cele ale oamenilor… In schimb, Marrakech era mult mai abordabil, mai apropiat… Dar aura exotica a continuat sa-i atraga pe europeni si milioane dintre ei au venit sa descopere Marrakechul. Unii au ramas aici pentru totdeauna. Mai demult, in calitate de colonisti, in zilele noastre, in calitate de oameni de afaceri si antreprenori. Printre ei, si unul celebru – Yves Saint Laurent, care a descoperit Marrakechul in anii ’60 si, dupa ani in care a facut naveta intre Marrakech si Paris, s-a stabilit in oras in 1980… In urma lui, Marrakechul a fost invadat de fotomodele, de iubitori de moda, de artisti mai mult sau mai putin intelesi, care au transformat vechea capitala regala marocana intr-un oras foarte trendy.

Exista doua Marrakechuri. Exista Marrakechul vechi, incorsetat de zidurile cetatii, orasul traditional cu alei inguste, cu stradute rasucite, cu bazaruri colorate si motociclisti trecand in viteza la doi centimetri de tine, dar si Marrakechul nou, cu cluburi faimoase, hoteluri de lux, supermarketuri si blocuri cu o arhitectura atat de familiara celor care au vizitat Mediterana europeana. De data asta, am ales sa stau in medina, in orasul vechi, in orasul traditional marocan, intr-un riad. Pentru prima oara, am ajuns in Marrakech in 1999. Marocul a fost, de altfel, prima tara extraeuropeana pe care am vizitat-o si, indiscutabil, mi-a ramas la inima. Tara inca era condusa de regele Hassan II, eroul independentei marocane, dar care, evident, avea niste conceptii vechi, etatiste. La cateva zile dupa vizita mea, Hasan II a murit si a fost succedat de fiul sau, Mohamed VI, om cu studii in Franta si cu o deschidere mult mai mare. Si acesta a admis ca strainii sa poata investi in imobiliare. Asa ca numerosi francezi (si nu numai) au dat navala in medina din Marrakech, au achizitionat tot soiul de darapanaturi si le-au transformat in hoteluri traditionale foarte dragute. In astfel de riaduri am stat si eu acum. Am dat doar 20 de euro pe o camera dubla cu baie proprie, intr-un peisaj de 1001 de nopti.

Ce atrage la Marrakech? Din punctul meu de vedere, medina, vechiul oras, cu stradutele sale incadrate de ziduri ca de cetate, dar care, de fapt, sunt locuinte care se feresc de soarele puternic al verii. Am o orientare destul de buna si am navigat relativ usor medina din Marrakech (cea din Fez este, insa, imposibil), prin bazare animate, dribland motociclisti care se strecurau in viteza printre trecatori. Inima orasului vechi este insa piata centrala – Jema el-Fnaa. N-am petrecut aici la fel de mult timp ca datile trecute, dar spectacolul strazii este identic. Ziua, vanzatorii de apa vaneaza strainii dornici sa ii pozeze, la fel si omul cu nefericitele maimute legate de gat cu un lant sau imblanzitorii de serpi care canta la laute de cred ca serpii (care, de fapt, sunt surzi) le-au invatat cantecele pe de rost. Poate cea mai ciudata forma de distractie este “pescuitul de Cola”. Pentru cativa dirhami, primesti o undita si daca reusesti sa agati un PET cu o bautura acidulata si vag racoritoare (evident, nu dupa ce a stat zile intregi in mijlocul pietei), e a ta. Dar, probabil, cea mai veche activitate din piata, care mi se pare cea traditionala 100%, este sa asculti povesti. Povestitorul vine si spune o poveste (din pacate, doar in araba). Am asistat odata si pot spune ca toti cei care ascultau erau extrem de implicati cu vitalitatea aceea tipic araba. Dar, la fel ca in cazul Seherezadei si al celor 1001 de nopti, povestea se intrerupe brusc in momentul culminant. Povestitorul se ridica, strange maruntisul si te invita sa vii si in seara urmatoare sa asculti ce s-a intamplat. In cazul Seherezadei, asta ii prelungea viata, in cazul povestitorilor din Jema El-Fnaa, le garanteaza venitul de a doua zi.

Marrakech a fost capitala unor dinastii care au condus Marocul, dar chiar si dupa ce capitala s-a mutat mai la nord, autoritatile locale au avut destui bani pentru a construi palate. Daca la nord de Jema el-Fnaa se afla zona populara, bazarul si medina cea aglomerata, potentatii si-au construit palate la sud… nu foarte departe insa. Palatul El Bahia a fost construit in secolul al XIX-lea si, desi nu a mai ramas nicio mobila, cladirile cu patio-uri, mozaicurile si tavanele de lemn te fac sa iti inchipui ce bogatii erau adapostite aici acum mai bine de 100 si ceva de ani. Dar cel mai impresionant palat a fost El Badi, fosta resedinta regala, impodobita cu aur si pietre pretioase, o cladire impresionanta, cu o curte interioara imensa, cu bazine pline de apa. Pare un palat de poveste. Asa si este. De fapt, asa si era, pentru ca acest palat de poveste a fost jefuit si distrus, la nici jumatate de secol dupa ce a fost ridicat. Astazi, este o curte imensa, goala, flancata de ziduri care au cunoscut bogatia si decaderea si care acum nu mai sunt impodobite cu pietre pretioase, ci cu cuiburi de barza. In schimb, pe unele dintre metereze poti sa te urci pentru o frumoasa panorama a orasului.

Dar cea mai frumoasa cladire istorica a Marrakechului, pe care nimeni nu trebuie sa o rateze, este madrasa Ben Youssef, aflata la doi pasi de piata Jema el-Fnaa, dar in medina. Unii dintre voi stiti ca madrasele sunt scoli coranice. Partial adevarat. Aici, se studia coranul, dar spre deosebire de madrasele contemporane din Pakistan, unde s-a nascut miscarea talibana, in madrasele lumii islamice se invata si caligrafia, matematica, filozofia, si alte stiinte. De altfel, cunostintele lumii antice ne-au parvenit prin intermediul lumii islamice care le-a recuperat din regiunile ocupate si care le-a dezvoltat, fiind ulterior redescoperite de europenii care le distrusesera in secolul intunecat. O astfel de madrasa este Ben Youssef, care astazi nu mai gazduieste vreun campus universitar (madrasa a fost fondata cam pe vremea lui Basarab, in secolul al XIV-lea, si inchisa definitiv in 1960), ci este un obiectiv turistic de prim ordin. Dupa ce intri printr-un culoar lung si intunecat, nu poti sa nu scoti un chiot de surpriza in momentul in care ajungi in curtea interioara, in acest patio atat de iubit de hispano-maghrebieni… religia islamica interzice reproducerea figurilor umane sau animale, de aceea au dus stiinta arabescurilor la un nivel de arta pura… si zeci sau sute de metri patrati de astfel de arabescuri, ca un soi de crosetare in piatra, te hipnotizeaza prin perfectiunea lor. Am vizitat si micile camarute unde au locuit generatii intregi de studenti (in perioada sa de varf, madrasa Ben Youssef gazduia 900 de studenti, alesi dintre cei mai eminenti copii ai Marrakechului si Africii de Nord-Vest), dar frumusetea dantelariei in piatra pe care o gasesti peste tot este de neuitat.

Nu am ratat nici niste repere moderne ale Marrakechului. In primul rand, am vrut sa vizitez hotelul La Mamounia, pe care nu l-am vazut in vizitele precedente. Si acum, chiar ca nu l-am ratat. La Mamounia a fost desemnat de Churchill (da, stiu, criminal, dar cu gusturi fine) drept cel mai frumos hotel in care a stat si, probabil, avea dreptate. La Mamounia a fost construit de niste francezi imediat dupa Primul Razboi Mondial si preluat de statul marocan imediat dupa independenta. Nu a fost abandonat, pentru ca atat tatal actualului rege, Hasan II, cat si Mohamed VI au bagat milioane in el (ultima nota de plata din 2006 a fost de 130 de milioane de euro), facand din La Mamounia un punct de referinta pentru hotelaria mondiala. Am fost la viata mea prin hoteluri iconice (cum ar fi Burj-al-Arab sau The Emirates Palace din Abu Dhabi), dar La Mamounia defineste cu adevarat eleganta. In primul rand, am fost socat ca poti intra fara nicio problema. Nu exista control de securitate incrancenat la porti, doar o tanti ne-a spus ca nu putem intra cu papornitele cu suvenire (multumiri eterne, ca oricum voiam sa le parcam undeva) si apoi am intrat fara nicio restrictie intr-o lume plina de rafinament. Lumina clar-obscura de la receptie, operele de arta, muzica aproape subliminala de Budda Bar ma fac sa ii dau dreptate lui Churchill – nu stiu daca e cel mai frumos hotel din lume, dar, indiscutabil, e in top 10. Ma rog, preturile sunt in consecinta – o camera costa cam 400 — 500 de euro per noapte. Am luat o limonada in gradina, ca se impunea (vreo 100 dirhami, cam 10 euro), si apoi am descoperit gradina — o combinatie de gazon englezesc si de gradina botanica subsahariana.

Si pentru ca am bantuit si prin locuri cu staif, nu am putut sa ratez gradina Majorelle, cumparata in 1980 de Yves Saint Laurent si care i-a fost rezidenta pana aproape de moarte. Desi marele creator de moda a murit la Paris, el a cerut sa fie incinerat, iar cenusa sa fie raspandita in aceasta gradina-paradis. E foarte greu de descris, trebuie vazuta si simtita pentru a intelege de ce YSL a fost atat de inspirat — explozia de verde, de flori, de apa, de viata si veselie, combinata cu culori tari, aproape imposibil de suportat de tari, daca nu ar fi fost imbratisate de palmieri, cactusi si iarba te face sa-l intelegi pe Saint Laurent de ce a facut din Marrakech acasa.

Stiu, exista unii carora nu le place Marrakechul. Medina poate fi zgomotoasa si obositoare din cauza viermuielii permanente, negociatul poate fi suparator (desi nimeni nu te obliga sa cumperi covoare, genti sau lustre), iar hartuiala din Jema el-Fnaa poate sa te scoata din pepeni… Fa cativa pasi, urca-te pe un roof-top restaurant, admira asfintitul si asculta glasul tangaitor al muezinului (da, stiu, deloc incantator la ora 5 dimineata in patacul din riad) si, mai ales, bea un ceai de menta, un ceai tare si reconfortant… pentru ca Marrakechul nu este un oras care trebuie bifat, ci trait, savurat si simtit.

Imagini Marrakech

Riad Hcekarram – unul din riadurile in care am dormit in Marrakech

Pe aleile inguste ale medinei

Pe care uneori de abia se strecoara un cal cu o caruta

Ce poate fi mai oriental decat bazarul ?

Piata Jema el-Fnaa, inima medinei

Unde sucul de portocale costa doar 4 dirhami (0.36 euro)

Apa costa mai mult… dar mai degraba costa sa te pozezi cu vanzatorii de apa

Cea mai haioasa „nebunie” – pescuitul de Coca Cola

Cina al fresco in Jema el-Fnaa

Medrasa Ben Youssef – o capodopera a arhitecturii islamice

Salaam aleikum !

Palatul Bahia

si patio-urile sale

Palatul el-Badi,.. aici s-a concentrat la un moment dat toata bogatia Africii de Nord – Vest

Panorama orasului

Cladiri joase, din cand in cand, cate un minaret

Vila lui Yves Saint Laurent din gradina Majorelle

Un adevarat paradis

Intrarea in hotelul La Mamounia

Usierii

Statuia din mijlocul lobby-ului

Pe culoarele hotelului

Gradina hotelului La Mamounia

Moscheea Moulay el Yazid

Un loc excelent de luat

Noaptea buna, Marrakech

Sursa: Marrakech, legendarul oras al Marocului | vezi mai multe pe ImperatorTravel