Imi place foarte mult Istanbului. Iubesc freamatul orasului, iubesc nebunia acestei metropole in care locuiesc 14 milioane de oameni (si probabil ceva mai multe pisici), iubesc arhitectura, iubesc mancarea, iubesc tanguirea muezinilor, iubesc arta negotului, in fine, Istanbul este un oras pe care il recomand oricui. In consecinta, am si fost de mai multe ori prin Istanbul, cred ca de vreo zece ori. Istanbulul m-a acaparat total, de am ajuns sa nu vad si altceva din Turcia decat Cappadocia in primavara acestui an. Dar, ducandu-ma de atatea ori pe malul Bosforului si vazand (nu neaparat vizitand) Sf. Sofia sau Moscheea Albastra de atatea ori, am decis ca in vara acestui an, cand am petrecut trei zile la Istanbul (mergand spre si intoarcandu-ma din Uzbekistan) , sa nu ma mai duc in aceleasi locuri batute si ras-batute si sa ajung si in alte zone ale marii metropole turce. Nu pot sa zic ca sunt niste zone complet neturistice (am mai vazut cateva suflete cu aparatul foto de gat si Lonely Planet in brate), dar sunt de obicei niste zone in care nu ajungi.

Asa ca in prima zi cand am venit in Istanbul, am decis sa merg in cartierul Fener (ma rog, fusese pe lista de foarte mult timp), cartierul care ne-a dat o serie intreaga de domnitori care au condus tarile romane in funesta perioada a fanariotilor, dar si cartierul de unde a aparut cunoscuta echipa de fotbal Fenerbahce.

Situat pe malul apusean al golfului Cornul de Aur, Fener a reprezentat, de-a lungul secolelor otomane, cartierul crestin al grecilor ramasi dupa masacrul de la caderea Constantinopolului. Dupa 1453 Patriarhia Ortodoxa a Constantinopolelui s-a mutat in cartierul Fanar dupa ce sultanul Mahomed II “Cuceritorul” a numit un nou patriarh investindu-l de asemenea cu responsabilitatea reprezentarii tuturor ortodocsilor din Imperiu Otoman (indiferent de nationalitate). Trebuie precizat ca noul patriarh, Gennadius Scholarius, a fost investit de Mohamed la doar trei zile dupa cucerirea Constantinopolului (in aceste trei zile, armatele otomane au avut liber la ucis, violat si jefuit) si care prin acest gest a dorit sa obtina loialitatea locuitorilor greci ai imperiului. Gennadius (care cazuse rob in zilele cuceririi) nu a fost ales intamplator. El fusese cel mai mare inamic dintre clericii bizantini ai unificarii Bisericilor Romei si Constantinopolului decise de Conciliul de la Florenta din 1439 (cand bizantinii inca sperau ca salvarea lor va veni din Occident), asa ca Mahomed l-a ales pentru a fi sigur ca Biserica Ortodoxa trecuta acum sub suveranitate otomana va sprijini Imperiul Otoman in cazul unei noi cruciade. Tinand cont ca masacrul de dupa ocuparea Constantinopolului de catre turci a fost nimica toata pe langa ce facusera cuceritorii catolici in 1204, nici nu a fost greu. Grecii erau in mod cert mai fericiti sub turci decat sub catolici.

Sediul patriarhiei ortodoxe se aflase pana la cucerire in imensa Catedrala Sf. Sofia, transformata imediat in moschee (prima rugaciune musulmana in biserica a avut loc a doua zi dupa caderea Constantinopolului). Noul patriarh a fost nevoit sa se mai mute de doua ori datorita sistematizarilor impuse de sultanul Mahomed (demolari, convertiri, construirea de moschei si mai ales a Marelui Bazar), ajungand pana la urma in cartierul marginas al Fanarului. Aici a fost urmat de familiile crestine care au supravietuit cuceririi. Dupa cateva decenii de cumpana, grecii din Constantinopol (numiti din acel moment “fanarioti”) au castigat pozitii importante in afaceri si chiar si in politica. Deoarece otomanii interziceau turcilor sa invete limbi straine (pare ciudat in zilele noastre cand gasesti turci capabili sa vorbeasca chiar si 10 limbi), grecii au jucat rolul de talmaci, incet-incet, pozitia de dragoman ajungand echivalentul ministrului de externe. Iar toti dragomanii au fost de origine greaca. Fanariotii au urcat apoi in ierarhie, multi fiind numiti guvernatori de provincii majoritar crestine din Balcani, ajungand chiar si domnitori ai tarilor romane. Puterea lor s-a prabusit insa in 1821 cand otomanii i-au suspectat de implicare in revolutia greaca si in miscarea Eteria, asa ca patriarhul Constantinopolului Grigore V a fost spanzurat, iar marele dragoman Constantin Moruzi a fost decapitat. Corpul lui Grigore V a fost oferit cadou comunitatii evreiesti din Constantinopol care, dupa ce l-a tarat prin tot orasul, l-a aruncat in Bosfor unde a fost pescuit de un vas rusesc si dus la Odesa. Dar patriarhul si dragomanul nu au fost singurele victime. In urmatoarele luni au fost ucisi mii si mii de greci, in general capii comunitatii – arhiepiscopi, episcopi, negustori, profesori etc. Fanarul nu-si va mai reveni niciodata.

Am ajuns in Fanar cu autobuzul din fata Bazarului Egiptean. Evident ca nu stiam exact unde e, asa ca soferul ne-a indicat locul unde sa coboram. Turcii de astazi au descoperit ca turismul religios spre locatii crestine din actuala republica le poate aduce bani, chiar foarte multi bani, asa ca tururile includ numeroase urme crestine – de la bisericile sapate in piatra ale Cappadociei pana la cele din Istanbul sau de aiurea. Cum am coborat, nu s-a putut sa nu ne sara in ochi o cladire imensa, impozanta, care iesea clar in evidenta, sus pe dealul Fanarului.

Pana atunci insa, am cautat biserica bulgareasca Sf. Stefan. Nu este orice tip de biserica, ci este o biserica de fier, mai precis structura sa este de fier. Initial, aici a fost construita o biserica din lemn atunci cand Biserica Ortodoxa Bulgara si-a declarat independenta fata de Constantinopol, dar a luat foc, asa ca bulgarii din capitala Imperiului au hotarat sa ridice o biserica prefabricata din fier. Bulgarii nu erau chiar originali, englezii construisera prin imensul lor imperiu biserici anglicane prefabricate in Marea Britanie si apoi trimise pe mare spre colonii. Iar structurile de fier erau la mare moda la sfarsitul secolului al XIX-lea, ganditi-va doar la turnul Eiffel bunaoara. Asa ca biserica a fost prefabricata la Viena si trimisa pe Dunare si apoi, pe mare, la Istanbul.

Este o biserica unica, cel putin in Europa, asa ca evident ca mi-am dorit sa o vizitez. N-a fost sa fie pentru ca biserica de fier este in restaurare, o restaurare care se anunta de lunga durata, pana in 2018. Am reusit sa arunc un ochi prin gard si sa o admir din departare. Si sa-mi notez in agenda anului 2018 ca trebuie sa o vizitez.

Apoi, m-am pierdut pe stradutele Fanarului. Aproape nimic nu mai aduce aminte de comunitatea greco-ortodoxa care a dominat cartierul timp de aproape patru secole otomane. Dimpotriva, mi s-a parut un cartier conservator musulman… Fustele scurte si buricele la vedere din centru au disparut complet, in locul lor aparand chadorurile pentru putinele femei de pe strazi. Parca nici ochii oamenilor nu erau la fel – citeai o incrancenare si un refuz in a-ti zice “bine ai venit”. Si de fapt asta e magia Istanbulului – oamenii atat de veseli si primitori. In Fener, nu am regasit Istanbulul meu, am descoperit un Istanbul rece, distant, sarac si neprimitor. Asta nu inseamna ca nu m-am simtit in siguranta. Faptul ca nu esti bine venit nu inseamna ca iti vor da si in cap atat timp cat stai in banca ta.

Pe locurile fostelor biserici au aparut moschei, si daca in centru esti acceptat fara nici o problema in orice moschee, evident daca esti imbracat decent si te descalti, in Fener nu mai e cazul. Dar nu moscheile le cautam eu, ci Patriarhia Constantinopolului. Am suspectat ca imensa cladire pe care o vazusem de pe malul Cornului de Aur este patriarhia. Nu era asa. Avea insa de-a face cu ortodoxia – este Liceul Ortodox din Fanar.

Cum ziceam, cladirea este imensa. Actuala constructie provine din secolul al XIX-lea cand un grec bogat din Imperiu a vrut sa construiasca un palat imens pentru liceul care fusese fondat un an dupa caderea Constantinopolului, in 1454. Aici au invatat sute si mii de studenti ortodocsi din zonele ocupate sau vasale imperiului, inclusiv viitori domnitori romani. Cel mai ilustru dintre ei, probabil, e Dimitrie Cantemir. Din pacate, intrarea in liceu era zdravan barata de niste lacate imense, iar curtea cladirii era imprejmuita de un gard solid cu sarma ghimpata. Liceul este inconjurat totusi de o comunitate turca conservatoare ostila, asa ca orice se poate intampla. In schimb, am descoperit cu surprindere o cafenea Dimitrie Cantemir… evident ca nu am ratat ocazia de a bea o apa in cafeneaua care poarta numele domnitorului roman.

Café Dimitrie Cantemir este fix sub imensa cladire a liceului si am intrat intr-o vasta curte interioara, neasteptata pentru Fenerul care este superaglomerat cu cladiri. O curte linistita in care coexistau pisici, iepuri si boboci de rata. Intreb de casa Dimitrie Cantemir. Stiu ca aici acum cativa ani fusese deschis un minimuzeu al domnitorului roman in locul unde si-a avut casa. Din pacate e inchis, iar locul pare pustiu in ciuda investitilor de circa 250.000 de dolari. Locul pare degradat si nu e intretinut. Cafeneaua arata OK, dar Muzeul Dimitrie Cantemir e o ruina. Inteleg ca cladirea e o strutocamila din punctul de vedere al proprietatii – parterul e detinut de Primaria din Fener, etajul – de Biserica Ortodoxa a Constantinopolului. Nici o parte nu este realmente interesata de prezervarea memoriei domnitorului roman care a studiat aici si chiar a donat o suma importanta de bani asezamantului. Oricum, sa bei un suc la Café Dimitrie Cantemir in vechiul Constantinopol… merita sa ajungi tocmai in Fener.

Am plecat din fosta citadela a celor mai bogati locuitori ai Constantinopolului cu sentimente amestecate. Da, am fost bucuros sa descopar urmele unui domnitor roman, mi s-a parut interesanta metamorfoza cartierului, dar atmosfera mi s-a parut apasatoare. Sic transit gloria mundi… chiar si arhitectonica.

 Imagini Fener – Istanbul

Moschee din centrul Istanbulului

Vreun cucuruz fiert doriti ? 1 lira !

Istanbulul are iesire la mare, prin el trece Bosforul… deci, trebuie sa aibe o lunga traditie de mancat peste

Dar inainte de a purcede spre Fanar, ne-am alaturat turcilor iesiti la picnic pe malul Cornului de Aur

O cladire semeata se inalta dintr-un cartier cam gri

Dar nu poti intrain Fener cu adidasii nefacuti

Cam retro

Hamamul cartierului

Localnicii… cam plictisiti

Au disparut pantalonii scurti

Sarac, sarac, dar mai gasesti niste case faine

Liceul ortodox din Fener

Bine flancat de o moschee… sa nu uitam ca ne aflam intr-o tara musulmana

Strazile in panta ale Fenerului

Terenul a fost cumparat de Dimitrie Cantemir, fost elev al scolii

iar urmele domnitorului roman le gasesti intr-o … cafenea

Un spatiu generos intr-un cartier aglomerat

Iepuras dragalas

Mda… muzeu. Cam inchis si din pacate in paragina

Pe malul Cornului de Aur, traditionalisti si liberali

Sursa: Istanbul altfel: cartierul Fener de unde ne-am procopsit cu fanarioti | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Daca in articolul precedent am povestit despre tura prin cartierul Fener, astazi m-am gandit sa povestesc cate ceva despre Pera si Galata, o zona care, spre deosebire de Fener, care a avut un trecut bogat si glorios, dar a decazut… se afla dincolo de Cornul de Aur, in Galata, si unde am descoperit un cartier vesel, un cartier simpatic unde chiar m-am simtit bine… Are si o latura destul de comerciala, e tipul acela de cartier comercial pedestru, mult, mult mai simpatic decat orice mall.

Am ajuns in Pera venind direct de pe malul Bosforului. Dormind in zona mega-turistica Sultanahmet, am luat tramvaiul pana la capat, iar de acolo am sarit imediat in funicular. In cateva minute eram sus in varful dealului in faimoasa piata Taksim, devenita inca si mai faimoasa datorita mini-Revolutiei de anul trecut impotriva (pe atunci) prim-ministrului Erdogan, a carei scanteie a fost decizia de a demola un mic spatiu verde din acest monstru de asfalt care este Taksim Square. Este evident vorba de parcul Gezi, ma rog, impropriu denumit parc, dar care aduce un mic petic de verdeata in centrul aglomerat al orasului. Miscarea #occupygezi s-a propagat ulterior in tot Istanbulul, dar si in Izmir, Ankara si alte mari orase ca o miscare de contestare a regimului de mana forte al lui Erdogan, reprezentantul zonei rurale conservator-traditionale a Anatoliei care se ciocneste, din punct de vedere cultural, cu liberalismul Istanbulului… In buna traditie turceasca, demonstrantii s-au ciocnit violent cu politia, cele trei galerii dusmane de moarte ale echipelor Galatasaray, Besiktas si Fenerbahce s-au infratit, iar Erdogan a trebuit sa cedeze. Planul mallului din mijlocul urbei a fost anulat (sau cine stie, poate doar amanat), iar parcul Gezi a ramas la locul lui.

Piata Taksim a fost o mandrie a Istanbulului cand a fost construita. Probabil arhitectii au fost gelosi pe amploarea Pietei Rosii din Moscova sau a Tienanmenului din Beijing, asa ca s-au gandit sa construiasca ceva similar, dar mult mai urata… pentru ca, de jur imprejur, sunt niste cladiri fara nici un fason arhitectonic, practic cladirea-simbol din piata este hotelul Marmara care la vremea lui o fi fost o nebunie a luxului, dar care in zilele noastre pare complet demodat… inauntru, e OK, continua sa fie luxos si daca stai la unul din etajele superioare, ai parte de o panorama dementiala, dar pe dinafara arata foarte 50s…

Dar nu cred ca istanbulezii si-au stabilit ca unul din principalele locuri de intalnire Piata Taksim datorita hotelului Marmara. Ci probabil pentru ca de aici porneste Istiklal Caddesi (Bulevardul Independentei), o strada comerciala (aproape) pietonala pe care poti gasi tot soiul de magazine si de localuri care mai de care mai haioase.

Pe vremuri, cartierul acesta se numea Pera, dar acum numele oficial este Beyoglu (se pare ca numele vine de la titulatura ambasadorului venetian la Constantinopol – Bailo, care avea cea mai luxoasa rezidenta din zona). Daca Fanarul a fost cartierul crestin in perioada imediata dupa cucerirea otomana, prin secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, centrul crestinatatii din ceea ce fusese timp de mai bine de un mileniu Noua Roma s-a mutat aici, in Pera, in zona din jurul consulatelor occidentale. In secolul al XIX-lea, cartierul Pera era centrul comercial modern al orasului, o oaza europeana (sau europenizata) cu majoritatea magazinelor detinute de greci, plin de negustori si oameni de afaceri din Europa. Grand Rue de Pera, principalul bulevard al cartierului era varful luxului in materie de comert al orasului. In Pera au fost introduse primele telefoane din Istanbul, prima linie de tramvai (care inca mai functioneaza), dar si cele mai bune scoli ale Imperiului. Pana la urma, pana si sultanul a renuntat la vechea resedinta Topkapi din Sultanahmet ca sa se mute la picioarele Perei in palatul Dolmabahce care amesteca stilurile baroc, neoclasic si rococo, stiluri nu tocmai specifice lumii islamice. De altfel, si in ziua de azi numeroase localuri si magazine de lux se afla aici, cat si majoritatea consulatelor (inclusiv cel al Romaniei).

Dar inainte de a o lua pe Grand Rue de Pera (sau Istiklal Caddesi) in jos, am facut o mica halta la mareata catedrala ortodoxa, ascunsa totusi in spatele frontonului cladirilor. De altfel, in Pera, coexista numeroase biserici ale diverselor culte crestine (in principal ortodoxe, dar exista si o mareata Catedrala catolica in stil italian si biserici protestante). Dupa o pauza scurta, am revenit pe bulevard in mijlocul unei multimi imense care se plimba in sus si in jos pe bulevard. Acestia nu mai sunt credinciosii lui Allah, ci, judecand dupa inbracaminte, credinciosii lui H&M, Zara sau Louis Vuitton. Aici este acea Turcie pe care Erdogan o uraste – Turcia fetelor cu buricele la vedere, cu parul vopsit verde, a tipilor care se plimba cu berea in mana (si nu neaparat Efes), Turcia europeana, deschisa si liberala. Iar daca ridici un pic capul sa te uiti la etaje, descoperi pana si un sex-shop… Allah, pazeste-ne de pacat… ups si tot pe acolo mai exista si un local de strip-tease. Oare s-or dezbraca si credincioase turcoaice sau doar pagane din Rusia?

Cum ziceam, aici gasesti marile retele de magazine de haine, reprezentante ale companiilor de telefonie mobila, iar daca te bagi pe vreunul din micile pasaje care se strecoara printre impozantele cladiri ale bulevardului, poti descoperi taverne de-a dreptul minunate (cum sunt in zona Pasajului Florilor).

Ce am remarcat aici? In primul rand un umil magazin de ciocolata care vinde ciocolata produsa manual de catre nenea care chiar le vinde (sau de familia lui). Am descoperit acest micut magazin pe colt (marfa e impachetata in ceva tipla si carton, nimic stralucitor sa-ti ia ochii) anul trecut in iarna si nu am ratat ocazia nici vara sa ma duc sa cumpar ciocolata de-a dreptul delicioasa… Pare insa un mic secret turcesc… si acum, si asta-iarna, era o micuta coada aproape non-stop formata numai din turci… care evident ca stiu de unde sa cumpere cea mai buna ciocolata din oras. Mai jos, tot pe partea stanga cum cobori din Piata Taksim, gasesti un alt magazin plin de dulciuri turcesti – ciocolata, cafea, rahat si cate si mai cate. Se numeste Turk Kahvesi si, pe langa produsele super-bune, te vei distra cu angajatii care rad si zambesc incontinuu – unii imbracati in sultani, sultane si costume de epoca.

Dupa ce am aruncat o privire si in Catedrala catolica San Antonio di Padova (construita in stil venetian), am pornit-o la vale spre turnul Galata. Construit de genovezi carora Bizantul si mai apoi otomanii le-au cedat zona asta, aflata peste Cornul de Aur de Constantinopolul istoric, turnul Galata ofera probabil cea mai buna panorama din oras. Si nu este un secret pentru nici un turist, dovada ca, de fiecare data cand m-am urcat in varf, am avut parte de cozi de cel putin 45 de minute – fie ca era zi sau noapte. Dar, cum ziceam, fiecare minutel pierdut la coada merita cu varf si indesat. Panorama din varf este absolut fantastica – ai panorama perfecta a zonei istorice, cu minaretele de la Sf. Sofia si Moscheea Albastra rasarind de pe deal, cu cladirile ample ale moscheilor, cu palatul Topkapi in toata lungimea lui… dar si cu freamatul si du-te-vino-ul necontenit pe apele Bosforului, feriboturi, vapoare de croaziera, vase comerciale, petroliere miscandu-se in sus si in jos pe aceasta stramtoare megastrategica ce reprezinta granita dintre Asia si Europa.

Nu pot sa nu mentionez si numeroasele magazine care ofera sucuri naturale de fructe, din tot soiul de fructe, iar display-ul acestora reprezinta inca o dovada a talentului turcilor de a-si expune marfa. De cate ori treci pe langa un astfel de Vitamin Bar, de piatra sa fii si nu poti rezista sa nu iei vreun suc de rodii, portocale, struguri sau ce mai au pe acolo.

Da, stiu ca marile malluri din Istanbul nu sunt in zona Pera–Galata. Sunt mai in adancul Istanbulului asiatic, al Istanbulului cu blocuri moderne de sticla. Dar farmecul zonei Istiklal Caddesi ramane… si mi se pare mult mai atragator decat cel al vreunui mall aseptic.

Cum ajungi la Istanbul

Simplu, cu aproape orice mijloc de transport. Exista trei companii aeriene care leaga capitala Romaniei de Istanbul (Tarom cu zboruri din Bucuresti, Fly Pegasus cu zboruri din Bucuresti si Turkish Airlines cu zboruri din Bucuresti si Constanta). Atentie, Fly Pegasus aterizeaza in cel de al doilea aeroport al orasului – Sabiha Gokcen, aflat in zona asiatica destul de departe de oras, in timp ce Tarom si Turkish aterizeaza in aeroportul principal Ataturk, aflat destul de aproape de zona de interes.

Poti sa mergi si cu trenul (dar dureaza mult), mai exista inca autocare care leaga Stambulul de mai multe orase ale tarii, poti ajunge cu masina destul de repejor (ma rog, vreo 8–10–12 ore), sau chiar si pe bicicleta!

Cand sa mergi la Istanbul

Cel mai fain este sa mergi primavara sau toamna devreme. Este cald (de pantaloni scurti), dar nu excesiv cum este in plina vara cand caldura se combina cu umiditatea marii. Iarna este neasteptat de frig, iar vantul cam vajaie prin Bosfor. Nu e rau nici atunci, dar nu te astepta sa fie o experienta climatica prea buna.

Unde sa stai in Istanbul

Personal, de cate ori ajung, incerc sa stau in Sultanahmet. Da, este cartierul turistic, dar asta inseamna ca ai la indemana tot ce-ti trebuie – restaurante, supermarketuri, magazine de suvenire, piete de fructe (cum e cea de langa Bazarul Egiptean), tramvaiul, obiective turistice senzationale. Ultima data am stat la hotel Ersu, o recomandare excelenta a prietenilor de la Europa Travel … linistit, pe o strada laterala, restaurante faine prin zona, la doi pasi de tramvai. Chiar fain!

Cum sa calatoresti prin Istanbul

Daca stai mai multe zile, ar fi bine sa-ti cumperi un Istanbul Kart. Platesti 6 lire turcesti pentru el, apoi il incarci la diverse automate (la fel ca si cardul pentru transportul in comun la suprafata din Bucuresti) si platesti doar 2 lire calatoria in loc de 4 cat ai da pe un jeton. Daca ai de gand sa iei tramvaiul, metroul sau autobuzul de mai mult de 4 ori cat timp stai la Istanbul, merita sa-ti iei un Istanbul Kart. Se poate folosi si pe feribotul spre Insulele Printesei, chiar si pentru a folosi toaletele publice de la Hipodrom.

Daca preferi un tur organizat

Agentiile de turism romanesti au numeroase oferte de tururi pentru Istanbul. Cele mai scumpe cu avionul, cele mai ieftine cu autocarul. Recent am avut un concurs al carui premiu consta intr-un tur la Istanbul oferit de cei de la Bavaria Tour, care de asemenea ofera constant tururi la Istanbul (sunt curios cu ce impresii vin castigatorii de la Istanbul, ei sunt fix zilele astea pe acolo :)).

Imagini Istanbul

Hotel Ersu – Istanbul, la doi pasi de Sfanta Sofia

Effendi, nu vreti o inghetata ?

Sau poate niste porumb ?

Ba nu, si asa e cald … mai degraba niste pepeni !

Piata Taksim

Cine doreste un kebab ?

Dupa blocuri, catedrala ortodoxa din Pera

Celebrul tramvai istoric care circula pe Grand Rue de Pera in sus si in jos de peste un secol

Si tot de atunci, zeci de generatii de pusti au calatorit atarnati de tramvai

Trebuie sa fi atent sa nu ratezi poate cea mai buna ciocolata din Istanbul

Ssst… sa nu spuneti la nimeni. Asta e doar pentru turci

Foarte fain la Turk Kahvesi

Cam asa arata weekendul pe Istiklal Caddesi

Catedrala catolica din Pera

Si alte lucruri sfinte

Doamne, de unde au turcii astia arta displayului ?

Turnul Galata – de unde ai probabil cea mai frumoasa panorama a metropolei care se asterne peste 2 continente

Adica cam asta

 iar daca ai zoomi destui, poti sa bati pana departe, pana la Sf. Sofia, chiar si mai departe

Sursa: La plimbare pe strazile comerciale ale Istanbulului | vezi mai multe pe ImperatorTravel

De cate ori ajunsesem la Istanbul vazusem tot soiul de oferte catre niste insule – fie ca se numeau Princes Islands (Insulele Printului), fie ca se numeau Princess Islands (Insulele Printesei), pareau sa fie o oaza de liniste intr-un oras atat de agitat cum e Istanbulul. Ma rog, nu am mers prima oara cand am aflat de ele, dar acum, in weekendul petrecut asta-vara in Istanbul, am pus insulele printeselor (suna mai sexy, nu?) ferm pe lista. Desi toate ghidurile si site-urile avertizau ca e rupere de oameni in weekendurile de vara, nu prea aveam ce sa fac… eram in Istanbul fix sambata si duminica. Asa ca am purces duminica.

Insulele printeselor sunt un grup de vreo noua insule, aflate in dreptul Istanbulului, in Marea Marmara. Li se spune asa pentru ca a fost un loc la indemana unde puteau fi exilati printi bizantini cazuti in dizgratie sau printese rebele trimise la manastire sa-si bage mintile in cap. Dupa caderea Constantinopolului (insulele au cazut in mainile otomanilor in timpul asediului final), traditia s-a pastrat, aici fiind trimisi fii de sultani sau cadane care nu mai erau iubite de sultana-sefa. Traditia adapostirii rebelilor si disidentilor s-a pastrat si secolul trecut cand aici a locuit Trotki fix dupa ce a fost invins de Stalin in lupta pentru putere.

Dar lumea da buluc pe insulele printeselor nu pentru Trotki sau pentru memoria cine stie carei printese, ci pentru ca, de fapt, aceste insule au inventat turismul in Turcia. Nu pentru straini, ci pentru turci. Urmand moda seducatoare a Occidentului, prin secolul al XIX-lea, lumea buna din Istanbul s-a apucat sa construiasca vile si palatele pe insulele aflate destul de aproape de Istanbul ca sa ajungi repede si destul de departe pentru a scapa de stresul marelui oras. Si cum atunci erau la mare moda cladirile in stil victorian din lemn, lumea buna a construit zeci si sute de vile, mai mult sau mai putin somptuoase, din sindrila… adevarul este ca, din momentul in care o iei la picior pe Buyukada, parca ajungi intr-o insula tropicala fosta colonie britanica :).

Inainte de a pleca, m-am apucat sa studiez cum se ajunge si ce e de vazut. Desi, initial, ma gandeam sa ma opresc in vreo doua insule, m-am decis sa ma rezum la una… vad doar una, dar o vad pe indelete. Am avut de ales intre Buyukada (“Insula Mare”, in turceste) si Heybeliada. Am ales Buyukada si nu am ales rau deloc… dar evident ca am lasat Heybeliada pe lista cu ce mai trebuie sa fac cand ajung data viitoare la Stambul.

Ca sa ajungi in insule, poti lua un feribot din Istanbul. Deoarece insulele sunt in dreptul zonei asiatice a Istanbulului, ai mai multe optiuni de acolo, din zona europeana, trebuie sa iei feribotul din Kabatas. Cum locuiam in Sultanahmet la doi pasi de catedrala Sf. Sofia, sa ajung era floare la ureche. Urma sa sarim in tramvaiul care trece prin centrul vechi, iar Kabatas era dincolo de podul Galata, exact la capatul tramvaiului. Ma si inchipuiam in tramvai, filmand pescarii pe pod in viteza tramvaiului. Da de unde! Si desi era destul de devreme cand ne-am pornit spre insule, tramvaiul era plin… si tot poporul se ducea la feribotul cu destinatia Insulele Printeselor. Pfff. Nu suna bine.

Odata ajuns in Kabatas, m-am lamurit ca am mai multe optiuni de feribot. Este cel “de stat”, al companiei care asigura transportul pe apa in Istanbul si care costa 3 lire (1 euro), dar care tocmai plecase. In schimb, la doi pasi se aflau companiile concurente private care aveau plecari mai dese (si unele fix la vreo 10 minute de cand am ajuns) si care costau 5 lire (1,75 euro). Va dati seama ca nu am pregetat nici 5 secunde sa ne asezam la coada si sa sarim in primul vapor in directia Insulelor Printeselor.

Vaporul era din acela mare, capabil sa care sute de pasageri, si nu pot sa va spun decat ca era plin ochi. Cu chiu, cu vai, am reusit sa prin un loc strategic (in picioare) de unde sa admir peisajul. Si, sincer, a meritat efortul, pentru ca toate frumusetile Istanbulului mi-au defilat cuminti prin fata ochilor – de la turnul Galata la catedrala Sf. Sofia cu corpul sau masiv, Moscheea Albastra inconjurata de nu mai putin de sase minarete zvelte. Iar perspectiva Istanbulului, inconjurat de apele Marii Marmara, este cu adevarat magica chiar si cand detaliile marilor moschei si palate au inceput sa se piarda in departare. Nu am stat pe scaun prea mult, pentru ca, dupa cateva minute, vaporul tragea la Heybeliada, prima insula. Am sperat ca se vor da jos mai multi de pe vapor, dar n-a fost sa fie… tot poporul se ducea la Buyukada. Stiau ghidurile ce stiau cand ziceau sa nu ne ducem in weekend pentru ca tot Istanbulul se duce la liniste.

Buyukada este aruncata in slavi de catre masinaria marketingului turistic datorita faptului ca masinile sunt interzise, insula fiind deservita doar de calesti trase de cai. Suna romantic, nu-i asa? Iar pozele tipice de carti ilustrate aratau o caleasca plina de flori, mergand la pas printr-un peisaj plin de copaci. Linistea iti urla din vedere. Odata ajuns in Buyukada, lucrurile stau insa un pic diferit. Te bucuri ca nu mai inspiri mirosul de motorina al milioanelor de masini din Istanbul? Desi e mai “eco”, toata insula miroase a balega de cal. Nu sunt cateva calesti cu indragostiti care se plimba printr-un cadru mirific. Sunt sute si sute de atelaje (e drept, bine intretinute, caii n-as zice insa ca au parte de prea mult ovaz), iar plimbarea pe insula aduce mai degraba cu o cursa hipica decat cu o plimbare de placere… fiecare vizitiu incearca sa-si termine cat mai repede “turul mare” sau “turul mic” pentru a prinde rapid inca o cursa.

Am coborat din feribot, am mai lasat cateva minute ca multimea sa se disipeze, dar tocmai au mai aparut vreo doua feriboturi. Hm… asa ca am luat-o la pas pe principala strada care da in port, strada, evident plina ochi de magazine si restaurante de tot felul. Am ajuns la turnul cu ceas (ultimii sultani otomani au avut o pasiune obsesiva pentru turnuri cu ceas, au construit astfel de minunatii arhitectonice prin tot imperiul de la Gjirokaster si Sarajevo pana la Cairo si Jaffa) si acolo am descoperit statia de calesti. Totul e foarte organizat, nimic nu e lasat la voia sortii (sau a vizitiului). Vrei tur scurt – 40 de lire (14 euro). Vrei tur lung – nu dai prea mult in plus, 50 de lire (17 euro). Ce inseamna fiecare tur este foarte clar stipulat.

Desi coada la calesti (sau fayton cum li se zice pe insula) era serioasa, imbarcarea era rapida, iar calesti, garla. Cei care se simteau mai sportivi puteau inchiria o bicicleta – era cam 10 lire (3,50 euro), dar plimbarea cu bicicleta pe Buyukada nu este chiar usoara – insula este deluroasa, pantele uneori sunt destul de abrupte, asa ca trebuie sa ai ceva antrenament in muschi pentru a putea pedala cu adevarat pe insula… si multi si-au cam supraestimat puterile, asa ca ii vedeam impingand bicicletele de zor.

Am decis sa o iau pe jos. Pur si simplu pentru a admira colectia de vile absolut geniale de pe soseaua principala. Din pacate, nu pot spune ca a fost o experienta minunata, pentru ca la fiecare secunda trebuia sa te feresti de o caleasca ce era condusa de vreun vizitiu zanatic sau de marea de biciclete. La un moment dat, m-am obisnuit, asa ca am inceput sa ma simt chiar bine.

Desi pare repetitiv, locul este chiar sarmant (daca nu ar fi fost marea de multime) – curti aranjate, multimi de flori, case stralucitoare, pisici miorlaitoare… Care se repeta, se repeta, se repeta, dar placerea ramane la fel… Desi stilul e asemanator, fiecare casa are ceva al ei, ceva unic. Intr-un final, iesim din zona locuita, drumul strabate un soi de padurice in care niste turci veniti la picnic au incins un soi de hora (ma rog, deloc indracita ca la noi, mai degraba un dans european medieval) si pur si simplu se simt bine. Parca si calestile s-au imputinat (asta o fi doar de zona de tur lung, cine stie) pentru ca la final sa ajungem in ceea ce harta numea Luna Park – o parcare pentru cai, o terasa cu mancare buna si priveliste superba, si cam atat. De aici o iei la picior pe panta abrupta care duce la manastirea Sf. Gheorghe, iar de aici incolo, doar per pedes apostolorum – no horses, no bikes (ar fi si greu). Si, intr-adevar, am descoperit acea gura de liniste la care ma asteptam.

Sus, pe culmea celui mai inalt varf de pe insula, se afla o manastire ortodoxa greaca… wow, functionala! Nu este insa singura biserica ortodoxa. Dupa caderea Constantinopolului, otomanii s-au multumit sa ocupe doar de jure insulele si sa-i lase pe locuitorii greci in pace cu bisericile, manastirile si obiceiurile lor necredincioase. Turcii au inceput sa se mute aici, doar pentru a-si construi somptuoasele vile, de abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, atrasi de liniste, de natura mediteraneeana, de flori si, vorbesc gurile rele, de grecoaicele mai deschise unor experiente pre- si extramaritale. In 1923, in urma tratatului de la Lausanne si a deciziei schimbului fortat de populatie, grecii din Istanbul si zona adiacenta au fost scutiti de deportarea fortata in Grecia. E drept, multi au emigrat ulterior (in anii ’50, grecii din Istanbul au suferit mai multe valuri de pogromuri), dar cativa au mai ramas, inclusiv pe insula… iar manastirea Sf. Gheorghe este o manastire ortodoxa operationala, una din putinele de pe teritoriul Turciei.

Am intrat, am aruncat o privire, fotografiatul era interzis… Am remarcat insa multimea de turci si turcoaice care intrau in biserica, imbracati regulamentar (cine avea fusta sau pantalonul prea scurt primea o fusta lunga, lunga la intrare), parca cu o oarecare sfiala, dar o evident curiozitate… se vede ca nu calatorisera prin tari ortodoxe, uitandu-ma la mirarea de pe fetele lor.

Era locul cel mai departat pe care urma sa-l atingem. Era si cel mai inalt, la cei 202 metri. Urma lungul drum spre casa… din nou aceleasi vile sarmante, din fericire, din ce in ce mai putini cai (se pare ca turistii se cam retrageau spre port unde terasele si resturantele duduiau la cote maxime), asa ca returul chiar a fost o placere. Asa ca l-am prelungit cat de mult am putut ;). Odata ajuns in portul care gemea de atata lume (Slava Domnului, marea majoritate stand la terasa), am vazut un vapor care urma sa plece in vreo 2 minute. Am cumparat urgent bilete (tot 5 lire) si am sarit in el, ajungand in doar 45 minute inapoi in Istanbul… Citisem pe undeva ca duminica seara, poti sa astepti mult si bine sa prinzi loc la un vapor pentru ca pot fi si 10,000 turisti la sfarsitul zilei dornici de repatriere in Istanbul.

A fost o experienta faina? Pe ansamblu, da… A inceput un pic cam neplacut si zbuciumat, dar insula e superba, iar cladirile, de-a dreptul minunate. Repet si eu ce am citit peste tot – incercati sa evitati weekendul. Daca chiar nu se poate, asteptati-va la multimi impresionante si incercati sa gasiti alei laterale. Daca aveti antrenament serios, puteti lua o bicicleta, dar mai bine pe jos (e drept, am facut vreo 10–15 km la picior, dar nu sunt chiar asa de multi). Eu o sa revin candva in Insulele Printeselor. Dar probabil pe cealalta insula. Sa fac o comparatie :).

Imagini Insulele Printeselor – Buyukada

Terminalul din Kabatas. Unul din cele cateva

Orarul uneia dintre companii care opereaza in insule

E plin spre insule

Dar pana la insule, sa admiram Istanbului din larg

Moscheea Dolmabahce (mi se pare mie sau aduce putin cu Cazinoul din Constanta ?)

Catedrala Sf. Sofia

Moscheea Albastra

Si in fine, prima din insulele din Marmara – Heybeliada. Aici am facut prima oprire

Buyukada – final destination

Strada principala cum vi de la statia de ferry boat

Pe soarele asta, e obligatoriu sa-ti iei o palarie

Sau o inghetata Sau parca e prea cald pentru o inghetata

Statia de calesti

Oferta masiva. Cerere la fel

Dar am decis sa pornim pe jos… De la turnul cu ceas

Un palat doar pentru stabi

Si cateva din vilele foarte frumoase de pe Buyukada

Cine vrea un talisman ? Avem de toate, pentru casa, masina, sanatate, etc, etc

Nici cealalta insula, Heybeliada nu e prea departe

O hora turceasca

Si flori… cate flori… Buyukada este un mic paradis

In larg, numeroase vase de transport flancheaza tarmul asiatic al orasului

In sfarsit, liniste. Pe aici nu mai trec nici carutele, nici biciclistii

Asta nu e copac de atarnat talismane

Mai degraba tufisurile joaca acest rol

Manastirea Sf. Gheorghe din varful Buyukadei

Ca sa intri, trebuie sa ai haine potrivite. Mai ales doamnele

Una din panoramele de neuitat de langa manastire

si superba vegetatie mediteraneeana

Jos la Luna Park, caii in asteptare de clienti

Colectia de pisici a iesit la aer

Ce bine arata Buyukada fara calesti in viteza

Sfarsitul zilei, am prins un vapor la mustata

La revedere, Buyukada

 Hello, Istanbul !

Sursa: La doi pasi de Istanbul – Insulele printeselor, mai precis in Buyukada | vezi mai multe pe ImperatorTravel

A face un top al celor mai tari experiente din SUA este un task aproape imposibil. Nu cred sa existe sat cat de mic sa nu aiba vreun obiectiv turistic, atractie, experienta, ceva care sa nu fie pozitionat ca fiind cel mai mare, cel mai grozav sau cel mai nou din lume. Sau, in cel mai rau caz, “worldwide known”. Well, am vazut numeroase astfel de “worldwide known” de care probabil nu se auzise nici in statul vecin, dar un lucru e cert… Marketingul s-a inventat in America, iar turismul este totusi o industrie cu foarte, foarte mult marketing. Asta nu inseamna ca SUA nu sunt pline de experiente deosebite. Ba tocmai, taman asta e problema… sunt mult prea multe. Nu am calatorit peste tot prin State, am fost doar pe coasta de Est, am mai bantuit un pic prin Nord si cam atat. Dar hai sa trecem la lista.

1. Cascada Niagara. Iubesc cascadele si Niagara este unica din cele 4 mari cascade (Niagara, Victoria, Iguazu, Angel Falls) pe care am vizitat-o. Si am ramas cu gura cascata. Ca dovada ca, dupa ce m-am plimabat o data cu vaporul Maid of the Mist, m-am dus glont la casa de bilete pentru a mai merge o data.
2. Marele Canion. Nu am ajuns inca acolo, dar daca ar fi sa ma duc vreodata in State si sa aleg o singura destinatie, probabil ca as alege Marele Canion. A… si inca ceva… nu trebuie ratat un rasarit de soare, am inteles ca e magic.
3. Las Vegas. Nici aici n-am fost, dar imi inchipui ca luminile Tokyoului palesc in fata luminilor Las Vegasului. Stiu, e kitsch, e nebunie, nu e nimic serios, dar taman in asta rezida farmecul Las Vegasului.
4. Washington Mall  Sunt pasionat de muzee, imi plac muzeele, iar in Washington se gasesc niste muzee cu adevarat world class – National Air and Space Museum este o delicatesa (mda, ce sa fac, imi place zborul), National Museum of Art surprinde prin cata arta s-a putut cara peste Ocean, dar si Muzeul de Istorie Naturala. Desi nu se afla exact in zona Washington Mall si cred ca nu e parte a Muzeelor Smithsoniene, nu trebuie ratat si ceva mai recentul Newseum (deschis in 2008, fix cand am fost ultima oara in State), un muzeu al stirilor.
5. Petrece o noapte cu Navajo. Navajo sunt niste bieti supravietuitori ai amerindienilor care au trait liberi si fericiti (ma rog, vorba vine) pana cand primele vase cu fete palide au atins coasta Americii de Nord. De atunci, au fost impinsi in interiorul Americii, decimati, spoliati. Intre timp, populatia locala traieste in niste rezervatii umane, prezervandu-si pe cat se poate obiceiurile (evident, hamburgerii, Coca-Cola si blugii fac ravagii si printre urmasii marilor razboinici). Poti insa sa traiesti o experienta ca si cum ai pasi intr-un film western autentic in zona sacra a populatiei Navajo – Monument Valley.
6. New York, New York. Oriunde intorci capul, cel putin in Manhattan, vezi un colt dintr-o cladire pe care musai ai vazut-o intr-un film hollywoodian. De la Godzilla la Independence Day, de la Sex and the City pana la Home Alone, mii si mii de filme au fost filmate in New York. Urca-te in Empire State Building, cea mai inalta cladire din orasul care se defineste ca fiind capitala lumii pentru o perspectiva de neuitat… urca-te doar cand e soare si clar!
7. Los Angeles este cea de a doua metropola de legenda a Statelor Unite si asta, evident, datorita filmului. Pozeaza-te cu semnul de Hollywood (intre timp, ideea a ajuns si pe meleaguri mioritice), viziteaza Beverly Hills si, cine stie, poate reusesti sa prinzi o invitatie la un party din Playboy Mansion. Iar daca nu prinzi, atunci sigur vei gasi 1.000 de alte lucruri de facut.
8. New Orleans – este orasul festivalurilor si al muzicii – aici jazzul este la el acasa, muzica soul, iar cel mai tare Carnaval din America de Nord (as fi zis de pe emisfera, dar ar mai fi si Rio in aceeasi emisfera) tot in New Orleans are loc de Mardi Gras. Evitati insa cand se anunta vreun uragan, pentru ca nu se stie cand metropola din Louisiana va ajunge din nou sub ape.
9. Alaska – Marele Nord atrage si seduce. Fie ca e vorba de Alaska, Scandinavia, Siberia sau Tara de Foc, doar in zonele arctice poti avea parte de un cer de o culoare unica, de o flora de un colorit de vis. Din pacate, o parte din Alaska a fost afectata de exploatarile petroliere, de incalzirea globala, dar mai gasesti fara indoiala parti completely wild.
10. Meciurile de fotbal american, baschet sau chiar un rodeo… Oriunde prin State. Pentru o atmosfera unica.

Daca aveti de gand sa vizitati Statele Unite anul acesta (este o tara-continent, practic in orice luna din an este o luna perfecta de vizitat intr-o anumita parte a tarii), aruncati o privire si pe ofertele de la Eximtur. Gasiti aici zeci de oferte pentru cele mai variate locuri din SUA – de la Disneyland (alea originale americane) la hoteluri fix din buricul New Yorkului, inclusiv un tur de aproape o luna inconjurul lumii.

In plus, daca mai aveti nevoie de un pic de inspiratie, va invit sa aruncati o privire pe lista de articole pe care le-am scris de-a lungul timpului despre SUA. Le gasiti aici. Nu sunt numai experientele mele, despre SUA am publicat povestile a mai multi calatori, inclusiv de pe Coasta de Vest, din Marele Canion sau Hawaii… Si sper sa mai primesc propuneri de articole de la cei care ati fost pe acolo. Dar chiar si daca nu e vorba de un articol ca atare, astept si parerile voastre, ale celor care ati ajuns in SUA, mai jos, la comentarii – ce e frumos de facut si vazut in Statele Unite ale Americii?

  Imagini SUA

Sub Niagara

Dar experienta nr. 1 este sa mergi cu barca pe sub cascade

In fata ta, cade un suvoi de apa nemaivazut

Ce conteaza ca esti ud ciuciulete ?

Probabil cea mai frumoasa panorama din New York este din varful lui Empire State Building

Adica asta

Si nu rata New York by night

Cele mai interesante locuri din Washington sunt Muzeele Smithsoniene

Cum ar fi Muzeul Spatiului (acesta este modulul lunar)

Suntem si noi pe lista

Sursa: Top 10 experiente SUA – powered by Eximtur | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Acum cateva saptamani, am scris un articol despre ultimele mele revelioane. Si atunci am realizat ca, de ani de zile, momentul trecerii dintr-un an intr-altul ma gaseste departe de casa si, de cele mai multe ori, pe un cu totul alt fus orar – prilej sa urlu “La Multi Ani!” si sa beau sampania adusa de acasa de doua ori – la ora la care e Anul Nou in locul in care ma aflu si o data cand e Anul Nou acasa, in Romania (ma rog, in conditii in care pica la o ora decenta, ora locala J). Primul meu revelion la caldura, in pantaloni scurti si descult in apa marii a fost la Phuket, mai precis la Patong, in Thailanda… In anul de dinainte, revelionul ma prinsese la Atena, dar fusese un frig de inghetau pietrele (am prins -17 la Atena, de mureau grecii de frig), mai avusesem parte de revelion la Budapesta si Maastricht (cand am fost student), dar primul meu revelion la caldura a fost la Phuket.

Eram pentru prima oara in Thailanda. Studiasem Lonely Planet din scoarta in scoarta si cred ca si marketingul e de vina, am decis ca experienta mea de “plaja iarna”, prima mea experienta de acest fel sa o petrec la Phuket. Exista mai multe locuri faine de plaja prin Thailanda, de fapt sunt zeci si sute, dar am decis sa ma duc in Phuket din motivul ca e aproape de niste locuri pe care musai voiam sa le vad (gen Phi Phi sau Kho Phang Nga), apoi mi se parea ca fiind o insula mare, ai multe lucruri de facut – mai ales ca eu nu sunt omul care sa zaca la plaja.

Am aterizat in Phuket venind direct din nord, de la Chiang Mai, unde fusesem in trekking pe la hill tribes. Am decis sa stau in Patong pentru ca peste tot era recomandat ca fiind un loc in care ai multe optiuni de distractie si ma asteptam si ca cele mai bune oferte de excursii sa fie tot acolo. Phuket City, capitala insulei, nu avea nimic interesant, de fapt nici nu e pe malul marii, celelalte doua optiuni – Kata si Karon mi se pareau plicticoase, asa ca am decis – Patong! De altfel, prin nordul Thailandei, ne imprieteniseram cu niste neozeelandezi care ajungeau in Phuket cu o zi inaintea noastra, dar ei decisesera sa se duca la liniste, la Karon. Intr-una din dimineti, am avut surpriza sa-I intalnesc exact in fata hotelului nostru… Se plicitisisera de moarte in Karon si au venit la Patong, si, cum le spusesem unde stam, s-au cazat chiar in acelasi loc.

Primul lucru pe care l-am facut in Patong a fost sa merg la plaja. Nu stiu cum arata acum orasul, a fost puternic lovit de tsunami (eu am fost inainte de tsunami) si o buna parte din Patongul pe care il stiu a fost ras de apele ucigase. Dar existau doua bulevarde importante paralele cu golful plajei – una chiar langa plaja si celalalt la vreun kilometru si ceva mai incolo. Intre cele doua bulevarde era un mare bazar cu restaurante, magazine, baruri haioase.. ma gandesc cu groaza ca poate multi dintre cei pe care i-am vazut, cu care am negociat sau de la care am mancat au murit in tsunami… Ma rog, un bazar intreg, dar un bazar haios. La marginea primului bulevard, cel de la plaja, erau cateva restaurante care atrageau clientii cu niste creveti si lobsteri enormi, dar si primul internet-café de unde am putut da un telefon acasa via internet… Wow, o premiera si o minune a tehnologiei in acea vreme cand telefonatul intercontinental costa o mica avere.

Principala strada de distractii era Bangla Road. Cred ca e si acum la fel. O explozie de neoane, baruri cu fete relativ dezbracate dansand pe niste podiumuri in fata barurilor respective, meciuri de box thailandez (nimic deosebit, daca vreti ceva chiar interesant, duceti-va la un meci adevarat, altfel erau mai plictisitoare decat vreo filipineza trista cantand “Strangers in the Night”). Existau si vreo doua alei (sau soi-uri cum le zic thailandezii) cu baruri cu fete relativ goale (adica in costume de market) care se frecau de o bara cu gratia unui stalp de telegraf, in asteptarea vreunui client dornic de sex exotic, si celebrele ping pong shows (nu am fost in Patong, ci in Bangkok… le vezi o data, nu mai e nevoie sa bisezi). Atmosfera era insa haioasa, plina de muzica si veselie… iar zambetele thailandezelor ajutau din plin :).

Tot aici am facut si Anul Nou. Mergand din bar in bar, inchinand cate o bere. Socul cel mare este ca nu am gasit sampanie pe nicaieri (doar in hotelurile foarte scumpe), asa ca de atunci, an de an, traditia personala cere ca oriunde ma duc in lume sa plec cu o sticla de sampanie romaneasca… chiar si in locurile unde sunt sigur ca sticlele de sampanie sunt pe toate gardurile). N-am avut sampanie, dar am avut unul dintre cele mai pocnitoare spectacole de artificii. Cum am zis, ultimul revelion pe care l-am petrecut in Bucuresti a fost, cred, in 1999, asa ca nu stiu cum este razboiul artificiilor care se porneste de revelion in Bucuresti, dar in Phuket, m-a asurzit… Toti thailandezii aruncau cu niste petarde chinezesti care pocneau de sa-ti sparga timpanele, un spectacol de foc si bum… asa ca am luat-o la fuga de pe Bangla Road care parca innebunise pe plaja pentru a asista la spectacolul artificiilor. Din Patong se trageau cu sute si sute de artificii intr-un spectacol de zile mari, iar Karonul si alte localitati, pitulate dincolo de dealurile care strajuiesc Patongul, raspundeau si ele cu focuri de artificii care ma faceau sa strig din toti plamanii – A venit Anul Nou. Happy New Yeaaaaaaar!

Cum ziceam, am ales Patongul si pentru proximitatea altor atractii. Am fost la doua show-uri in Phuket. Primul, la Simon’s Cabaret http://www.phuket-simoncabaret.com/ , primul cabaret de travestiti la care am asistat (al doilea a fost, peste multi ani, in Pattaya). Evident, ca toata lumea, am ramas cu gura cascata: “Frate, gagicile alea bune sunt toti barbate? Wow”. Dar, pe langa surpriza fetelor-baieti, spectacolul a fost cu adevarat agreabil. Nu la fel de spectaculos, evident ca Phuket Fantasea care, pe langa masa (la care am renuntat) si bietul elefant din parcare, a pus in scena un superspectacol demn de un Las Vegas sau Hollywood… Desi nu am avut voie sa filmez sau fotografiez (ca sa-mi ajute memoria), imi aduc aminte si acum de zborul acrobatilor, de hazul clovnilor din tuk-tuk, de muzici, dansuri, lumini, elefanteii… ma rog, un show pe care chiar merita sa-l vezi).

Cum ziceam, am ales Phuket pentru a fi in proximitatea unor locuri pe care voiam sa le vizitez. Si acestea erau insulele Phi Phi (a caror faima explodase dupa ce aparuse filmul “Plaja” – “The Beach” cu Leonardo DiCaprio) si Koh Phang Nga), numita, pentru cei carora li se impleticea limba in gura la pronuntarea in thailandeza, James Bond Island.

Prima excursie insa a fost una scurta. Mai precis, pana intr-o insula numita Insula Coralilor. Din pacate, bietii corali erau cam morti, in loc de coloritul lor obisnuit, toti fiind albi. Asta nu inseamna ca nu sunt corali foarte frumosi in Marea Andaman, dar nu chiar in apropierea insulei Phuket, ci ceva mai incolo. De fapt, pentru scufundatori seriosi, orice chiosc putea sa-ti aranjeze un tur “live aboard”, in care te urcai pe un vas care mergea mai la nord in Marea Andaman si faceai cate scufundari voiai in zonele cu poate cei mai frumosi corali din lume (sau aproape). Asta nu inseamna ca tura pana la Insula Coralilor nu a meritat, dimpotriva, am gasit o plaja frumoasa si mult, mult mai linistita decat cea din Patong.

Dar cele mai frumoase amintiri le am de la Phang Nga si Phi Phi… In prima excursie, chiar de 1 ianuarie, am luat-o spre Phang Nga… ca orice loc turistic care se respecta, insula cu o forma ciudata de bolovan inalt rasarind semet din apa a aparut intr-un film de legenda – e vorba de unul din nesfarsita serie James Bond, fiind insula in care nemuritorul 007 se batea cu un agent sovietic rau de tot. De altfel, succesul insulei a fost datorat aproape exclusiv filmului The Man with a Golden Gun care a propulsat insula pe lista oricarui turist din zona inca din 1974. The Beach a pus in lumina Maya Bay de abia in 2000 :).

Inainte de a ajunge la insula, ne-am oprit pe continent intr-o mica pestera, evident Monkey Cave, una dintre sutele sau miile de acest gen din Thailanda unde cateva statui de-ale lui Buddha coexista cu niste mici maimute mai multe decat razgaiate. Apoi, ne-am imbarcat la bordul unui long tail boat pana la un vapor-“baza”, de unde plecam spre diverse atractii… thailandezii, mesteri in turism, au inclus tot soiul de lucruri faine, nu numai insula ca atare pe care o vezi, pozezi, filmezi in maximum jumatate de ora… asa ca ne-am trezit cu o partida de caiac printre mangrove (minunat, o experienta excelenta!) si cu un pranz traditional pe o insula privata unde am descoperit cum sunt “mulsi” arborii de cauciuc. Despre peisaj, ce pot spune … daca ar fi fost soare, ar fi fost probabil una dintre cele mai reusite zile din viata mea de calator.

In schimb, am avut mare noroc a doua zi, cand am mers la Phi Phi. Fiind ceva mai indepartata de Phuket (se afla de fapt cam la jumatatea distantei dintre Phuket si Krabi), am avut parte de o cursa plina de adrenalina cu un speed boat. Phi Phi sunt de fapt doua insule – una, Phi Phi Leh, o rezervatie naturala unde nu ai voie sa innoptezi (intre timp am auzit ca te mai poti strecura) si unde se afla legendara Maya Bay, plaja lui Di Caprio, si Phi Phi Don, insula locuita, plina de restaurante si hoteluri, care din pacate avea sa fie spulberata de tsunami cativa ani dupa prima mea vizita. Am fost si cum vreo 2 ani si, sincer, n-am mai recunoscut-o… ma rog, nu dealurile, ci constructiile. Cert este ca primul stop a fost la Phi Phi Leh, pe Maya Bay, din pacate mult prea plina de barci… am facut un picut de baie, apoi am plecat mai departe si am intrat intr-un golf aproape inchis, de-a dreptul… senzational! Aici, nu exista plaja, versantul aproape se prabuseste in apa verde, iar marea este extrem de linistita… o minune in care sa te arunci si sa inoti.

Evident, am fost si pe Phi Phi Leh pentru masa si pentru un pic de shopping (daca aveai chef). Evident, vrei plaja, te puteai arunca si aici in mare, dar am preferat sa ma urc un picut pe unul din dealuri. Din pacate, nu prea departe pentru ca se facea ora de intoarcere… Dar, odata si odata, o sa revin in Phi Phi sa dorm acolo barem o noapte si sa ma catar pe dealuri.

Am plecat din Phuket cu avionul spre Bangkok. Pe atunci, costa foarte mult avionul, acum, cu atatea low-costuri, aproape nici nu mai inteleg de ce unii prefera sa se chinuiasca 10–12 ore cu autocarul, dar, ma rog, unii prefera asta. Thai Airways a facut insa o tura pe deasupra golfului plin cu insule si insulite, inainte de a disparea intre nori… lasand in urma o vacanta de neuitat si un tinut de vis in care sper sa revin candva, practic, pentru a treia oara.

Cand sa mergi in Phuket

Perioada secetoasa este in principiu decembrie–martie, dar asta nu inseamna ca nu ploua, ploua chiar strasnic… Am prins vreo doua zile ploioase, dar in rest a fost destul soare. Vara este varful sezonului ploios.

Cum ajungi in Phuket

Cred ca doar Qatar Airways zboara “din doua” pana in Phuket. Ai mai multe optiuni “din trei”: zbor pana la Bangkok (unde zboara orice companie aeriana care are zboruri intre Europa si Asia) sau Kuala Lumpur (sunt mai putine optiuni, dar de multe ori mai ieftine decat la Bangkok) si de acolo cu vreun low-cost pana in Phuket (Din Bangkok–Air Asia, Nok Air, Lion Air sau Thai Smile, iar din Kuala Lumpur–Air Asia).

Unde sa dormi in Phuket

Hotelasul in care am stat nu mai exista, a fost inchis acum cativa ani. Dar daca arunci o privire pe Agoda (vezi ca, in general, are mai multe oferte si la preturi mai bune decat Booking) sau Booking, sigur vei gasi o tona de hoteluri. De asemenea, poti sa intrebi si la agentii de turism pentru o oferta buna, ei au acces la mai multe sisteme de rezervari (gen Hotelcon si altele) care nu sunt pentru marele public.

Cum faci o excursie prin jur

In principiu, cam la fiecare doi pasi vei gasi pe cineva cu mai multe ceasloave (sau, mai nou, tablete) cu zeci de oferte (cu poze colorate). Nu sunt foarte multi tour-operatori, asa ca e posibil sa gasiti cam aceeasi oferta la multi, dar merita intrebat.

Imagini Phuket

Plaja din Patong. Valul tsunami a fost cu mult peste pomii din poza

Alo, Romania, Phuket calling. Cum zici ca e ? Ninsoare si minus 15 grade ? Hmmmm

Simon’s Cabaret din Patong. Fetele din imagine sunt toti baieti

Insula de corali

Si o imagine submarina

Nu, nu stiu sa inot

E cazul sa mananci totusi niste fructe de mare daca tot ai ajuns in Phuket

A venit Anul Nou … in fum si explozii

Pe malul marii, mult mai pasnic… unde am vazut pentru prima oara lampioane lansate in aer

Asa arata bulevardul de langa plaja

Phuket Fantasea

Elefantii sunt iubiti de toti

Aici e restaurantul

Canoe prin zona Phangnga

James Bond Island

Bangla Road plina de lumina

Daca vreti sa vedeti box thailandez, duceti-va la un meci adevarat

Maya Bay

Golful linistit

Phi Phi Leh

Aici era debarcaderul de pe Phi Phi Don

Sursa: Revelion la Phuket – primul meu Revelion in pantaloni scurti | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Am ajuns prima oara in Sri Lanka in 2009, la doar cateva luni dupa ce se terminase razboiul. Dupa decenii de lupte, trupele singaleze au luat taurul de coarne si au reusit sa distruga trupele tigrilor tamili. Sri Lanka parea cumva nesigura de viitor, de ce au de facut si de faptul ca, dupa decenii, nu mai era teatru de razboi. Zonele locuite majoritar de tamili (si ei satui de razboi pana peste cap) asteptau cu infrigurare razbunarea invingatorilor, in timp ce acestora nu le venea sa creada ca gata, au invins. In acest context, descopeream o tara verde, verde, verde, o tara superba, o tara binecuvantata cu o vegetatie incredibila, de munti frumosi si de o cultura multimilenara. Mi-a placut in Sri Lanka. Asa ca m-am intors in 2012, mai ales ca in 2009 m-a plouat rau de tot in interiorul tarii si am avut parte de o vreme superbisima – soare, soare, soare… Dar hai sa scriu aici cele mai interesante experiente pe care le-am trait in aceasta insula.

1. Ferma de broscute testoase de la Peraliya langa Hikkaduwa – nu este un loc spectaculos, ci un loc impresionant. Pe coasta vestica a Sri Lankai se afla mai multe turtle hatcheries. ONG-uri si voluntari locali incearca sa salveze numeroasele specii de testoase care vin pe plajele Sri Lankai pentru a-si depune ouale, fiind periclitate nu de pradatorii obisnuiti, ci de cei mai haini dintre toti – oamenii. Am fost la doua din aceste locuri, dar cea de la Peraliya de langa Hikkaduwa are o poveste tragica si emotionanta. Ferma de inmultire a testoaselor a fost fondata de cineva care dupa ce a murit a lasat mostenire ferma copiilor sai cu rugamintea de a salva in continuare broscutele. Acestia au continuat munca tatalui cu dedicatie si pasiune. Pana intr-o zi blestemata de 26 decembrie 2004 cand un val urias iscat la mii de kilometri distanta de un cutremur apocaliptic a lovit coasta lankeza. Din toata familia extinsa, sora, copii, unchi, nu a mai ramas nimeni. Doar unul din copiii fondatorului care era la Colombo sa instaleze aer conditionat. Cand s-a intors la Hikkaduwa nu a mai gasit pe nimeni. Mama, doua surori, sotia si trei copii. Toti erau morti. La fel si broscutele lui. Familia nu a putut s-o reinvie, dar incubatorul de broscute, da. Si acel incubator exista si in ziua de azi. Daca ajungeti cumva la Hikkaduwa, treceti va rog sa-l vizitati pe Nidal Santha si broscutele sale. E la 2 km de Hikkaduwa pe drumul spre Bentota, intre sosea si mare, nu departe de locul unde valul ucigas a lovit trenul Queen of the Seas. Si ajutati un om care a pierdut totul, dar si-a reconstruit viata in jurul broscutelor lui. Mai multe amanunte intr-un articol al meu mai vechi.
2. Urcati-va la Adam’s Peak – undeva in mijlocul insulei se afla un varf de munte unde se afla o “urma” de picior, o urma gigantica. Crestinii si musulmanii cred ca aici este locul unde Adam a coborat pe Pamant, proaspat exilat din Paradis. Budistii considera ca pe aici a trecut Buddha, iar hindusii il suspecteaza pe Shiva ca si-a lasat urmele piciorului aici. Mie imi place in mod special povestea crestino-musulmana care spune ca, atunci cand Dumnezeu s-a maniat pe Adam si a hotarat sa-l alunge din Paradis, nu a vrut ca totusi bietul Adam sa aiba un soc prea mare, asa ca primul loc pe care a calcat pe Pamant nu trebuia sa fie foarte diferit de locul de unde venea. Ca de obicei, Dumnezeu a fost milostiv. Dar imi place comparatia legendara dintre Paradis si Sri Lanka. Asa ca alatura-te miilor de pelerini care urca muntele odata cu caderea noptii pentru a savura un rasarit de soare legendar alaturi de faimoasa urma al lui Adam, Buddha sau Shiva.
3. Kandy – templul dintelui. Relicva cea mai sfanta a Sri Lankai este dintele lui Buddha. Pentru o natiune budista pana in maduva oaselor, acest loc este cel mai sfant loc de pe Pamant. Asa ca, pe langa templul ca atare (foarte frumos), poti observa cucernicia pelerinilor budisti.
4. Viziteaza orfelinatul elefantilor de la Pinnawela. In ciuda razboaielor si a cresterii populatiei umane, Sri Lanka gazduieste cea mai mare populatie de elefanti salbatici din Asia. Din pacate, multi elefantei raman orfani – parintii lor fie ca sunt ucisi de braconieri, fie au murit din cauza ca liniile frontului au strabatut habitatul multora dintre ei. Multi elefantei au fost adusi intr-un orfelinat undeva langa soseaua Kandy–Colombo unde poti sa-i urmaresti harjonindu-se in rau, cumpara hartie facuta din balega de elefant sau, pur si simplu, sa observi aceste minunate pahiderme.
5. Catara-te pe templul-palatul-munte de la Sigirya. Se spune ca un anume rege numit Kasyapa a ajuns la putere ucigandu-si tatal si alungandu-si fratele mai mare. Asa ca a hotarat sa isi mute capitala intr-un loc pe care sa-l transforme in citadela. Asa ca a ochit aceasta stanca solitara din mijlocul campiei si a zis – Aici! Aici a construit un palat si un oras intarit asteptand intoarcerea fratelui sau. In ciuda tuturor masurilor, Buddha era sus si veghea. Fratele s-a intors dupa vreo 20 de ani cu o armata din sudul Indiei si l-a prins pe uzurpatorul Kasyapa si l-a omorat personal cu spada sa. In urma lui au ramas urmele unei capitale splendide, statui si picturi murale cu femei topless :).
6. Plajele Sri Lankai. Ce ziceti de o plaja mare, mare, intinsa, cu nisip fin de nu-l simti, umbrita ici si colo de palmieri. Arata ca in pozele din pliantele de promovare turistica. Si e adevarat, cam asa arata prin multe locuri. Personal mi-a placut plaja de la Hikkaduwa.
7. Welcome to England la Nuwara Eliya. Sri Lanka a fost o perioada colonie britanica. Britanicii nu au dorit sa-si instaleze capitala in ultima resedinta regala a Ceylonului, Kandy, ci mai degraba pe malul marii la Colombo, unde puteau sa se ocupe in liniste cu negotul. Dar la Colombo vremea era cam naspa – prea cald, prea mult soare, prea multa umiditate. Asa ca in incursiunile lor in interior au descoperit o zona cu o clima care le-aducea aminte de acasa – racoare si multa, multa ceata. Asa a luat fiinta orasul Nuwara Eliya, orasul britanic al Sri Lankai, acel loc exotic unde poti gasi vile si mici palate cu arhitectura victoriana si mai ales fructe de un exotism extrem – capsuni.
8. Viziteaza o plantatie de ceai – daca mergi cu masina ceva mai mult timp prin interior, este imposibil sa nu fii surprins de frumusetea plantatiilor de ceai – un ocean verde care se revarsa pe dealurile Sri Lankai, intrerupte uneori de culegatoarele de ceai cu cosurile lor purtate in spate si legate de cap. Viziteaza si o fabrica de ceai (sunt cateva pe soseaua dintre Kandy si Nuwara Eliya) si vei descoperi ca aceasta minunata licoare este produsa cu ajutorul unor utilaje istorice J. Dar ceaiul este excelent.
9. Cauta leopardul prin Yala National Park – parcul national Yala gazduieste cel putin 30 de leoparzi. In mod normal, sansele de a vedea vreuna din aceste pisicute care tin foarte mult la discretia lor sunt egale cu zero. Dar, leoparzii din Yala sunt mult mai sociabili decat altii, asa ca ai sanse destul de mari sa ai un rendez-vous cu vreo matza cu pete.
10. Just surfin… Mii de pasionati de surf vin in Sri Lanka pentru unele dintre cele mai tari situri de surf din lume. Daca stii surfing, este locul ideal pentru pasiunea ta. Daca nu ai facut surfing niciodata, ce-ar fi sa incerci acest sport spectaculos?

Daca aveti de gand sa vizitati Sri Lanka anul acesta (de prin noiembrie incepe sezonul secetos pe coasta, iar de prin primavara, anotimpul secetos se muta in interiorul insulei), aruncati o privire si pe ofertele de la Eximtur. Gasiti aici numeroase oferte pentru toata coasta lankana.

In plus, daca mai aveti nevoie de un pic de inspiratie, va invit sa aruncati o privire pe lista de articole pe care le-am scris de-a lungul timpului despre aceasta insula de smarald. Le gasiti aici http://www.imperatortravel.ro/categoria/destinatii/asia-centrala-sud/sri-lanka . Si astept si parerile voastre, ale celor care ati ajuns in Sri Lanka, mai jos, la comentarii – ce e frumos de facut si vazut in Sri Lanka?

 Imagini Sri Lanka

La broscutele testoase

Si omul care are grija de ele

Adam’s Peak inainte de rasaritul soarelui

si dupa el (ma rog, au aparut nori)

Templul dintelui de la Kandy

Orfelinatul de elefanti – momentul in care pachidermele se duc sa se harjoneasca in rau

Cetatea-stanca de la Sigirya

Hikkaduwa, la Oceanul Indian

Anglia ? Nu, Nuwara Eliya, in Sri Lanka !

Dealurile superbe cu ceai

 Gone surfin’

Sursa: Top 10 experiente Sri Lanka – powered by Eximtur | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Bangkok a fost primul oras asiatic in care am calcat vreodata. Pana atunci, mai fusesem dincolo de fruntariile batranei Europe – sarisem Gibraltarul in Maroc, zburasem in Egipt pe urmele faraonilor si ma intorsesem din Iordania, zburasem chiar si peste Atlantic in Peru si Mexic. Dar prima oara, prima oara cand am ajuns in acest continent fascinant numit Asia am ajuns la Bangkok.

Era decembrie, cam mijloc de decembrie. In Romania, zapada surprinsese pentru a mia oara guvernul, asa ca a fost o mica aventura sa ajung la Otopeni. De acolo insa, totul a mers ca pe roate. Si imi aduc aminte si acum mirosul acela ciudat cand am iesit din avion, dar si caldura umeda care m-a facut sa ma simt instantaneu ca inotand intr-o supa. Mi-aduc aminte ca prima reclama care mi-a iesit in cale a fost la Orange. De ce zburasem mii de kilometri, ca sa dau tot de un brand de acasa? Apoi, o reclama cu o plaja d-aia de screen saver si sloganul “Malaysia, truly Asia”. Parca aterizasem in Thailanda, nu?

In fine, dupa ce m-am dumirit, am coborat la taxi si am descoperit autostrazile suspendate ale unei tari pe care o credeam din lumea a treia. In aceasta lume a treia insa, masini noi si stralucitoare goneau pe o infrastructura care va fi construita peste vreun secol si la noi, in “lumea intai”. Dar senzatia de teleportare in viitor nu a tinut prea mult. Dupa ce am coborat de pe autostrazile “zburatoare” ale Bangkokului, am descoperit acea Asie cum mi-o imaginam – vibranta, haotica, departe de a fi impecabil de curata, cu motorete si tuk-tukuri, cu mancare gatita pe strada, cu autobuze din epoca de piatra, cu temple stralucitoare, de la soare te puteai uita, dar la ele ba.

Soferul taxiului ne-a lasat in capul lui Khao San Road in ciuda protestelor mele care ii explicam sa ne lase la hotel, care e o strada mai incolo. Taximetristul nu stia o boaba engleza (lucru neobisnuit de altfel pentru Thailanda), dar imi explica el ceva pe pasareasca lui. Evident, super nervos, am dat rucsacurile jos din masina si am incercat sa ma orientez. Dupa cateva minute in care eram pierdut, am intrat in vorba cu un farang, care mi-a explicat unde e destinatia mea. Atunci l-am inteles pe taximetrist de ce m-a dat jos pe o strada mai incolo de destinatie in mijlocul nebuniei – hotelul meu se afla pe o alee ingusta-ingusta, pe care cu greu intrau motoretele, d-apai ditamai Toyota.

Dupa ce am scapat de bagaje si mi-au trecut nervii, atmosfera boema a Khao Sanului m-a cucerit imediat. E greu de explicat ce este magic cu aceasta zona in care se strang turistii straini in Bangkok veniti sa experimenteze Tara zambetelor la preturi mici… Trebuie sa te duci. Ai senzatia ca esti intr-o statiune la mare, dar este intr-o mare metropola. Te distreaza vanzatorii de lacuste prajite, de suvenire trasnite, de diplome de facultate false (probabil ca Ponta pe aici si-a dat doctoratul), masajul facut in strada (asta nu mi-a placut, am preferat cladirile mai linistite, nu sa-mi treaca motocicleta pe langa mine in timp ce o maseuza sau maseur se munceste de zor la talpile mele. E un carnaval non-stop. De la cocktailuri la galeata, la banana pie facuta acolo pe loc, de la librariile cu carti in engleza, la saloanele de tatuaje, tot ce are nevoie un calator se gaseste pe o raza de cativa metri. Si, repet, totul intr-o atmosfera destinsa, de carnaval non-stop.

Dar Bangkokul nu inseamna doar Khao San. Evident, orice turist ajuns in capitala Thailandei doreste sa descopere celebrele temple colorate – Palatul Regal (ma rog, fostul Palat Regal, ca nu mai e folosit de decenii bune) cu nebunia sa de culori, templul lui Buddha inclinat sau abrupta Wat Pho de dincolo de fluviul Chao Praya, principala magistrala de transport a orasului.

Am mentionat Chao Praya? Am iubit din primul moment senzatia de a calatori cu niste vapoare destul de retro care strabat in sus si in jos fluviul. Serviciul se numeste Chao Praya Express si este unul din putinele mijloace de transport care nu sufera de ambuteiaje intr-o metropola de multe ori sufocata de trafic. Din Khao San puteam ajunge cu vaporul la temple, in Chinatown sau aveam legatura cu Sky Trainul, trenul suspendat care de asemenea nu are probleme de trafic jam… In Sky Train am descoperit pasiunea thailandezilor pentru aer conditionat. De fapt, gresesc, nu pentru aer conditionat, ci pentru aerul care te criogeneaza.

Bangkokul este un oras construit pe mai multe niveluri. Exista nivelul solului, al acelori strazi de multe ori soioase, flancate de magazine cu tot soiul de mancaruri ciudate, restaurante, locuri de reparat scuterele, asaltate de tuk-tukuri si de motociclisti nebuni. Dar Bangkokul s-a dezvoltat si pe verticala. Capitala Thailandei are probabil sute de blocuri de peste 20 de etaje, cele mai inalte cladiri fiind Baiyoke 2 (85 etaje) si River South Tower (71 etaje). Recent, cu ocazia ultimelor vizite, am reusit sa urc sus de tot pentru panorama de neuitat. Mai intai, Sky Barul, cel mai inalt bar in aer liber din lume, devenit faimos si datorita filmului Hangover 2. Aici nu poti urca in timpul zilei, se deschide doar la ora 18:00 cand ziua se ingana cu noaptea, iar mai apoi orizontul devine brusc stralucitor din cauza miliardelor de lumini de tot soiul… este una dintre cele mai frumoase panorame urbane din lume si nu trebuie ratata.

Nu trebuie sa fim ipocriti si sa sarim peste unul din magnetii turismului din Bangkok – turismul sexual. Bangkokul are trei cartiere rosii – Patpong, cel mai mare se afla intr-o zona plina de birouri pe trei stradute paralele care adapostesc tot soiul de stabilimente mai mult sau mai putin rau famate. Cele mai multe sunt niste baruri unde zeci de femei in costume de baie se bataie cu o gratie demna de stalpii de telegraf. Aici este “piata de carne” unde pur si simplu te duci pentru a inchiria o fata pentru o ora, o noapte, o vacanta si, in unele cazuri, chiar si pentru o viata (nu sunt singulare cazurile in care turistii straini s-au casatorit cu vreuna din fetele care dansau la bara). Mai sunt si celebrele ping pong show care iti demonstreaza cat de multifunctionala poate fi o anumita parte a corpului aflata intre picioarele femeilor. Exista si o strada pentru gay si saloane de masaj erotic (asa-numitele soapy massage parlour) si cate si mai cate.

Bangkokul este o Mecca si pentru shopping. Poti avea parte de piete traditionale, de piete turistice, care de obicei functioneaza noaptea (cum e cea din Khao San, dar si in Patpong unde poti sa te duci nu numai pentru ping pong show, ci si pentru cumparaturi de tricouri, shorturi de boxer thailandez sau lampioane), dar si malluri supermoderne, cele mai multe fiind concentrate in zona Siam Square (intr-unul dintre ele se afla si ditamai acvariul cu mii si mii de pesti). Evident, cand nu cumperi din malluri, trebuie sa negociezi… ca sa obtii cele mai bune preturi, trebuie sa fii aprig, dar cu zambetul pe buze. Pentru ca la sfarsit trebuie sa “happy me, happy you”.

Bangkokul este o nebunie. Realmente. Nu-i pot acuza pe cei care il urasc. E zgomotos, este haotic, este poluat… Dar are un sarm irezistibil si este un loc in care nu te poti plictisi… si in care poti gasi ceva nou in fiecare zi.

Cand sa mergi la Bangkok

Thailanda (inclusiv zona Bangkok) are trei anotimpuri: anotimpul rece si secetos cand temperaturile se prabusesc la circa 25–30 de grade ziua (si vreo 20 noaptea), perioada cea mai buna de vizitat. Aceasta este iarna, cam intre decembrie si martie. Din martie pana prin mai, este perioada calda si uscata cand temperaturile se pot duce linistit spre 40 de grade, iar umiditatea extrema poate sa fie cu adevarat inconfortabila. Aerul se racoreste cand incepe sezonul ploios, cam de pe la sfarsitul lui mai pana prin noiembrie (varful lui este prin octombrie, cand inundatiile, mai ales in nord, pot deveni catastrofale. Am fost o data prin august (cand e sezonul ploios) si cat am stat (vreo 2 saptamani) a plouat cam 2 ore. Dar thailandezii mi-au spus ca a fost o seceta neobisnuita, iar fermierii de orez erau disperati ca seceta le afecta recoltele.

Unde sa stai in Bangkok

Cum am spus, zona mea favorita este Khao San (nu neaparat strada Khao San unde de obicei este galagie si ziua, si noaptea, ci zona Khao San). Exista multe alte hoteluri si in apropiere de marile malluri din Siam Square, mai precis in zona Sukhumvit. Aici se afla concentrate numeroase hoteluri de lux (de la Hyatt la Crowne Plaza sau branduri locale cum ar fi Anantara), dar si hoteluri ceva mai ieftine. In ultima instanta, Bangkokul e un oras imens, singura regula este ca ar fi bine sa stai langa o statie de Sky Train sau pe langa Chao Praya, ca sa ai acces rapid la transportul fluvial.

Cum calatoresti prin Bangkok

In Bangkok poti descoperi cele mai variate mijloace de transport din lume. Nu e o problema sa gasesti un taxi, dar, pentru culoare locala, mai bine iei un tuk-tuk cel putin o data. Pare ciudat, dar taxiurile sunt mai ieftine decat tuk-tukurile pentru simplu motiv ca taxiurile functioneaza cu aparate de marcat, iar tariful la tuk-tuk trebuie negociat si niciodata n-o sa ai parte de preturile pentru localnici decat daca vorbesti fluent thailandeza. O idee este sa iei un moto-taxi, dar trebuie sa ai o anumita doza de curaj si spirit de aventura, si asta pentru ca poti sa dai peste niste motociclisti care par niste obisnuiti ai sporturilor extreme. Pe deasupra capului, trece supermodernul Sky Train, iar pe sub pamant exista si destul de recent construitul metrou (Bangkokul este construit practic pe o mlastina, un sol nisipos infiltrat cu apa, si constructia metroului este o minune inginereasca). Am mentionat deja Chao Praya Express, dar sa stiti ca mai exista niste salupe care se strecoara pe klonguri, mici canale aproape necunoscute, iar spectacolul vanzatorilor de bilete care sunt niste acrobati desavarsiti merita o plimbare chiar si fara o destinatie anume.

Viza de Thailanda

Poti lua viza de la ambasada din Bucuresti, dar ti se vor cere jde documente pe care nu o sa le ai niciodata complete. Asa ca mai bine iei o visa-on-arrival pe aeroportul din Bangkok. Din pacate, visa-on-arrival este de 15 zile, dar asta te poate “obliga” sa vizitezi tarile din jur. Si, credeti-ma, Laosul, Cambodgia si Myanmarul sunt niste tari extraordinare.

Tururi organizate

Daca te simti mai bine intr-un tur organizat, nu duci lipsa de propuneri. Unul dintre tururi (care pe langa vizitarea Bangkokului include si un sejur la mare la Pattaya) este organizat de Anul Nou de cei de la Paralela 45 si poate fi o optiune buna sa iei contactul cu aceasta lume fascinanta a Asiei. Gasiti aici mai multe amanunte.

Imagini Bangkok

Welcome to Khao San Road !

Cine are pofta de fructe ?

Mda. Cica. Dar oricum ideea e haioasa

Khaosan noaptea cand zona devine un adevarat carnaval.

Grand Palace – probabil cel mai vizitat loc din Bangkok

Reclining Buddha

Transportul pe fluviu in Bangkok e cool

De asemenea, sa mergi cu Sky Trainul deasupra bulevardelor

scapand astfel de incredibilele ambuteiaje din Bangkok

Sexy Bangkok

Daca vrei la mall, cele din Siam Square sunt gigantice – poti sa stai zile intregi

Unde poti vizita chiar si un acvariu Da, in mall. Uite asa, devin mallurile interesante

Sursa: Bangkok – orasul care m-a facut sa iubesc Asia | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Pana acum cativa ani, ferestrele agentiilor de turism romanesti erau pline de poze si oferte din Tunisia. Tunisia era alternativa mai ieftina (de multe ori) si indiscutabil mai exotica a Turciei sau a Greciei. Cine voia sa mearga sa zaca pe malul marii intr-un hotel all-inclusive mai mult sau mai putin gigantic avea de ales in special din trei destinatii – Turcia, Egipt si Tunisia. In 2010 insa, Primavara Araba pornita din Tunisia spulbera de la putere regimuri corupte si incremenite in gerontocratia unor dictaturi – Ben Ali in Tunisia sau Moubarak in Egipt. Desi independenti din 1956, tunisienii nu cunoscusera decat doi lideri – Habib Bourgouiba (1956–1987), parintele independentei tunisiene, inlaturat de la putere in urma unei lovituri de stat date, fara varsare de sange, de catre prim-ministrul sau, Ben Ali (1987–2010), care de atunci condusese tara cu o mana de fier. Mana o fi fost de fier, dar economia era departe de a fi beton … Milioane de tineri nu aveau slujbe, situatie multiplicata si in alte dictaturi precum cele din Egipt, Yemen, Siria si, din ce in ce mai mult chiar, in tari precum Arabia Saudita sau Bahrein.

Ei bine, Primavara araba a inceput in Tunisia si dupa cateva ciocniri soldate cu cativa morti, vantul libertatii s-a abatut si asupra Libiei, Egiptului, Siriei, Bahreinului, Yemenului sau Arabiei Saudite. Unele tari continua sa fie ravasite de razboaie civile (Siria sau Libia), altele au trecut prin lovituri de stat si sunt actualmente conduse de o junta militara (Egipt), revenind practic la un regim similar celui inlaturat in 2010, dar cu alte fete, dar in Tunisia, tranzitia a fost chiar pasnica dupa o perioada de tranzitie tulbure. Dar in mod neasteptat, charterele romanesti nu au mai zburat spre Tunis, desi siguranta este la fel de mare ca si inainte de Revolutia iasomiei. Probabil tunisienii nici nu ne duc prea tare lipsa – statiunile sunt pline tot de italieni, spanioli, rusi sau francezi.

Am fost si eu in Tunisia in 2005. Desi ofertele de la noi spuneau doar all inclusive, all inclusive, all inclusive cu eventual o zi sau doua in desert, Tunisia nu se reduce la Litoral. Probabil, conditiile sunt OK, marea calda si nisipul fin, dar Tunisia merita descoperita. Daca va ganditi la Maroc, bunaoara, primul lucru in minte va vin orasele istorice sau desertul si mai putin Litoralul (unde exista si acolo resort-uri, nu va fie teama), in schimb, in Tunisia, datorita promovarii Litoralului, pentru multi e o mare surpriza ca in interior poti descoperi niste lucruri foarte, foarte faine.

Personal, am ajuns intr-o primavara placuta, la un sfarsit de aprilie. Combinasem vacantele de Paste cu un 1 Mai, mai luasem cateva zile de concediu si un bilet de avion cu Alitalia si am pus la cale o mini-vacanta in Tunisia… Am avut cateva ore bune printr-o Roma in plin haos – nimerisem de 25 aprilie care este o sarbatoare nationala in Italia si milioane de turisti (in special italieni) luasera cu asalt Cetatea Eterna. Cand am aterizat dupa-amiaza la Tunis, mi-am tras sufletul… In sfarsit, liniste.

Tunisul este probabil cel mai european oras al Africii. Seamana cu un orasel de provincie din sudul Frantei, pare, practic, o continuare a Frantei meridionale. Sigur, exista si o mica medina, dar aproape nesemnificativa. Orasul este dominat de bulevarde lungi à la française, cafenele unde poti sa bei o caféau lait si sa mananci un pain au chocolat. E o placere sa te plimbi prin oras, dar nu pot spune ca mi-aduc aminte de vreun loc care sa ma fi impresionat prea mult. Doar un loc placut. Ce era interesant ne astepta ceva mai incolo.

Asa ca am incalecat pe un autobuz (vorba vine, nu era o rabla din aceea cum va puteti imagina) si am purces spre Kairouan, orasul sfant al Tunisiei. Pentru tunisieni, Kairouan este al treilea oras sfant al lumii islamice dupa clasicele Mecca si Medina, si asta pentru ca unii considera ca un izvor gasit in zona pompeaza in mod miraculos apa de la izvorul sfant Zam-Zam din Mecca. Ma rog, conteaza mai putin ca intre Kairouan si Zam-Zam sunt mai mult de 2.000 km, miracolele exista in lumea musulmana, asa ca si in lumea crestina. Ce e cert insa este ca orasul Kairouan este primul oras intemeiat de cuceritorii arabi in actuala Tunisie si a fost capitala primei dinastii tunisiene care a ctitorit aici o mare moschee. Asta iti poate da o idee de ce orasul este sfant :).

Daca, in Tunis, fustele scurte si pulpele la vedere nu sunt complet interzise, Kairouanul te arunca intr-o lume a traditiei, o lume conservatoare si mult mai discreta. Evident, am vazut si destui turisti, dar slipurile ude de pe plaja au fost inlocuite cu fuste si pantaloni lungi. Evident, am vizitat Marea Moschee pe care tunisienii o cred cea mai sfanta din Africa de Nord, dar ce mi-a placut mult este medina cu strazile ei contorsionate si cladiri peste care a trecut o istorie calma, dar si un climat mai putin iertator. Ce mi-a placut este ca, spre deosebire de medinele din Tunis si mai ales din Sousse, medina din Kairouan este mult mai putin comerciala.

Desi mi-a placut Kairouan, calatorului ii sade bine cu drumul, asa ca am mers mai departe, mai in adancul Saharei. Cand zic Sahara, sa nu va inchipuiti dune nesfarsite de nisip, pana a ajunge la acea Sahara poti sa parcurgi mii de kilometri de Sahara fara nisip, cu ceva vegetatie si multa piatra. Ei bine, chiar si in aceste taramuri secetoase poti descoperi miracolul apei. Oprirea urmatoare a fost Tozeur, capitala turistica a Saharei… sau, cel putin, asa spera mai-marii orasului care incearca sa atraga cat mai multi turisti… de fapt, aici exista si o Zone Touristique cu hoteluri mult prea mari pentru gustul meu si poate si pentru potentialul turistic.

In schimb, aici, in Tozeur, am simtit cu adevarat Sahara. Nu pot sa nu-mi aduc aminte de superba plimbare cu caleasca (balade, cum ii zic francezii, cu adevarat o balada) prin palmeraie, oaza plina cu curmali si alti palmieri care au atras aici o populatie de aproap 8.000 de ani. Nu pot spune ca nu am savurat si mica medina si jocul sau de caramizi de pe fatade. Tot aici, am adoptat un taiwanez pierdut prin statia de autobuz venit ca o floare sa vada Sahara… si dupa ce l-am scos din autogara (el sustinea ca vorbea franceza, locuind in Grenoble, dar era o franceza pe care o pricepea doar el), l-am dus la hotelul unde aveam noi rezervate camere si dupa aia avea sa ne urmeze peste tot ca un catelus J.

Cred ca cel mai neasteptat lucru care l-am descoperit in zona Tozeur sunt cascadele de la Tamerza, unde am vazut o cadere de apa cu o inaltime de circa 10 metri care adapa un lac… taman bun de facut o baie. La ce iti mai trebuie Litoralul cand poti face o baie in desert? E mult mai cool.

Poate cea mai stranie zona din Tunisia pe care am strabatut-o este lacul sarat si secat Chott-el-Jerid.. O sosea il strabate prin centru legand Tozeur de zona Douz… stanga, dreapta, cat vezi cu ochii, un spatiu selenar, intrerupt, din cand in cand, de mici balti. Ne-am oprit la un moment dat, soferul microbuzului a fost destul de dragut ca sa opreasca pentru cei cativa turisti nimeriti in microbuzul de Douz pentru a putea sa topaim prin sarea de pe fundul fostului lac. Daca as fi fost Skywalker, deasupra mea ar fi fost doua luni ca in Star Wars. Dar nu eram, asa ca m-am multumit cu fenomenul Fata Morgana – in departare se vedea o mare… (uitati-va in poza de mai jos).

La Douz, nu voiam sa facem prea multi purici. Dupa fascinanta calatorie prin Chott el-Jerid (oh, n-as vrea sa ma prinda o furtuna de sare acolo), ajunsesem la Douz pentru “Sahara experience”. Si toti calatorii care ajungeau aici, fix pentru asta ajungeau. N-a trebuit sa beau mai mult de doua guri de ceai la cafeneaua de pe strada mare ca a si aparut un tip care sa ne ofere o excursie in Sahara. A urmat o negociere apriga, dar cu zambetul pe buze si am ajuns la o intelegere. Am sarit in masina sus-numitului si am plecat spre Zaafrane, un satuc aflat pe undeva pe langa Douz. Dar cum era ora siestei, iar “station des dromadaires” (cum ni s-a spus fara vreo urma de zambet, ceea ce ma facea sa cred ca chiar asta era numele oficial) era plina de dromaderi, dar nu si de stapanii lor, am fost parcati pe malul unei piscine la hotelul Zaafrane. Wow! Aici chiar ca eram in mijlocul Saharei. Intr-o piscine calda, calda, calda. Minunat.

Sahara experience a fost chiar haioasa. Dupa ce soarele s-a mai potolit un pic, un nene ne-a dus vreo doua ore peste dune pana intr-un soi de tabara pentru turisti… inconjurata cu un gard de lastari, corturi si saltele de dormit pe jos. Nimic sofisticat. Dar, ca de obicei, o oportunitate de a admira un cer plin de stele… A doua zi dimineata ne-am trezit in sunetele… Internationalei. Am iesit din cort si am dat peste un grup de adolescenti norvegieni cu profesorii lor cantand Internationala. Era 1 Mai. Le-am explicat ca acesta e un cantec blestemat in regiunea de unde vin eu si, dupa ceva timp, s-au potolit.

Cum ziceam, Tunisia inseamna desert, iar experienta desertului in aceasta tara este multipla. Dupa noaptea in desert, am inchiriat o masina si am inceput sa vizitez zona de la sud de Dades. Daca, pana aici, am gasit destui turisti, asta era o zona mai virgina din acest punct de vedere. Pe drum, nu am vazut nici o masina inchiriata. Sau aproape nici una. Asta dupa Matmata, celebrul sat asaltat de toate day trip-urile de pe litoral pentru a vizita locuintele sapate in stanca si aflate in subteran ale trogloditilor. De aici, incepea zona Star Wars, regiunea unde s-au filmat multe din episoadele mai noi din celebra serie de filme – am baut la barul extraterestrilor, am descoperit si cladirile de pe planeta lui Skywalker, si multe locuri care mi-au adus aminte de scene din celebrul film. De fapt, la sud de Dades, descoperi, pe langa desert, si numeroase ksar-uri, hambare intarite in care satenii isi tineau pretioasa recolta. Intr-o zona semidesertica unde mancarea e putina, iar graul este mai important ca aurul, satenii isi construiau hambare sub forma de cetate… Colibele lor contau mai putin, alea puteau fi distruse de navalitori, dar mancarea trebuia aparata sub orice forma.

Dupa tura prin desert, vizitand ksar dupa ksar si dupa ce am lasat masina la Dades, ne-am continuat drumul cu autobuzul, oprind la El Jem. Aici, inca o dovada a varietatii Tunisiei… El Jem gazduieste unul dintre cele mai mare amfiteatre romane, dovada a faptului ca aceasta parte a lumii a gazduit o economie infloritoare. Dupa El Jem, Sousse, centrul turismului de litoral, era la doi pasi. Si, tinand cont ca nu eram in sezon de varf, era inceputul lunii mai, am acceptat sa dam cu nasul si pe aici. Si nu ne-a parut rau. Am gasit o camera cu etaj la pret de hostel in Zone Touristique si am explorat medina, e drept cam turistica a orasului… in schimb, bine pastrata.

De la Sousse la Tunis, am folosit trenul, trebuia sa am si experienta asta in Tunisia, dupa ce cu sase ani inainte vizitasem Marocul cu trenul. Si evident ca nu puteam sa plecam acasa fara sa dam cu nasul prin St. Tropez-ul Tunisiei – Sidi Bou Said.

Cum ziceam, in ciuda parerii cvasi-generale, Tunisia nu inseamna doar hoteluri all-inclusive pe Coasta, inseamna mult mai mult. Inseamna urmele a milenii de civilizatii, inseamna desertul si experientele sale variate, inseamna peisajele din Star Wars, inseamna cascade in desert, inseamna Fata Morgana si inseamna multe, multe zambete… O tara variata, care merita totusi vazuta.

Cand sa mergi in Tunisia

Vara e mult prea cald, iar iarna inteleg ca e neasteptat de frig si mai ales in nord ploua destul de mult. As zice ca primavara si toamna sunt perfecte… si poti sa ai surpriza si sa faci baie ici si colo.

Cum ajungi in Tunisia

Nu exista curse directe Bucuresti–Tunis si nici nu au existat vreodata, doar chartere catre statiunile litorale. Din pacate, preturile sunt cam mari pentru cursele aeriene, dar daca ai timp mai mult la dispozitie, poti zbura cu vreun low-cost in Catania, in Sicilia si apoi sa iei un feribot din Trapani. Probabil costul va fi similar cu a zbura, sa zicem, cu Alitalia via Roma, dar in banii astia vezi si Sicilia :).

Unde sa stai in Tunisia

Orasele sunt pline de tot soiul de tipuri de cazare – de la pensiuni sau hoteluri ieftine, dar curate, desi unele putin in paragina, la hoteluri de 5 stele. Ei bine, in desert sa nu va astepati la hoteluri de fita, dar chiar si la Zaafrane, hotelul cu piscine din desert mi s-a parut a arata OK.

Viza Tunisia

Cetatenii romani nu au nevoie de viza, ci doar de pasaport.

Tururi organizate in Tunisia

Daca preferati un tur organizat, sa stit ca nu veti gasi prea multe in Romania. Pentru un motiv care imi scapa, marii tour-operatori romani au uitat de aceasta destinatie, ceea ce e un mare pacat. Exista un tur numit “Sahara Discovery” al celor de la Paralela 45 care fix asta face – va duce printr-o buna parte a Tunisiei… e si un pic de litoral in program, dar dupa atata desert, nu pot spune ca o sa va pice rau. Cel putin, mie mi-a cazut foarte bine. Puteti sa descoperiti amanuntele acestui tur aici.

Imagini Tunisia

Prin Sahara, poti sa gasesti si cascade Aceasta este cascada de la Tamerza

La plimbare prin centrul Tozeur

Traversand lacul secat Chott-el-Jerid… in dreapta si stanga trebuia sa fie apa. Acum, e o mare de sare

Pe fundul lacului

O piscina in plin desert – hotel Zaafrane

Station des dromadaires

La drum prin desert

Tabara din desertul tunisian

Dupa desert, din nou in desert. Dar nu cu camila, ci cu masina

Case de trogloditi la Matmata. Acesta e hotel si am dormit in el

Va pare cunoscut ? Da, aici s-a filmat scena barului din Star Wars (daca nu ma insel)

Sa stiti ca nu arata rau

Cele mai importante cladiri ale comunitatii locale sunt ksar-urile unde se tineau granele. Si asta vi se pare cunoscut ? Evident, a fost folosit in Star Wars

Hello, Africa !

La drum prin desert

Moscheea alba din Chenini – un contrast cromatic puternic

Exista si urme ale antichitatii romane cum ar fi Amfiteatrul din El Jem

Pana la urma ajung si la mare, la Sousse

Dar sunt atras mai degraba de orasul vechi, de medina

Marea moschee din Sousse

Sidi Bou Said si albastrul sau legendar

 Monte Carlo de Tunisia – Sidi Bou Said

Sursa: Tunisia dincolo de plaje | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Ne place, nu ne place frigul, iata ca a venit iarna. Stiu, multora le place sa fie mai cald, cauta destinatii mai calde din Thailanda pana in Grecia sau in Italia, si acolo e mai cald ca la noi, dar pentru multa lume iarna fara zapada este o iarna cam neimplinita. Asa ca m-am gandit sa va povestesc despre un loc unde e garantat zapada. Ma rog, nu chiar peste tot, dar in mod cert pe munte. Asa ca m-am gandit ca top 10–le de azi sa-l dedic Austriei.

1. Te duci sa schiezi. Milioane de oameni, dar si zeci de mii de romani se duc la schi in Austria. Si au un motiv foarte bun. Exista mii si mii de kilometri de partie, de mijloace de transport pe cablu… Cred ca doar in Viena nu poti sa schiezi J
2. Salzburg, orasul lui Mozart, este cu adevarat o bijuterie… Cu citadela dominand orasul de sus, cu stradutele pline de magazinase, cu pietele si catedralele inspirate din Italia. Salzburg este cu adevarat superb.
3. Innsbruck… capitala Tirolului. Multa lume se duce direct spre marile statiuni de schi din Tirol si rateaza o plimbare prin acest oras care zici ca e luat din desene animate. Plimba-te pe stradute prin Altstadt, descopera colturi pitoresti si nu uita ca intr-o suburbie se afla palatul Ambras. Este un palat frumos, dar nu de aceea iti recomand sa-l vizitezi, ci pentru ca aici se afla originalul celebrului portret al lui Vlad Tepes pe care il stii din orice carte de istorie.
4. Arunca-te intr-o piscina fierbinte la spa. Austria are numeroase izvoare termale, mai ales pe granita cu Ungaria, iar in jurul lor au fost construite spa-uri minunate. Poti sa faci si baie in aer liber in mijlocul iernii, inconjurat de zapada… Si poate fi o amintire de neuitat.
5. Nu rata sa bei Gluhwein… celebrul vin fiert austriac. Sigur, exista si in Romania, dar parca n-ai fost in Austria daca n-ai baut Gluhwein si n-ai mancat placinta de mere (Apfelstrudel), mai ales iarna :).
6. Du-te la manastirea Melk. Nu este departe de Viena, ajungi imediat cu trenul sau cu masina si o vezi de departe, fiind construita sus pe un deal care domina Dunarea. Este, probabil, cladirea reprezentativa pentru barocul austriac… adica intr-o tara unde barocul e la el acasa :).
7. Viziteaza Viena. Stiu, este evident, dar merita… plimba-te pe Ring, in jurul caruia s-au construit cladirile monumentale ale capitalei Austriei, dar intra si in orasul vechi, fostul oras fortificat, pentru a descoperi restaurante care functioneaza din anul urcarii pe tron a lui Vlad Tepes cum e si cel de langa biserica greceasca!
8. Drumul Alpin Glossglockner – acesta este un soi de Transfagarasan al Austriei, fiind deschis doar vara, dar are, probabil, cele mai spectaculoase privelisti dintr-o tara plina de pitoresc.
9. Hallstat – chinezii l-au copiat, si nu fara motiv. Stiu, este foarte turistic, dar si pitoresc.
10. Fa o poza la intrarea in satul Fucking. Asta fac toti englezii care se duc in Austria. Stiu, noi ne ducem intr-un anumit oras croat, dar daca sunteti cu masina la Salzburg, aruncati o privire prin satul care este disperat ca englezii le fura semnele rutiere :).

Daca aveti de gand sa vizitati Austria (desi marea majoritate a turistilor se duc iarna, insa trebuie sa stiti ca Austria este o destinatie faina pentru orice anotimp), aruncati o privire si pe ofertele de la Eximtur. Gasiti zeci si sute de oferte pentru aproape orice colt din Austria.

In plus, daca mai aveti nevoie de un pic de inspiratie, va invit sa aruncati o privire pe lista de articole pe care le-am scris de-a lungul timpului despre Austria (inclusiv despre cum am invatat sa schiez). Le gasiti aici. Si astept si parerile voastre, ale celor care ati ajuns in Austria, mai jos, la comentarii – ce e frumos de facut si vazut in Austria?

Imagini Austria

Pe partie in Austria… sunt pentru toti

Cred ca Austria are mii si mii de kilometri de mijloace de transport pe cablu

Aproape la 3000 metri

Telecabina designed de Porsche

Centrul italienesc al orasului Salzburg

Austria se mandreste si cu spa-urile lor

Ornamentatii de Craciun la Viena

 Stephans Dom, catedrala capitalei Austriei

Sursa: Top 10 experiente Austria – powered by Eximtur | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Se făcea că mai acum vreo doi ani și mai bine, un frig polar se abătuse asupra Europei Centrale. De la Bratislava până la București, lacurile și râurile înghețau instantaneu, iar să ieși în stradă era o mică aventură. Temperatura scădea constant sub -10 grade Celsius. Am luat avionul spre Budapesta după o degivrare sănătoasă a avionului și, înainte de aterizare, pilotul ne-a anunțat că sunt -17 grade. Minus cââââât? Mă rog, mai vizitasem Moscova la -20 de grade, chiar și pe Zidul Chinezesc m-am cățărat pentru prima oară tot pe la o temperatură similară, într-un decembrie înghețat.

Eram invitat la Budapesta de către cei de la Biroul de Promovare Turistică a Ungariei, împreună cu un grup de bloggeri și jurnaliști, și urma să descoperim nordul Ungariei, să vizităm niște podgorii, să lenevim prin niște spa-uri, iar, la final, să vizităm Târgul de Crăciun din centrul Budapestei. Slavă Domnului că nu era chiar foarte mult de alergat pe afară, pentru că la temperaturile astea…

Nu o să vă povestesc prea multe despre vinuri, în schimb, să vă zic câte ceva despre spa-uri. Pentru că, sincer, m-am simțit excelent să pot sta în apa caldă pe când afară erau multe grade sub zero. Asta pentru că Ungaria are o mulțime de izvoare termale, dar pe care, spre deosebire de noi, chiar știe și se preocupă să le și exploateze. Turismul termal este o nișă turistică extrem de dezvoltată în Europa Centrală cam peste tot pe unde sunt astfel de izvoare – Austria are numeroase spa-uri, Ungaria a venit tare din urmă, nici Slovacia nu duce lipsă… și, deși noi avem niște Băi Felix și nu numai, din păcate investițiile sunt minore. Iar interes ar fi, dovadă că parcările spa-urilor din Ungaria sunt pline cu mașini cu numere de România. Mi-ar plăcea să văd și eu parcările spa-urilor din România gemând de mașini cu numere de Magyarorszag. Dar mi-e frică că mai e mult până atunci.

Primul contact cu apa fierbinte l-am luat în primul hotel în care am stat – Andrassy Residence Wine & Spa, un hotel minunat aflat la mică distanță de Regatul vinului de la Tokaj. Și, sincer, ce combinație poate fi mai bună decât să bei un vin rece în timp ce stai într-o apă caldă?

Dacă ați auzit de familia Andrassy (chiar unul dintre marile bulevarde budapestane le poartă numele, un soi de Champs Elysees al capitalei maghiare), ei bine, hotelul acesta chiar are o legătură cu ilustra familie. D-alde Andrassy au deținut palatul care acum este un superhotel. Hotelul deține niște podgorii prin zonă, iar în hotel poți face și diverse terapii cu vin… Nu, nu prin îngurgitarea vinului, asta e o terapie de-a dreptul simplă, ci prin băile de vin care, zice-se, fac bine. Nu știu la ce, dar fac bine. Din păcate, nu am avut parte de o baie în vin, ci de o baie în apă.

Iar locul arată genial. Hotelul nu deține numai o piscină “clasică” găzduită într-o sală mare, palatală, a hotelului, ci și niște grote, cel puțin aceasta este senzația gândită de arhitecți, prin care poți să înoți. De altfel, grotele pot avea și anumite refugii private, unde să zaci în bulbucii jacuzzi-urilor. Luminile de sub apă însă au făcut ca apa să aibă o culoare verde fosforescent, precum apele tropicale din Mexic sau Thailanda, iar aburul care ieșea de prin grote îmi sugera atmosfera unor filme cu extratereștri. Mă rog, extratereștrii nu au apărut, în schimb am fost învăluit de apa caaaaaldă și atât de bine-venită. Cu greu am fost scos din apă… după o zi înghețată, nici nu vă dați seama cum scoate frigul din oase apa asta termală!

Următoarea destinație termală a fost Barlangfurdo, niște băi termale amenajate într-o peșteră lângă orașul Miskolc. Miskolc a fost un oraș lovit zdravăn de schimbările economice din Ungaria… fost oraș monoindustrial (metalurgie la greu), a fost afectat, ca multe alte orașe similare din toată Europa de Est, de schimbările economico-sociale din perioada comunistă. Populația Miskolcului a scăzut, cei care au rămas s-au orientat spre alte domenii (sau spre șomaj), dar băile care datează de prin secolul al XVI-lea au rămas un magnet turistic pe care mizează autoritățile locale (alături de festivalul… piftiei, principalul eveniment sărbătorit anual de oraș).

Odată ce am intrat în băile Barlang, mi-am dat seama de unde le-a venit ideea celor de la Andrassy… băile Barlang sunt amenajate într-o grotă. Evident, mult mai mare decât cele din hotel, care erau, de altfel, foarte bine amenajate. În Barlang am găsit o adevărată plajă tropicală (foarte cool să vin încotoșmănat de la frigul de afară și să mă simt ca teleportat pe o plajă tropicală), coridoare prin peștera care te ducea spre diverse saune, locuri de masaj sau chiar adevărata cascadă de ape termale. Cu greu am rezistat tentației să nu arunc toate hainele de pe mine și să mă arunc în apă, dar vocea rațiunii (reprezentată de Julia, gazda noastră de la Turizmus Hungary) m-a oprit. Și poate că avea dreptate… dacă m-aș fi aruncat în apa fierbinte și apoi aș fi ieșit și m-aș fi învârtit prin Miskolc pe frigul acela, probabil că aș fi răcit…

Nu pot să zic că eram prea fericit, dar când am ajuns seara la hotelul Saliris Resort, i-am dat dreptate. Deși era noapte, datorită zăpezii și lunii era ca ziua… Imaginați-vă o clădire luminată discret, înconjurată de zăpadă, iar în curte, o gaură mare, neagră, din care răsăreau aburi ca din iad… În copilărie, am citit de nenumărate ori Legendele Olimpului și fix așa îmi imaginam Styx-ul, apa care despărțea lumea de dincolo de lumea noastră… o apă neagră din care ies aburi. Fix așa arăta Saliris Resort.

Nu am adăstat prea mult în cameră, doar ce mi-am aruncat bagajele și mi-am pus slipul pe mine, și am alergat într-un suflet în zona băilor. Spre deosebire de Andrassy Residence, unde băile sunt rezervate onoraților oaspeți, la Saliris poți să intri și fără să dormi în resort. Plătești un day pass și ești înăuntru. Băile sunt cu adevărat vaste, pot adăposti sute și sute de oameni (surprinzător, deși era vremea perfectă de o baie fierbinte, adică afară era rece rău, nu erau prea mulți oaspeți). Există două părți – cea cu apă obișnuită, taman bună de baie, și cea cu apă sulfuroasă, care probabil face bine la ceva afecțiuni.

Deși vaste, spectacolul vizual al băilor nu este la fel de puternic precum celelalte două care arată extraordinar în respectivele peșteri. În schimb, aici, la Solaris am avut o altă experiență unică și cu adevărat memorabilă. Faptul că am făcut baie afară, sub un cer plin de stele, la minus 15 grade! Pentru că izvoarele fierbinți reușesc să învingă frigul de afară… după ce am pășit lipa-lipa desculț pe gheață, am sărit într-o apă caldă, caldă, caldă… și făceam baie înconjurat de munți de zăpadă într-un peisaj drăcesc… Toți ne pitulam cât puteam de mult sub apă, doar urechile ne erau înghețate… și un pic nasul. Absolut, fantastic. De atunci, am mai încercat experiența de două ori… dar niciodată nu am prins acea noapte înghețată sub cerul împânzit de stele, înconjurat de un munte de zăpadă…

A doua zi dimineață, am putut admira întreaga scenă… Cu adevărat, curtea resortului arăta ca o poartă spre iad… totul de jur împrejur, de un alb imaculat, zăpadă, iar acolo, jos, o gaură neagră din care ieșeau aburi diavolești… Și ca în bancurile alea… ce bine m-am simțit în iad! :).

Ultimele băi vizitate au fost cele din Eger, un oraș mai degrabă cunoscut pentru vin, decât pentru băi. Se numesc Torok furdo, adică Băile turcești, pentru că otomanii, când au ajuns aici, au pus piatra de temelie la niște băi, mă rog, hamam, ca să folosesc termenul consacrat. Turcii au venit și au plecat, mare lucru nu a rămas în urma lor, dar hamamul din Eger continuă să existe și să demonstreze că multiseculara ocupație otomană a Panoniei nu a adus numai lucruri rele, așa cum încearcă să ne sugereze istoriografia maghiară… iar băile turcești din Eger sunt o dovadă.

Ideea de hamam și atmosfera orientală continuă să fie păstrată. Poți avea parte de experiența masajelor orientale, iar pe ziduri citești istoria. Se pare că dacă bărbatul nu își lăsa soața la hamam era un motiv bun pentru divorț. Evident, există hamam pentru bărbați separat de cel pentru femei, dar, între timp, clienții s-au schimbat… nu mai sunt otomani mahomedani, ci creștini central-europeni, iar aceștia nu se sperie să vadă fete aproape dezbrăcate. Dimpotrivă ;).

Imagini băi Ungaria

Andrassy Residence Wine & Spa

Piscina e rezervata doar oaspetilor hotelului

Se vede ca aici a fost un palat nobiliar

Dar geniale mi s-au parut cotloanele pline cu apa calda… ca intr-o pestera

Inspiratia a venit insa din vecini, de la baile Barlang de langa Miskolc

Construite fix intr-o pestera

cu jacuzzi

cu coridoare cu apa calda

Dar cea mai tare experienta am avut-o la Saliris Resort

Afara, printre aburii aceia de parca ar veni din iad

Drumul spre spa

Piscine gigant – aici pot veni si vizitatori din afara

Peisaj ciudat… dar memorabil

Baile turcesti din Eger

 Si un pic de istorie… din vremea in care europenii erau niste nespalati, iar turcii promovau igiena prin Europa Centrala

Sursa: Băile din Ungaria – o baie bună pe un frig strașnic | vezi mai multe pe ImperatorTravel

 La un moment dat, cineva m-a întrebat despre Japonia. Era unul dintre acei cititori cărora le sunt recunoscător că intră chiar zilnic și citesc ce am mai postat. M-a întrebat dacă am fost pe acolo, pentru că nu a prea găsit mare lucru. Și acele articole pe care le-am mai publicat sporadic nu erau scrise de mine, ci erau niște guest posturi scrise de alți călători prin arhipelagul nipon, cărora le mulțumesc. Ei bine, da, am fost în Japonia. Am stat două săptămâni într-o vară, mai precis în august 2007. Știu, au trecut șapte ani de atunci, dar și blogul îl am de vreo cinci ani. Și nu am prea scris. Răspunsul este simplu: pentru că m-am simțit depășit de misiunea de a scrie despre Japonia. Este o țară unică, o țară foarte greu de înțeles, o țară pe care trebuie să o observi și s-o studiezi, pentru a înțelege ceva. Japonia nu este o țară în care să te duci pentru a admira temple, blocuri, munți, palate sau locurile obișnuite pe care le caută turistul când vizitează o țară străină. Japonia este fascinantă pentru societatea ei, este fascinantă prin oamenii ei și este un loc despre care trebuie să citești mult înainte de a ajunge acolo (dar și în timp ce o vizitezi) sau să călătorești cu cineva care a locuit în Japonia (de preferință, un străin) și care te poate ajuta să deslușești enigmele unei societăți atât de diferite și incredibile pentru noi, europenii. Nu susțin că tot ceea ce scriu aici este adevărul absolut. Este părerea mea, subiectivă, bazată pe ce am observat, pe ce am citit, pe ce mi-au spus alții. Și pentru că știu că printre voi sunt și oameni care știu și înțeleg mai bine societatea japoneză, le-aș rămâne recunoscător dacă ar adăuga (sau m-ar contrazice) aici, jos, la comentarii.

În primul rând, lucrul care m-a frapat cel mai mult a fost că Japonia este o societate extrem de obosită. Nicăieri în lume nu am văzut oameni dormind, mai degrabă furând momente de somn, exploatând aproape fiecare moment în care ar putea să doarmă. Și nu, nu erau vorba de cine știe ce homeleși, toți păreau oameni serioși, acei salarymen, baza PIB-ului japonez, îmbrăcați toți la fel (cămașă albă, pantaloni negri, cravată, de preferință, neagră), arătând ca niște clone, un soi de variantă asiatică a personajului Mr. Smith din Matrix. Este fascinant cum mărșăluiesc în tăcere la ore matinale spre locul de muncă sau seara, când se îndreaptă spre metrou, cum mărșăluiesc ordonat, sincron, cu o expresie robotică pe față… În cele două săptămâni de Japonia, în zilele de lucru m-am simțit ca într-un film bazat pe romanele lui Orwell sau ca în clipurile lui Pink Floyd. Incredibil.

Dar să revin la somn. Japonezii dorm peste tot. Dorm în metrou, în drum spre și de la serviciu. E aproape un ritual pentru mulți să doarmă cinci minute la masă, între felul 1 și felul 2. Toate restaurantele din zonele cu birouri oferă la prânz un meniu al zilei care nu are doar avantajul că e mai ieftin, dar are și supremul avantaj că se prepară foarte repede. Practic, primul fel trebuie servit în maximum cinci minute din momentul în care salaryman-ul se așază la masă, acesta îl va mânca în, probabil, șapte minute, ospătarul trebuie să-l lase să doarmă șase minute, apoi să-l trezească prin aducerea felului 2, pe care salaryman-ul îl va termina în, hai să zicem, zece minute, în secunda în care a înghițit ultima dumicătură primește desertul și în două minute și nota de plată. Totul e robotizat. Fiecare minut are importanța lui în economia fiecărei zile, iar japonezul pare să fie omul care trebuie să folosească fiecare minut.

De unde, totuși, această oboseală și lipsă de somn? Nu pentru că japonezii ar lucra 16 ore pe zi. Probabil, au făcut-o în anii ‘40 – ’50, când erau chitiți să-și reconstruiască țara făcută praf și pulbere de prietenii lor americani. Acum nu cred că muncesc mai multe ore decât noi. Evident, lucrează mult mai eficient, sunt diabolic de eficienți. Dar ceea ce îi omoară este programul social de după program și distanțele lungi dintre birou și casă (mă refer la cazul celor mulți, care trăiesc în marile orașe cum sunt Tokyo și Osaka). Dacă începi să muncești la 9, termini pe la un 6, hai 7. Dar în loc să te duci acasă ca omul, să te uiți la TV, să bei o bere, să-ți bați nevasta sau să te joci cu copilul, intervine programul social. Serviciul tău este familia ta, iar șeful are obligația ca fiecare angajat să se simtă ca parte dintr-o mare familie. Așa că șeful este obligat ca destul de des (am înțeles că sunt locuri unde se practică chiar și la fiecare două seri) să își invite toți supușii la o ieșeală. Iar oportunitățile de distracție în Japonia sunt nelimitate – de la baruri și restaurante la karaoke și pachinko, terminând chiar și cu faimoasele bottomless bars din locuri care ar trebui să aibă felinare roșii. Iar tu, salaryman, mai mult sau mai putin neînsemnat, trebuie să accepți, chiar dacă nevasta nu te-a mai văzut mai mult de zece minute din weekend, iar copilul are febră 39. Altfel, ești un inadaptat care nu-și iubește serviciul. E un cerc vicios – șeful e obligat să te invite, că altfel e un șef rău, angajatul este obligat să accepte, că altfel nu e parte din familie. Am văzut, serile, grupuri-grupuri de salarymen și salarywomen mărșăluind cuminte spre locurile în care se vor iubi mai mult…

Ei bine, dacă te prinde seara prin oraș, întrebarea logică este dacă merită să te mai duci pe acasă. Poate că apartamentul tău e la vreo două sau trei ore de mers cu metroul și poate că la ora la care ajungi nici nu mai merge metroul. Așa că mai bine te culci în oraș. Hotelurile sunt scumpe rău (tot ce are de-a face cu utilizarea pământului în Japonia este extrem de scump), așa că trebuie să găsești alternative ieftine. Una dintre ele este faimosul capsule hotel, folosit în exclusivitate de bărbați, loc în care dormi ca în niște coșciuge mai mari. Dar uneori ori nu ai loc, ori nu vrei să dai bani nici pe acelea. Așa că te poți duce să te culci în McDonald’s, care, unele, sunt non-stop. Am avut un mic șoc în prima noapte petrecută în Japonia. În Osaka, am fost la Campionatul Mondial de Atletism, care se termina la 10 noaptea. Până mai frecam puțin netul, iar colega Andreea Răducan își scria corespondența la Gazeta Sporturilor, se făcea 11, 11 și ceva, așa că ajungeam la hotel aproape de miezul nopții. Deși stăteam în ditamai Swisshotelul, de 5 stele (pe bune), pe la ora aia nu mai găseam nimic de mâncare. Și când am întrebat la recepție unde pot să bag ceva în gură, că mi-era foame, mi s-a sugerat ca singură opțiune din apropiere McDonald’s-ul. De bine, de rău, m-am dus până acolo, am intrat, iar acolo toate mesele, dar absolut toate mesele erau ocupate de câte un salaryman la costum dormind dus, cu jumătate de hamburger în față. Curtoazia japoneză îi împiedică pe salariații de la Mc să-i dea afară până își termină hamburgerul și fiecare client avea grijă să lase o bună parte din hamburger în fața lui. Când am intrat, cei de la Mc au sărit ca arși și au vrut să dea niște oameni la o parte, să îmi facă loc la o masă. I-am refuzat, lasă, frate, bieții oameni să doarmă, iau takeaway și mănânc pe o bordură în fața Mc-ului. Dar nu numai Mc-ul este un loc bun de somn, ci și internet cafe-urile cu fotolii speciale. Plătești ca și cum te-ai da pe net și dormi dus în fața unui computer deschis. Dar ce somn odihnitor o fi ăsta?

Adevărul e că, după două săptămâni de Japonie, și eu am venit obosit acasă. Obosit de oboseala japonezilor, dar și, sau mai ales, de viermuiala permanentă. Ați văzut filmele cu japonezii ăia care pleacă toți, ca la un semnal, la trecerea de pietoni ? Da, nu sunt făcătură. Sunt cazuri când mii de oameni traversează simultan strada în Shinjuku și Shibuya. Intersecțiile în Japonia sunt gândite cu mai mult cap decât pe orice alt meridian de pe Planetă – mai întâi trec mașinile care merg drept, apoi cele care vin din lateral și abia la pasul 3 pornesc simultan toți pietonii, care pot traversa strada inclusiv în diagonală. Și la oră de vârf pot fi chiar mii de oameni care traversează o intersecție. Gândiți-vă că trei milioane de inși trec zilnic printr-o stație de metrou cum e Shinjuku. Și mulți traversează, nu mai șobolănesc prin labirintul de coridoare subterane. Privită de sus scena, te aștepți ca minimum 5-10 oameni să rămână întinși pe caldarâm, pentru că este imposibil să nu se ciocnească. Nici pomeneală, fiecare se evită cu o artă îndelung exersată. Am încercat și eu acest sport extrem. Am traversat la Shibuya (sau Shinjuku, nu îmi mai aduc aminte) la o oră de vârf. Se vedea că sunt un mocofan. Dar și mulțimea aceea de japonezi mă identifica de departe și mă evita la milimetru. Când te uiți la milioanele de motociclete care merg alandala prin Ho Chi Minh, ai senzația că e imposibil să traversezi. Ei bine, e posibil, vietnamezii văd că ești un străin habarnist și te evită. Așa și la intersecțiile din Tokyo.

O altă caracteristică a japonezilor este politețea excesivă. Da, am văzut secvențe demne de marile comedii mute cu japonezi care se închină permanent, de parcă ar fi niște musulmani care își fac temenelele. Nu, n-am văzut pe nimeni lovindu-se cap în cap în timp ce se închinau, dar puteai să faci un exercițiu de imaginație. În plus, dacă le ceri ajutorul, se vor da peste cap să ți-l dea. Când am ajuns în Osaka, am fost foarte bucuros că hotelul meu avea o legătură directă cu stația de metrou Namba (Namba, nu Naiba!). Am coborât din recepție direct în stație, e drept, drumul destul de complicat și de sinuos, dar am zis că mă descurc. M-am dus în treaba mea, dar la întoarcere nu am mai știut pe unde s-o iau. Pentru că abia la întoarcere am realizat că stația de metrou Namba este de fapt o metropolă subterană, cu zeci și zeci de ieșiri (cred că are, în total, peste 100 sau chiar 200), fiind locul în care se întâlnesc mai multe linii de metrou și parcă și una sau mai multe de tren suburban. Iar ieșirile erau marcate foarte clar – Exit 1, Exit 2, Exit 3…. Exit 100. Care naiba (sau namba) o fi exitul meu? Și după ce am șobolănit mult și bine prin orașul subteran, mi-am luat inima în dinți și am ieșit la întâmplare la exitul 48. Swisshotel-ul are vreo 40 de etaje, ar fi trebuit să-l văd cu ochiul liber. S-o credeți voi!… am ieșit pe un bulevard vast, cu blocuri înalte, cu un trafic de filme SF și cu salarymen care treceau pe lângă mine ca shinkansenul. Așa că am întrebat-o pe o doamnă mai pe la 60 de ani, care nu părea prea grăbită.

Evident, nu știa nimic, deși japoneza mea vorbită cu brațele a fost foarte clară. “Swissotel, Swissotel”, gesticulam arătând un bloc înalt. Doamna se uita la mine, “Swissotel… aaaaa… Swissotel”. Și mă ia de mână, și plecăm la galop. Am senzația că aici, în Osaka, lumea nu se plimbă în timpul săptămânii, ci galopează. Ce a urmat a fost absolut delirant. Tot drumul (și cred că am mers cam 15 – 20 de minute), doamna mi-a povestit non-stop. Ca să par politicos, îmi schimbam mimica în funcție de mimica ei… când ea zâmbea, eu râdeam hi-hi-hi ca un șoricel. Când ea se încrunta, eu scoteam un oooooo d-ăla tipic japonez când le apare pentru prima oară în față Turnul Eiffel. Nu știu despre ce mi-a povestit. Din ce am înțeles eu, era vorba despre fiică-sa (sau fiu-su) care, în loc să se apuce dracului de un job și să îngroașe armata de salarymen, umbla teleleu prin lume. Sau poate că asta a fost în imaginația mea. Poate că se plângea de taxe. Poate că făcea o corelație între muzica lui Bach și filozofia lui Socrate. Poate că îmi povestea de ultimul meci din campionatul de sumo. Nu știu despre ce a povestit non-stop. Dar sunt convins că dacă am fi fost filmați, privitorii s-ar fi prăbușit de râs. Fix așa m-am prăvălit de râs când am văzut filmul “Lost in translation”, la câteva luni după ce m-am întors din Japonia. Într-una dintre scene, personajul principal asculta la fel de cuminte și de implicat povestea spusă de vecina sa de scaun, evident în japoneză, și înțelegând la fel de mult ca și mine. Sincer, râdeam de era să cad de pe canapea. Pentru că am trăit și eu experiența asta!

Cred că aș putea scrie romane întregi despre experiența mea japoneză. Promit însă că o să continui mâine cu refularea japonezilor… Într-o societate atât de stresantă, atât de competitivă, atât de obosită, oricât ai fi tu de dresat din punct de vedere social, tot trebuie să te descarci. It’s human nature…

Imagini Japonia

Terasa in Osaka

Ce lighioane mananca astia !

Produsele de panificatie imi zambesc insa mai mult

Din nou, restaurante japoneze

Locul ideal in care se poate dormi

In timp ce altii citesc sau freaca internetul

Pachinko, nebunia japonezilor… ma rog, se pare ca in spatele lor se afla yakuza, mafia japoneza

Pe langa pachinko, evident, sunt tot soiul de jocuri electronice

Karaoke provin din Japonia

Magazinele japoneze – o nebunie de reclame !

Cine cumpara un kimono ?

 La fiecare colt de strada, gasesti un automat !

Sursa: Japonia dincolo de obiective turistice (ep. 1) | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Dacă ieri am scris despre japonezii stresați care dorm prin McDonald’s-uri și prin trenuri, astăzi m-am gândit să scriu și despre cum se descarcă, cum se refulează. Ca mașina să fii, și tot trebuie să te descarci. Și evident, ținând cont de gradul de stres, și refularea asta poate lua niște forme de-a dreptul extreme, unele dubioase de-a dreptul.

Societatea japoneză a evoluat de-a lungul secolelor urmând cu sfințenie niște dogme de neatins. Șeful e șef și în aia goală, tatăl tău dictează ce vei face în viață, femeia trebuie să își servească bărbatul, așa cum bărbatul își venerează superiorul. De asemenea, educația este primordială, cu cât înveți mai mult și ajungi mai sus, cu atât te urci pe un piedestal în societate. În schimb, sistemul de educație este extrem de competitiv de la cele mai fragede vârste, bieții copii trebuind să răzbată prin examene îngrozitor de grele încă din primii ani de școală… și asta, evident, își lasă amprenta pe sănătatea mintală a unei întregi națiuni.

A… și, cel mai important, trebuie să menții aparențele. Chiar dacă ești convins că în fața ta se află un bou cum laudae, trebuie să zâmbeşti în permanenţă şi să îl flatezi. Chiar dacă îl urăşti pe cel din fața ta din adâncul inimii, trebuie să-i dai senzaţia că îl iubeşti ca pe tatăl tău. Japonezul (ca şi asiaticul, în general) îşi maschează perfect sentimentele în spatele unei măşti zâmbitoare. Apoi, conformismul este obligatoriu. Nu trebuie să citeşti vreo carte savantă despre Japonia. Trebuie doar să ieşi pe stradă la o oră de vârf într-o zonă cu o oarecare concentrare de birouri. O să vezi că clonarea nu este o iluzie, o să vezi mase întregi de indivizi îmbrăcaţi fix la fel, în costum, cu cămaşă albă şi cu servietă de mână, tunşi regulamentar. Ei bine, există o reacţie la acest conformism, o reacţie a unei minorităţi, evident din tânăra generaţie. Pentru că nicăieri nu vezi ţinute mai stranii şi coafuri mai extravagante ca în Japonia.

Cum am ieşit din metroul care m-a dus de la aeroportul Kansai până în centru în Osaka, m-am “lovit” de două fătuce cu fustele ceva mai mici decât o batistă şi cu nişte bikini de un verde electric la vedere. Deşi nu era exact ora obişnuită pentru astfel de activităţi (era cam ora prânzului), m-am gândit că sunt nişte fetiţe ieşite la produs. Apoi, am văzut şi altele în ţinute de care probabil profesionistele de pe Centura Bucureştiului s-ar oripila. Ei bine, aveam să aflu că respectivele fătuci nu erau ieşite la produs, ci pur şi simplu se îmbrăcau aşa ca să fie altfel. Nu ştiu cât era un protest social sau o expresie a nevoii de a fi altfel. Să nu credeţi însă că veţi vedea mii de puştoaice umblând literalmente în fundul gol pe stradă. Cele mai dese excentricităţi personale sunt frizurile care la prima vedere par create în mod natural după ce respectivul şi-a băgat adânc două degete într-o priză funcţională. Le-am denumit frizurile electrocutate pentru că aduceau cu părul personajelor din desene animate după ce îşi băgau dintr-un motiv sau altul mâna (sau lăbuţa) în priză! Nu mai vorbesc de culori… pentru că unele străluceau ca un far în mijlocul mulţimii aşteptând cuminte culoarea verde de la semafor.

Cea mai cunoscută reprezentare a acestei revolte sociale a tinerei generaţii o constituie celebrele Harajuku girls. Harajuku este un cartier micuţ aflat la câteva staţii de Shinjuku, centrul distracţiei din imensa metropolă care este Tokyo. Am ajuns în Harajuku cu ce altceva decât metroul. Lângă mine, o mulţime de fete de liceu sau de facultate în uniformă (asiaticii au fetişul uniformelor). Ca de obicei, în metrou era o linişte mormântală… cred că e o cutumă să nu vorbeşti în mijloacele de transport în comun. Vorbitul la telefon părea strict interzis, pentru că mulţi dădeau SMS-uri la greu (eram în 2007, când Internetul pe telefon făcea primii paşi chiar şi în Japonia, iar Facebook-ul era un site obscur din America). Alţii citeau ceva, de preferinţă o cărticică de manga, iar fetele nu pierdeau vreo secundă din ritualul de aducere la stadiul de perfecţiune al machiajului. De altfel, nu există loc în care să nu vezi vreo tipă care îşi scoate o mică oglindă în jurul căreia se află pudra şi diverse culori ca să se spoiască pe la ochi. Sunt convins că acum rolul oglinzii a fost luat de un smartphone.

Dar nu asta era curios, ci faptul că aproape fiecare fătucă purta după ea un troller, de parcă ar fi plecat brusc în excursie. Toate au coborât in corpore la Harajuku. Politicos (deh, eram în această Nirvana a politeţii care este Japonia), le-am lăsat să coboare.

Am luat-o pe jos prin Harajuku. O stradă îngustă pietonală, unde restaurantele cu mâncare exotică (gen pizzerii, spaghettării şi clătitării) se amestecau cu magazine de haine care mai de care mai stranii. Pe stradă în pantă, în sus şi în jos, se plimbau fete cu îmbrăcăminte care mai de care mai curioasă şi cu machiajul ca de urs panda. Atunci am înţeles care e rolul trollerelor. Cât timp sunt îmbrăcate în eleve, acolo îşi ţin costumaţia Harajuku. Când se plimbă prin Harajuku, trollerele le ascund uniformele. Iar plimbarea aia în costume care mai de care mai carnavaleşti sunt forma lor de exprimare a libertăţii. Una mi-a zis că ar fi fericită dacă s-ar putea îmbrăca aşa la şcoală. Dar, evident, ar fi dată afară în secunda 2. Aşa că se duce să se exprime în Harajuku. Nicio ţinută nu avea vreo tentă sexuală. Nu mi-aduc aminte să fi văzut vreo fată care să poarte fustă deasupra fundului. Dimpotrivă, parcă erau eroine din desenele animate manga.

Dar refularea nu ia numai forme din acestea, hai să le zicem, copilăreşti. Am fost uimit să descopăr că în Tokyo (şi parcă şi în Osaka) erau vagoane speciale pentru femei. Am crezut că doar în lumea musulmană există aşa ceva din motive culturale, dar şi aici, în atât de liberala şi de sexuala Japonie? Ei bine, da. Dar aceste vagoane speciale pentru femei nu erau non-stop, ci doar la ore de vârf. Ştiţi pozele acelea cu fete şi băieţi în uniforme şi cu mănuşi în mâini care împing călătorii în metrou să se închidă uşile? Nu sunt legende, chiar există. Ei bine, în acele ore de vârf foarte puţine femei scapă din mulţime fără să fie pipăite şi nu e chiar neobişnuit să se trezească cu vreo mână pe sub lenjeria mai mult sau mai puţin intimă. Şi dacă te numeri printre femeile care nu apreciază această formă de complimentare, ai la dispoziţie vagonul de femei.

Deşi prostituţia este interzisă în Japonia, pornografia nu e. Cineva scria că orice formă de exprimare sexuală este liberă şi foarte răspândită în Japonia, mai puţin actul sexual de penetrare. Am intrat într-un magazin de DVD-uri. Prima surpriză: în megatehnologizata Japonie, locul unde apar pentru prima oară marile inovaţii ale tehnologiei de consum (în 2007, nu am putut să-mi folosesc telefonul mobil GSM de acasă, pentru că nu mai există nicio reţea GSM, totul era cred că 3G sau ceva similar), magazinele de muzică şi filme erau pline-ochi cu filme pe casete… VHS ! Da, pentru clasicele videocasetofoane VHS, alea inventate în anii ‘60 de japonezii de la JVC! Uite un brand care nu ştiu dacă mai există. O mai exista JVC? A două surpriză, mulţimea imensă de DVD-uri (şi VHS-uri) porno. Iniţial, credeam că am intrat într-un sex shop. Da’ de unde, era un magazin obişnuit cu filme de orice fel… Un magazin pe vreo opt etaje. Parterul era plin cu filme VHS (am dedus că pensionarii or mai avea videocasetofoane şi de aceea le-au pus la parter, să nu mai urce bieţii bătrâni la cine ştie ce etaj), iar alte două etaje erau pline de filme porno – de orice gen, chiar şi din cele mai hard, inclusiv cu actriţe minore – în 2007, în Japonia erau încă legale filmele porno cu minore, dar evident cele care blurau actul sexual. Din câte ştiu, la presiunea Occidentului, a Statelor Unite, mai ales, ar fi fost interzise. Nu ştiu cât de populare or fi filmele acelea (dar prea erau etaje întregi cu ele), însă cărţile cu desene manga erau megapopulare. Metrourile erau pline cu salarymen şi salarywomen citind volume groase de poveşti manga. Evident, marea majoritate era din genul adventure cu supereroi (sau eroine) luptându-se cu tot soiul de creaturi fantastice sau cu personaje umane sinistre, dar nu erau rare nici cărţile de manga pornografice sau, hai să zicem, cu subiect erotic citite în public.

În Tokyo, am locuit undeva lângă cartierul Shinjuku, cel mai mare cartier de distracţii din Tokyo. Aici am găsit un hotel decent (tipul de hotel pentru comis-voiajori veniţi din provincie la capitală) la un preţ megadecent (adică vreo 100 de dolari pe noapte) pentru o locaţie destul de centrală (nu poţi spune că Tokyo are un centru, acest centru este probabil cât tot judeţul Ilfov!). Că să ajung de la metrou la hotel, treceam de fiecare dată prin mijlocul “cartierului roşu”. Cum v-am zis, prostituţia este interzisă în Japonia, aşa că niciun stabiliment nu era, oficial, bordel (deşi, probabil, toate erau), în schimb toate erau hostess bars, topless bars şi bottomless bars. Ultimul tip de bar mi s-a părut din nou din seria “numai în Japonia se poate”. Nu, nu sunt baruri în care fetele sunt îmbrăcate în sus, şi în fundul gol, sunt nişte baruri în care băuturile sunt cocoţate pe nişte rafturi foarte înalte, iar când chelneriţele primesc o comandă, trebuie să se caţere pe un soi de podium care are podeaua din… oglindă. Şi stau acolo până când oricine din bar observă că nu poartă nimic pe sub fustă!

În schimb, deşi stabilimentele de genul ăsta se numărau cu sutele, ei bine, surprise… nu se permite accesul decât japonezilor, nu şi gaijinilor. De altfel, în momentul în care pe respectivele străduţe apăreau ceva japonezi, un stol de fete şi băieţi se arunca asupra lor pentru a-i atrage cu cine ştie ce promisiuni în stabilimentul meu. Atunci când apăream noi (am fost trei români în Tokyo), nimeni nu se clintea din faţa uşii. Şi dacă ziceai că voiai să intri, erai refuzat politicos. Evident, asta nu te scutea ca la capătul străzii să nu fi luat în primire de vreun nigerian care să-ţi ofere o filipineză sau vreo chinezoaică. Ca să scap (erau tipul acela de vânzător de covoare marocan de care nu scapi), am zis că sunt în Japonia, aşa că vreau o japoneză. În acel moment, nigerienii s-au întristat brusc şi mi-au zis că nu prea au nicio japoneză. Auzisem eu că industria sexului japonez e destul de rasistă, japonezele având doar clienţi japonezi. Puteau să facă rost şi de specialităţi gen americance, australience sau englezoaice, dar japoneze nu…

Lângă Shinjuku se află unul dintre cele mai mari, dacă nu cel mai mare cartier de love hotels din Tokyo. Sunt o adevărată expoziţie a arhitecturii globale – de la castele gotice la colibe balineze, de la navete extraterestre la te miri ce îţi trece prin minte. Sunt nişte hoteluri fără recepţie şi fără recepţioneri. Intri şi poţi alege ce cameră vrei (sunt poze sugestive – paturi de apă, jacuzzi luminate, un loc îşi făcea reclamă că fiecare cameră are instalaţie de… karaoke). Totul e automatizat pentru ca nimeni să nu vadă cu cine intri în cameră. Poţi plăti camera la automat – poţi băga cash, poţi plăti cu cardul, există chiar şi ATM-uri din care poţi scoate bani cash pentru ca apoi să plăteşti cu ei camera, să nu fie urme pe extrasul de cont. În plus, ai două opţiuni – rest (închiriezi camera pentru trei–patru ore) sau stay (pentru opt ore). Iar preţurile sunt cu adevărat imbatabile, dacă n-aş fi avut bagaj cu mine care trebuia lăsat undeva, aş fi dormit într-un love hotel într-o noapte. Evident că mintea mea de european pervers a făcut legătura între această abundenţă de love hoteluri şi vecinătatea cartierului roşu. Ei bine, nu am avut dreptate. Am citit ulterior într-o carte că mai bine de 80% dintre cei care folosesc love hotelurile sunt actualmente cupluri stabile, chiar şi cupluri căsătorite cu copii. În condiţiile în care un apartament cu trei camere poate avea şi doar 40 de metri pătraţi şi uneori două sau trei generaţii locuiesc împreună din cauza preţurilor astronomice ale apartamentelor sau chiriilor, un cuplu căsătorit nu prea are unde să facă dragoste. Aşa că love hotelurile sunt o opţiune mai mult decât dezirabilă… un ziar susţinea că mai bine de 25% din copiii japonezi sunt concepuţi într-un love hotel.

Un alt loc foarte japonez de entertainment sunt aşa-numitele pachinko. Cazinourile şi jocurile de noroc pe bani sunt interzise în Japonia (ca, de altfel, în multe locuri din Asia, un continent unde norocul joacă un rol crucial în credinţele localnicilor şi probabil proliferarea cazinourilor ar duce la un adevărat marasm social), aşa că au apărut nişte jocuri cu bile. De departe, mi s-au părut similare flipperelor de la noi, dar aici pachinko nu sunt pentru fun, ci pentru câştigat bani. Într-o societate care trăieşte în cultul spaţiului personal, nu se face să joci împreună cu alţii ca la ruletă (chiar şi karaoke nu se desfăşoară într-un spaţiu deschis cu zeci de necunoscuţi, ci doar în camere special amenajate unde nu de puţine ori japonezul se duce să cânte singur sau poate doar împreună cu hostesa), aşa că atunci când am intrat într-un pachinko, nu am văzut decât un şir nesfârşit de maşini d-astea ca flipperele şi zeci de oameni jucând. Doar ei şi maşina. Nu se uită la stânga, nu se uită în dreapta. În urma unor astfel de jocuri, ceea ce câştigi nu sunt bani, ci nişte bile. Ei bine, tu poţi să ieşi din locaţia de pachinko cu aceste bile (le-ai câştigat, sunt ale tale) şi să te duci la magazinul de peste drum unde schimbi bilele pe bani. Cam ca jetoanele de la ruletă. Evident, marea majoritate a saloanelor de pachinko este deţinută sau cel puţin aflată sub influenţa yakuza, mafia japoneză, dar asta nu înseamnă că locurile sunt periculoase. Dimpotrivă, e interesul yakuza ca în astfel de saloane să domnească o atmosferă de linişte şi de siguranţă totală, pentru ca japonezul să bage yenul în speranţa că se va îmbogăţi cu… bile.

În saloanele de pachinko, nu se joacă doar pachinko. Multe dintre ele au şi etaje. Şi acolo sunt jocuri electronice. Aici am văzut probabil cei mai stresaţi oameni de care efectiv mi-era milă. Imaginaţi-vă nişte salarymen cu cravata atârnând șui de gât, cu sacrosancta servietă aruncată cu scârbă într-un colţ, cu nişte căşti imense peste urechi, cu o chitară în mână şi manifestându-se ca un rocker în transă fără să scoată nici măcar un sunet. Era o linişte mormântală lângă aceşti rockeri închipuiţi. Şi asta mi-a rămas în memorie pe bună dreptate sau nu, ca o chintesență a Japoniei.

Imagini Japonia

Cartierul Rosu din Tokyo – Shinjuku

Nu vreti in vreun hostess bar ?

Love hotels in Shibuya

Love hotels – rest (3 ore) sau stay (8 ore)

In Japonia, desenele animate e musai sa fie sexy

Fetele trebuie sa fie albe, albe, albe

Reclamele luminoase si super-colorate… atat  de japoneze

Osaka by night

Trecerile de pietoni sunt intotdeauna un spectacol

Metroul transporta milioane de oameni zilnic in orase precum Tokyo sau Osaka

Shinkansen, trenul-glont

Ce poti face in shinkansen ? Ori dormi, ori mananci

Iar tinuta e obligatorie sa fie sexy

Skirt – motorbike

De mici, sunt invatati cu ordinea, disciplina si umblatul organizat

Asteptand la coada la palatul regal din Kyoto. Nu conta ca erau vreo 35 grade, stateau cuminti in soare, la coada

Manga

 Taifun la Tokyo !

Sursa: Japonia dincolo de obiective turistice (ep. 2) | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Pentru un motiv care îmi scapă, de mic copil am fost fascinat de junglă. Nu știu de ce, să fi fost clasicul film Tarzan (cel cu bănățeanul Johnny Weissmuller în rol principal), să fi fost vreun desen animat, nu știu. După Revoluție, odată cu apariția canalelor de gen National Geographic sau Discovery, pot spune că am urmărit destule filme despre junglă. Mi-aduc aminte de un documentar cu niște băieți care călătoreau printr-o junglă virgină, ferindu-se de animale rele și de insecte aducătoare de boli, defrișând liane pentru a trece mai departe și care, la un moment dat, ajung într-o mică poiană în mijlocul căreia era o pancartă – “Bienvenue dans l’Union Europeenne”… . ajunseseră în Guyana Franceză, un departament “d’autre mer” al Franței din America de Sud, unde se afla o frântură din jungla amazoniană. Și când îmi tot făceam planuri de vizitare a Braziliei (nu, n-am ajuns incă), tot încercam să obțin informații despre cum aș putea ajunge în jungla amazoniană.

Dar până a ajunge în Brazilia, și mai ales în zona amazoniană, iaca anul acesta, în jurul Anului Nou, am ajuns în America Centrală – Panama, Costa Rica și Nicaragua, țări pe teritoriul cărora se află, ați ghicit!… suprafețe întregi de junglă. Când m-am apucat să-mi fac planul de vizitare a zonei, nu a putut să nu îmi sară în ochi din multitudinea de parcuri naționale ale Costa Ricăi tocmai parcul național Corcovado. De ce? Pentru că atât Lonely Planet, cât și blogurile care scriau despre Corcovado îl numeau ca fiind mama tuturor parcurilor naționale din Costa Rica (și, posibil, din America Centrală), locul unde poți să ai cea mai profundă jungle experience… a unei jungle reale. În plus, National Geographic descria parcul național Corcovado ca fiind “the most biologically intense place on Earth in terms of biodiversity”. Așa că nu am putut să nu-l pun primul pe lista din vizita în Costa Rica, o țară fără alte obiective importante în afara parcurilor naționale. Spre deosebire de Nicaragua, nu are orașe istorice, spre deosebire de Guatemala și de Mexic, nu are situri precolumbiene, spre deosebire de Panama, nu are zgârie-nori. Are “doar” parcuri naționale.

Corcovado nu este inclus îndeobște în tururile agențiilor de turism. În primul rând, pentru că este destul de greu de parcurs, iar în al doilea rând, pentru că se află în colțul sud-estic al țării, departe de celelalte mari atracții turistice, care sunt cumva grupate în nord și vest, relativ aproape de capitala San Jose. Corcovado este destul de aproape de granița cu Panama, pe o peninsulă unde se ajunge mai greu. Dar nu imposibil.

Expediția centro-americană pentru mine a început în Panama. Acolo zboară direct Air France din Europa (numeroase curse spre America Centrală zboară via SUA, iar pentru SUA îți trebuie viză, plus că trebuie să înduri bine-cunoscuta paranoia a punctelor de trecere a frontierei). Planul inițial era să iau autobuzul până la granița cu Costa Rica și de acolo un alt autobuz până la Golfito, de unde trebuia să traversez cu ferry-ul până în Puerto Jimenez, centrul de unde pleacă majoritatea tururilor în Corcovado. Dar am avut o mare problemă – zburam spre America Centrală pe 23 decembrie, ajungeam seara, deci de abia a doua zi, dimineață, pe 24 decembrie, puteam să mă pun în mișcare spre Puerto Jimenez. În plus, toate informațiile de pe net îmi spuneau că pe 25 Decembrie, de Crăciun, tot traficul public cam ia o pauză. De la Panama City până la Paso Canoas, punctul de frontieră panamezo-costarican, faci cam 8 – 9 ore, așa că aveam mari “șanse” să mă prindă Crăciunul undeva pe drum. Așa că am hotărât să mai tai din orele de călătorie, așa că la 7 dimineața luam o cursă internă Air Panama spre orășelul David (un orășel, într-adevăr, dar… al doilea ca mărime din Panama), aflat la circa o oră de graniță. Iar transportul în comun funcționează foarte bine cam peste tot, așa că am ajuns surprins în Puerto Jimenez puțin după prânz în aceeași zi în care părăsisem Panama City… iar traseul a fost relativ complex: avion până la aeroportul David, taxi până la autogara din David, autobuz până la punctul de trecere a frontierei de la Paso Canoas, traversat granița pe jos, autobuz până la Golfito și apoi ferry până în Puerto Jimenez.

Pentru a vizita parcul național, ai parte de mai multe opțiuni. Există opțiunea vizitelor de o zi, dar nu pot spune că e cea mai bună opțiune. Ai opțiunea tururilor de două zile, dar atunci trebuie să dormi în parc și unica posibilitate este să dormi la stația Sirena, aflată undeva în inima parcului, la vreo 200 de metri de malul Pacificului. Conform ghidului nostru, William, ideal ar fi trei zile – o zi mergi la Sirena, o zi vizitezi zona din jurul Sirenei și în ultima zi pleci din Sirena. Dar nu aveam timp chiar pentru trei zile, așa că am optimizat turul la două zile :).

Pentru a putea să dormi la Sirena, trebuie să rezervi locul din timp via o agenție de turism din Costa Rica. Citind Lonely Planet, i-am contactat pe cei de la OSA Wild, cu o descriere ca fiind Dumnezeul pe pământ al agențiilor din Puerto Jimenez. Evident, am mers cu OSA Wild, mai sunt și alte agenții, evident, nu știu ce servicii au și prin ce se deosebesc, dar cei de la OSA au fost chiar foarte profesioniști. Am discutat un traseu împreună, am trimis banii de care aveau nevoie (prin Western Union) ca să ne securizeze locurile de dormit la stația Sirena (ăștia trebuia plătiți cu o lună înainte pentru a rezerva paturile… care chiar erau pline până la ultimul loc), iar banii pentru serviciile lor (ghid și servicii de agenție i-am achitat fix când am ajuns în Puerto Jimenez.

Dis-de-dimineață, cam pe la 5 trebuia să fim gata. Punct de întâlnire, la panaderia din oraș (mă rog, oraș e mult spus, Puerto Jimenez e o comună ceva mai mare), singura deschisă la ora respectivă. Din capul locului, mașina care urma să ne transporte la stația Los Patos de unde urma să începem expediția spunea un singur cuvânt – AVENTURĂ! O mașină 4×4 de tip pick-up cu locuri în aer liber, în spate… Și deși în Costa Rica este cald cam tot anul, dimineața este, hai să zicem, fresh… dar după câteva minute de mers tare cu vântul în plete, ne-am trezit brusc!

Urma să parcurgem nu mai puțin de 23 km în prima zi. 23 km prin junglă, în urcare sau coborâre, prin pâraie fără poduri, pe o potecă pe care numai ghidul ar putea să știe care e. De altfel, de la începutul lui 2014, nu se mai poate vizita Corcovado fără ghid. Și, sincer, nici nu văd cum ai putea să-l vizitezi fără ghid – nu neapărat că ratezi informațiile unui localnic cunoscător cu privire la floră sau faună, dar pur și simplu te pierzi. Nu există indicatoare, nici măcar de la începutul rutei, cărarea poate apărea sau dispărea, iar când treci un râu, dincolo de râu, de multe ori, nici nu știi cum s-o apuci… te așteaptă un “zid” vegetal format din liane, arbori și ierburi înalte.

Din momentul în care m-am pierdut în Corcovado, într-adevăr am descoperit jungla reală, jungla adevărată la care am visat de când eram copil… arbori înalți, cu rădăcini imense, liane, pâraie, noroi (deși eram în anotimpul uscat, cărările nu se uscaseră încă, de altfel, am dubii că s-ar usca vreodată. William ne indica anumiți arbori, dar foarte puțină faună. Doar a doua zi vom vedea, de la Sirena mai încolo, mai multe animale și păsări. Dar și așa, în prima zi ne-am intersectat cu familii întregi de maimuțe, cu pizote (un soi de ratoni, dar mai sociabili), chiar și cu papagali sau tucani. Drumul nu pot spune că e greu. Dar e lung, e foarte lung. 23 km în junglă nu înseamnă 23 km în oraș. Am trecut prin numeroase pâraie (nici nu vă dați seama ce plăcere erau pentru picioare), am mâncat la malul unui râu (peștii, ai naibii, când ne-am băgat cu picioarele în apă ne-au și atacat, gâdilându-ne), am urcat și coborât, iar un băț tăiat proaspăt de William mi-a fost cel mai bun prieten. Și apa… Apa e foarte importantă, chiar dacă nu îți dorești să cari prea mult când ai parte de 23 km prin junglă, este obligatoriu să ai apă… nici nu vă dați seama ce energie îți dă o gură de apă când simți că te cam lasă picioarele… nici un Red Bull nu îți dă aripi ca mai multe guri de apă.

Pe de altă parte, umblând prin junglă nu te poți plânge de soare… jungla este mult prea densă, ca să-ți pese, căldura este îmblânzită de umbră, dar și de umiditate. În plus, William trebuia să fie foarte atent la șerpi… în Corcovado nu sunt doar papagali haioși și maimuțe inofensive. Sunt și șerpi veninoși. L-am întrebat dacă au atacat turiști. Da, s-a mai întâmplat. Au și murit. Da, cam o dată la 1 – 2 ani. Dar să nu ne fie teamă, ultima victimă murise cu câteva luni în urmă. Statistic, nu avem niciun risc Statistic…

Îl întreb și cum se procedează, dacă ceva de genul ăsta se întâmplă. “Păi, în primul rând, am ser antivenin la mine în rucsac”, îmi face cu ochiul William. “Apoi, voi alerga până la Sirena (în caz că am trecut de jumătatea drumului). Rangerii de la Sirena vor veni călare, te vor transporta până la Sirena unde există o pistă de iarbă pentru avioane. Te va aștepta avionul care va zbura până la Puerto Jimenez. Evident, totul trebuie să se întâmple în 2-3 ore, ca să ai vreo șansă”. Și de aceea îl vedeam pe William foarte atent la ierburile din drum… acolo se ascund viperele.

Stația Sirena aduce cu o cabană montană de la noi. Foarte bine pusă la punct, ordonată, curată (nu ai voie sa intri în ea încălțat în ghetele sau sandalele de trekking care poartă pe ele tot nămolul din Corcovado, ci doar desculț sau dacă ți-ai adus șlapi cu tine), aici poți să cumperi apă și ți se pregătește mâncarea (evident, dacă ai solicitat așa ceva și ai plătit pentru ea odată cu rezervarea). Cazarea, în camere comune cu paturi supraetajate sau în cort, există și dușuri cu apă rece (care e de fapt relativ caldă) la capăt de rând de camere. Totul organizat însă nemțește.

Dis-de-dimineață, ai parte de o activitate susținută de fauna locală. Papagali venind să cerșească de mâncare, chiar și vulturi, ceva tucani, maimuțe-veveriță (cele mai mici), pizote și multe altele apar pe lângă stația Sirena. Nu trebuie însă să le dai de mâncare. Deși pare bună, mâncarea oferită de oameni poate afecta sistemul digestiv al animalelor. Toți știm că maimuțelor le plac bananele, așa că le oferim astfel de fructe. În sălbăticie, ele nu mănâncă banane pentru că le face rău. Dar căzându-le în mână fără niciun efort, le vor mânca. Și noi mâncăm tone de junk food despre care știm că ne face rău. Și tot mâncăm sau bem.

Ziua a doua este mult mai spectaculoasă. Pentru că o parte este pe marginea Oceanului Pacific, pe plaje pustii, dar absolut superbe. Călcând desculț pe nisipul ca de mătase (dar de culoare neagră) pe aproape jumătate din cei 20 km din ziua a doua, mângâiat de apa caldă a oceanului este o plăcere după ce sigur ai făcut bătături în prima zi… În plus, fauna e mai bogată… iar imaginile cu palmieri de tot soiul și felul în diverse ipostaze pe malul Oceanului sunt de o fotogenie unică.

Tot în ziua a doua, ai parte de cea mai spectaculoasă traversare de râu, e vorba de Rio Claro. Dacă “gugăliți”, puteți vedea oameni cu apa până la piept, cărându-și lucrurile deasupra capului. Dacă prinzi un flux puternic, da, așa vei traversa. Râul are o lățime de câteva sute de metri și poate să aibă o adâncime de 1,60 – 1,70 metri în caz de flux puternic (deci, nu e chiar nevoie de înot). Noi nu am prins flux înalt, dimpotrivă, deși așteptam cu sufletul la gură marea traversare a râului (prin preajmă sunt și niște crocodili, dar care se pare că până acum nu au atacat niciun om… dar vorba aia, întotdeauna poate fi vorba de un început), am găsit un râu cam dezumflat. Cu greu mi-a trecut apa mai sus de slip (și asta, în condițiile în care am căutat cu lumânarea apa cea mai adâncă), dar și așa a fost o traversare plină de haz.

Seara, am ajuns la Puerto Jimenez rupt. Mă dureau toate părțile corpului (e drept, și la Sirena mă duruseră). Dar asta conta mai puțin. Eram fericit. Descoperisem jungla, visul meu din copilărie. Îmi provocasem limitele fizice. Poate, pentru unii, 43 km prin junglă timp de două zile nu par cine știe ce, dar pentru mine, mărturisesc, e un record. Și este unul dintre acele trasee care te fac mai fericit, mai optimist și mai încrezător în tine.

Când să vizitezi jungla Corcovado

În sezonul secetos (noiembrie – aprilie). Am mari dubii că este cu adevărat posibil în sezonul ploios. Acum, la final de decembrie, era glod cât casa, d-apăi când plouă zdravăn zi de zi.

Cum ajungi la Corcovado

Pentru a ajunge în Corcovado, trebuie să ajungi mai întâi în orășelul Puerto Jimenez. Dacă vii din Panama, de la punctul de frontieră Paso Canoas iei un autobuz până la El Golfito (destul de dese) și de acolo un ferry direct până la Puerto Jimenez.

Dacă vii dinspre San Jose, capitala Costa Ricăi, poți să iei un autobuz direct (sunt două pe zi), faci circa 7 – 8 ore sau cu avionul companiei Nature Air. Atenție, avionul e un soi de bărzăune mai mare, ai dreptul doar la un bagaj de 14 kg, pentru restul plătești excedent.

Cum vizitezi Corcovado

Numai cu ghid local pe care îl poți tocmi printr-o agenție de turism locală. Noi am fost cu OSA Wild, mult lăudată în Lonely Planet și pe net, și am fost mulțumiți de serviciile lor. Cu o lună înainte, am plătit pentru taxa de parc național și pentru cazare / mâncare la stația Sirena (prin Western Union), iar când am ajuns în Puerto Jimenez am plătit pentru ghid și serviciile lor. Pentru tururi de o zi, poți să-ți rezolvi turul de pe o zi pe alta, pentru că nu îți trebuie cazare la Sirena, dar, sincer, dacă tot ai ajuns până aici, încearcă experiența cât mai completă, de două sau de trei zile.

Ruta noastră (standard pentru tururile de două zile) a fost să plecăm de la stația Los Patos până la Sirena, iar a doua zi de la Sirena in satul Carate. Ghidul nostru spunea că ideal ar fi fost să mai avem și o a treia zi, pentru a explora jungla din zona Sirena.

Costurile diferă în funcție de câți oameni sunteți în grup, dacă optați pentru mâncare sau nu (puteți căra cu voi), dacă optați pentru cazare în stație sau la cort. Diversele costuri sunt pe site-ul celor de la OSA.

Există și niște tururi mai comode, dar evident mai scumpe – Sirena are o pistă de avion de iarbă, poți să zbori de la Puerto Jimenez la Sirena și apoi să vizitezi jungla adiacentă. De asemenea, poți să ajungi la Sirena cu barca (în caz că escapada cu avionul vi se pare prea scumpă). De aceea, dimineața, zona din jurul Sirenei era plină cu excursioniști sosiți cu avionul și, mai ales, cu barca, dar după vreun kilometru și jumătate, mai ales după traversarea râului cu crocodili, nu am mai întâlnit niciun suflet decât ceva mai târziu, unii care veneau pe plajă.

Echipament pentru Corcovado

Nu este vorba de cine știe ce echipament savant ca pentru expedițiile montane. De preferință, ghete sau sandale de trekking. Atenție, vei trece (mai ales în prima zi), zeci de pâraie fără pod, așa că, ori te pregătești să te descalți / încalți de zeci de ori, ori să umbli ud. De aceea, am preferat sandalele, dezavantajul fiind că poți aluneca după ce calci prin noroiul care uneori e până la gleznă.

Unde dormi în Puerto Jimenez

Puerto Jimenez fiind poarta de intrare în Corcovado, s-a transformat într-o ministațiune turistică. Există numeroase hosteluri, dar și apartamente chiar foarte haioase. Noi am stat la Apartamentele Herrera (74 $ dubla), un loc foarte confortabil, cu ditamai bucătăria, cameră de zi, frigider, aragaz, tot ce vrei. La vreo 100 de metri este un mare supermarket cu de toate, iar orășelul e plin de restaurante. Specialitatea zonei sunt desigur meniurile pescărești, există câteva restaurante superfaine, la doi pași de plajă (yap, după 43 de kilometri prin junglă, nici nu știți ce bine pică o baie în mare :)).

Viza Costa Rica

Cetățenii români nu au nevoie de viză să intre în Costa Rica. În principiu, sunt întrebați dacă au fonduri suficiente (500 dolari în cash, extras de cont sau o carte de credit, nu de debit!) și să arate că au bilet de ieșire din țară (autobuz sau avion). În principiu, pe mine nu m-a întrebat nimeni nimic.

Bani

Moneda națională a Costa Ricăi este colonul care fluctuează în raport cu dolarul (când am fost în Costa Rica, rata de schimb era cam de 535 – 540 coloni per dolar, dar cu un an înainte, rata fusese 500 coloni per dolar, ajungând prin vară la 580 coloni per dolar, prin iunie parcă). Peste tot poți plăti însă cu dolari SUA, dar la o rată variabilă (poate fi 500 de coloni per dolar, poate fi 520 ori 525, evident, nu exact cât e rata băncii naționale). Poți schimba cash la bănci (nu există case de schimb valutar, nu am văzut niciuna în toată Costa Rica), dar pregătește-te de cozi lungi (1 – 2 ore) și birocrație. Cel mai ușor este să folosești ATM-urile pe care le găsești cam peste tot.

Expeditie in jungla Corcovado

Inca din masina, mi-am dat seama ca va fi o aventura !

Statia Los Patos – punctul de plecare

Fix de aici, a inceput expeditia. Nici un semn, pur si simplu, ne-am evaporat in jungla

Asa ca am luat cararile la batut. Unele cu glod pana la glezne (in sezonul ploios, probabil pana la gat)

Batul, cel mai bun prieten

Musuroaie de furnici

Si pomi pana la cer

Cred ca am traversat zeci de paraie

Un tucan ne-a salutat cu stima

Acesti arbori de jungla si radacinile lor incredibile

Si din nou un rau

Nu toate raurile nu aveau poduri. Uite un parau cu pod

Mami, mami, nenea ala ne pozeaza ?

Nici nu va dati seama ce bucuros am fost cand am vazut statia Sirena

Cam asa arata dormitorul

Dar mai degraba am fugit in bucatarie

Sa ne lamurim ce si cum si mai ales, unde

Dis-de-dimineata, un oaspete neasteptat si foarte colorat

Dar si maimutele-veverita

Din nou la drum, din nou aceste radacini incredibile

In poza asta este un sarpe mort. Puteti sa-l descoperiti ?

Asta e Rio Claro, cel mai lat (si adanc) rau ce trebuie traversat

Lat, da, adanc, doar cand e “high tide”

Sa ne prefacem ca ne luptam cu apele dezlantuite ale lui Rio Claro. Apropos, pe bune ca ar fi crocodili prin zona

Prima data pe plaja, pe plaja Pacificului

Ce loc bun de somn

Plaja asta arata incredibil !

O pasare curioasa

Prima oara cand mi-am bagat picioarele in el de Pacific

William a reusit sa ne curete o nuca de cocos

A murit lemnul ? Traiesc ciupercile ! Asta e jungla… viata se naste din moarte

Kilometrii si kilometrii de plaja fina si neagra

Un pelican gata sa declanseze atacul…

… nemilos

Ceata de jungla – o imagine incredibila

Si evident, a dat si o mama de ploaie. Ca doar nici Ecuatorul nu e prea departe

Aproape finalul… am iesit din Parcul National Corcovado

Dar mai e de mers… vreo 4 km

Sa fie Fata Morgana ? Nu, sunt calareti Turisti, evidenti

Dar si localnicii au iesit cu caruta

Acesta a fost cu adevarat epilogul… masina aceea ne astepta in satul Carate

Sursa: Corcovado – acea junglă la care am visat de când eram copil | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Mai acum câțiva ani, românii erau campioni în Europa. Nu, nu la gimnastică sau la IT, ci la numărul de zile libere oferite cu “generozitate” de guvernanții noștri. Aveam cele mai puține zile libere legale din întreaga Europă. Orice țară, cât de mică, avea mai multe zile libere. Acest record însă a fost corectat de aleșii noștri în ultimii ani, apărând din ce în ce mai multe sărbători legale. Mai întâi, au apărut Rusaliile (mi se pare distractiv când oficialitățile ne anunță cu pompă că, de exemplu, de Paști, dar și de Rusalii avem două zile libere – prima și a doua zi. Hello, domnilor, prima zi, nu știu cum se întâmplă, dar cel puțin de Paști, de vreo 2000 de ani, a picat de fiecare dată duminica. Și de vreo câteva sute de ani, în general duminica e liberă). Au urmat (nu neapărat în ordinea asta): Sf. Marie Mare (15 august – au și alții, de ce nu și noi), Sf. Andrei (30 noiembrie – multe țări au un protector, hai să avem și noi unul. Nu, nu îl avem în exclusivitate, apostolul este, de asemenea, sfânt-protector al Ucrainei, Rusiei, Scoției și Barbadosului. De asemenea, steagul Scoției este inspirat din crucea Sf. Andrei), Ziua Unirii celei mici (24 Ianuarie, începând cu anul ăsta). Cică ar fi pe listă și 10 Mai (Ziua Regalității), dar și Sfântul Gheorghe. Până una-alta, astea sunt zilele libere. Par multe, dar nu sunt. Spre deosebire de multe alte țări-surori din UE, dacă la noi ziua liberă pică în weekend, ghinion, asta e. În alte țări, “ghinionul” este recuperat printr-o luni sau vineri adiacenta zilei oficiale, care devine liberă.

Dar hai să le luăm pe rând. Prima sărbătoare care vine este Paștele, care anul acesta pică pe 12 aprilie (iar ziua liberă este luni, 13 aprilie). Paștele catolic este cu o săptămână mai devreme, așa că unii cetățeni români își vor lua liber cu o săptămână înainte.

Ce poți face de Paști? În general, multă lume preferă să meargă prin România, eventual nu foarte departe de o mănăstire – că e vorba de Bucovina, Maramureș, și, de ce nu?, la munte cum ar fi zona Rucăr – Bran – Râșnov. O altă opțiune bună este să mergi undeva într-o zonă mai caldă, nu foarte departe de casă, să zicem Grecia sau Cipru, unde la mijloc de aprilie sunt temperaturi apropiate de vară. Nici Italia de Sud nu este o opțiune rea, în Bari sau în Sicilia.

Ce poți face de 1 Mai? Anul acesta, 1 Mai pică perfect vinerea, așa că poți avea un weekend lung. Da, anul trecut a picat joi, iar vinerea n-a lucrat mai nimeni, așa că a fost o minivacanță de patru zile. Anul acesta, doar trei zile, dar și ele bune. Evident, exceptând tradiționala escapadă la Mare (de preferință, prin Vamă), de 1 Mai poți să mergi, de asemenea, în sudul Europei. Pe lângă destinațiile enumerate mai sus, poți să alegi și o tură prin Turcia, mai precis la Istanbul sau, de ce nu, în Cappadocia. Eu am fost, anul trecut, în Cappadocia (excursia a durat patru zile), o perioadă perfectă pentru a vizita acest tărâm cu adevărat deosebit.

Ce poți face de Rusalii? Anul acesta, Rusaliile pică de 31 mai, iar lunea libera este fix pe 1 iunie – Ziua Copilului. Așa că, în iunie, poți să mergi mai aproape (ce părere ai de o Sovata, de niște Bai Felix, de vreun city break la Sibiu sau Brașov sau, de ce nu?, de o tură pe la munte) sau în Europa, practic peste tot vremea este în general bună, poate mai puțin în nord. Și dacă e 1 Iunie, ai putea să te gândești la o tură la EuroDisneyLand, împreună cu odrasla :).

Evident, pe măsură ce ne vom apropia de weekendurile cu pricina, o să arunc o privire pe oferte bune de avion, dar dacă deja doriți să vă planificați, uite aici o serie de idei faine de sfârșituri de săptămână lungi, cu ocazia zilelor libere, la prețuri speciale. Știu, afară e frig, dar mai e puțin și trece iarna, așa că putem să visăm frumos la weekenduri mai mult sau mai puțin prelungite.

Sursa: Care sunt weekendurile prelungite din primăvara acestui an ? | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Acum câteva zile, m-am trezit într-o bună dimineață cu mailul de la Mihai care acum ceva timp mi-a trimis mai multe articole despre Brazilia. Erau trei articole cu tot cu pozele de rigoare despre călătoria sa prin Vietnam și prin Laos. Țări pe care le iubesc, țări care îmi plac, iar în Vietnam ajung în circa o lună! Cum să nu le public?… Mintenaș! Începând de azi :).

După poveștile lui Văru și Imperator despre Vietnam și Laos, ce aș mai putea spune în plus? Cred totuși că fiecare are parte de experiențe diferite, așteptări diferite și, deci, percepțiile sunt diferite.”Same same but different!”, cum se tot spune în Asia :).

Scriu toate aceste lucruri din respect față de toți cititorii acestui site/blog și mai ales că aici am descoperit “the amazing offer” București – Ho Chi Minh 430 EUR cu Emirates. Așa că Ave Cezar!

M-am gândit să avem 3 episoade: unul despre Vietnam, unul despre Laos și unul legat de cât/ce/unde am cheltuit (hoteluri, avioane, restaurante, cumpărături…).

Aș începe cu o concluzie care se leagă foarte mult de circuitul pe care îl va face Imperator anul ăsta: mergeți în Vietnam! Merită! Dacă mergeți cu un “expert al Asiei”, așa cum este Imperator, sigur o să vă placă și mai mult. A fost o polemică întreagă legată de cât costă această excursie, lucru fără esență, după părerea mea. Este normal ca o agenție de turism să aibă un adaos, ca prețul să fie mai mare decât în cazul în care îți faci tu rezervările cu 5 luni înainte, la urma urmei este un business care are rolul să te scutească de toată munca logistică. Și credeți-mă că logistica pentru traseul propus de Imperator nu este ușoară și vă va consuma destul timp.

Orașele pe care le-am vizitat: Ho Chi Minh, Hanoi și Hue, fiecare cu farmecul lui. Nu dezvolt obiectivele turistice, pentru că le găsiți foarte frumos descrise de Imperator, al cărui blog mi-a fost cel mai bun ghid pentru Vietnam.

Să o iau cu începutul: după 24 de ore de când am plecat de acasă, ajungem la Hotelul din Ho Chi Minh. Frumos… 4 stele, welcome drinks, bagajele au venit direct în cameră, 1$ bacșiș “la băiatu`” și toată lumea a fost fericită. Dăm o tură prin centru unde era un fel de festival, mai direct un kitsch maxim cu beculețe ca de Anul Nou și tarabe de mâncare. Mizeria în care se gătea ne-a făcut să alegem MacDonald`s, deși eu am încercat niște gogoși pe băț.

A doua zi, prima “țeapă”: ne agață în fața hotelului 2 băieți cu ricșa. Îmi spun: “Hai că ar fi fain”, dar să ne tocmim bine, pentru că auzisem de o grămadă de întâmplări negative. “Cât iei până la Pagoda X?”. Răspunde 15 și ia și scrie pe telefon. Îmi spune să fiu liniștit că nu e vorba de dolari, ci de moneda locală, dong. 1$ = 20 000 dong. Așa că nu înțeleg exact și îi iau telefonul și adaug trei de zero.”Adică 15 000, până la Pagoda X?”. Îmi dă din cap afirmativ. Hai la plimbare! Nici măcar 1$ un drum… ”ce ieftin”, îmi spun în minte. După vreo două ore de plimbat și de bifat câteva obiective, hai să îi plătim pe băieți. Scandal! 70$ de om! Începe țigăneala. Îmi scoate un pliant cu niște tarife cu multe zerouri, cu prețuri pe oră și cu alte nebunii pe care nu ni le arătase până atunci (avusese, de fapt, un alt pliant cu obiective turistice, fără prețuri). Circul se termină după ce ne jecmănesc de 50$ și îi amenințăm cu poliția dacă nu ne lasă în pace (noroc totuși că soția tocmai citise într-o carte că dacă cineva încearcă să te fure pe față, soluția este să strigi după poliție și te vor lăsa în pace :)).

Cam asta a fost singura experiență negativă avută în Vietnam și am vrut să nu punem eticheta din prima zi. La urma urmei, nu există pădure fără uscăciuni. Depinde acum cât de multe sunt. Am descoperit o țară cu niște oameni extrem de muncitori, fantastic de amabili, indiferent că îți vindeau ceva la tarabele de pe stradă sau că lucrau la hoteluri de 4 sau 5 stele. Am rămas stupefiat cum tot omul îți mulțumea pentru fiecare dolar cheltuit, pentru că ai stat în hotelul unde el lucra sau pentru că ai mâncat la restaurantul unde el servea.

În Vietnam totul se întâmplă pe stradă: “viața” începe pe la 6:30 AM când se deschid tarabele, se scot ligheanele și oalele și se pregătește masa de dimineață. Între 7 și 8 toată lumea aleargă cu copiii in stânga și-n dreapta spre școală. Îmbrăcați în uniformă (ca de pionier), își iau micul dejun în fugă pe stradă, cu părinții pe scuter, hai la școală! Apropo, învață și sâmbăta, până la prânz, și prin toate muzeele am întâlnit grupuri de copii veniți cu școala în vizită (cam cum era pe vremea noastră). Între 8 și 9, maximum 9:15, toată lumea intră la serviciu. Am stat la o cafea într-o zonă de birouri și după ora 9:15 nu mai intra nimeni. Toată lumea sosea înainte, chiar și expații care erau aduși cu mașină și șofer. În Vietnam nu ai voie să conduci mașina decât dacă ai carnet vietnamez. Toată lumea era îmbrăcată la fel, ca într-o uniformă: pantaloni sau fustă până la genunchi de culoare închisă și cămașă albă. 95% dintre corporatiști erau așa.

Pe stradă se stă pe niște scăunele minuscule, cam cum sunt la noi pe la grădinițe. Dimineața se stă la cafea, care este un fel de nes cu gheață; mie nu mi-a plăcut deloc. Mâncarea se prepară pe stradă, în tot felul de vase de plastic și se pune la fiert sau pe grătar. O fi bună, gustoasă, dar felul în care este gătită și lipsa igienei m-a făcut să mă lipsesc. Nu ratați însă bucătăria vietnameză la unul dintre restaurantele frumoase. Indiferent ce o să vă comandați, o masă nu o să vă coste mai mult de 30-40$ (2 persoane).

 Imagini Vietnam

Goooooood morning, Vietnam

Fie ploaie, fie vant, motociclistii sunt peste tot

Corporatistii se duc la birouri

iar pionierii recita poezii. Sa speram ca patriotice

Din cand in cand, trebuie sa te mai si tunzi

Inainte de a vizita o gradina zoologica

Vine si pranzul si e timpul sa mananci. Evident, in aer liber

mancarea e livrata prompt pe bicicleta (sau motoreta)

O buna parte din comert este in miscare

iar cei mai buni pionieri sunt in excursie cu clasa

Opera

Un bloc de garsoniere

Sa ne rugam si la pagoda

Papusile din apa

 Si statuile din Hue

Sursa: Vietnam și Laos: dincolo de obiectivele turistice (ep. 1). By Mihai | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Am avut multe așteptări de la această țară, iar povestirile lui Văru și Imperator m-au făcut să visez la țara ideală în care domnește spiritualitatea.

Concluzia mea despre Laos: ca și România, o țară frumoasă, păcat că este locuită!

Luang Prabang. Aeroportul semăna cu cel din Oradea sau Sibiu; nu era mai mare.

De cum am ajuns la serviciul de imigrări, ar fi trebuit să ne dăm seama cam ce se întâmplă în această țară. Erau cam 10-15 oameni care lucrau: 1 încasa taxa de 1$ pentru poză și îți lua pașaportul, 1 verifica pașaportul și un formular pe care îl primești pentru completat, 1 lipea viza pe pașaport, 1 încasa taxa de 30$, 1 îți făcea poza, 1 îți scana pașaportul și îți punea ștampila de intrare în țară etc… Evident, erau și niște șefi care supravegheau toată această treabă dificilă. Ori munca este văzută ca fiind ceva dificil, ori pentru ei chiar este ceva dificil, ori statul încearcă să dea de muncă la cât mai mulți oameni. Un alt exemplu: la biroul de check-in era o persoană care îți procesa biletul și alta care doar punea eticheta pe bagajul de cală. Wow!

În fine, mergem la Rent a Car, la Avis, unde rezervasem o mașină. Pentru rezervarea on line nu a fost nevoie de cardul de credit, așa cum eram obișnuit. Nicio problemă, odată ajunși la biroul Avis, cardul a fost tras la Xerox și toate datele față/verso, notate. Un spărgător de carduri s-ar considera în paradis aici. Mașina, un Ford Ranger 4×4, un monstru (altceva, gen clasa mini/mică nu se putea închiria, și urma să aflăm și de ce). Încercam să avem un dialog, dar engleza nu pare să fie sportul lor preferat. Întreb cam cât o să consume monstrul, dar nimeni de acolo nu știa. Îi rog să mă ajute să găsesc hotelul pe GPS (închiriat tot de la ei cu 5$ pe zi, pentru că nu am găsit harta cu Laos pe net). Nimic! Nici nu știau să umble la el. Mașina urma să o predăm în Vientiane, așa că întreb “care este adresa din Vientiane a biroului Avis”, să știu ce să pun pe GPS. Stupoare! Google it! Până la urmă găsește un pliant cu Avis unde scria: Vientiane Airport/ Downtown. Perfect! Hai că găsim noi!

Luang Prabang este un oraș mic, cu temple frumoase și captivante, dar care urmează același tipar al construcției. Am tot citit pe net despre faptul că turiștii au distrus acest loc magic și spiritual, că vin dimineața și perturbă ceremonia călugărilor din fiecare dimineață. Nimic mai fals! Turiștii pe care i-am văzut erau cu toții extrem de sfioși și “la locul lor”, încercând să descopere locurile și cultura din Laos. Cam greu de descoperit, dacă nu veneai pregătit cu informații, articole sau cărți despre fiecare loc. În niciun muzeu nu exista vreun pliant în care să ți se spună ce vezi, ce reprezintă fiecare obiect și cât este el de important. Audio guide… ce glumă… Așa era cât pe ce să ratăm celebrele tobe, noroc cu un american care ni le-a arătat pe unul din holurile Muzeului Național. Mare ațentie: la prânz muzeele sunt închise, așa că planificați-vă bine traseul.

Nu ratați o vizită la cascada Kuang Si. Drumul de 30 km (1 oră de mers cu mașina) o să vă dea o imagine clară a ceea ce înseamnă această țară: peisaje frumoase, sărăcie, lene multă, mizerie, foarte mulți copii care merg la școală și localnici care încearcă să îți vândă tot felul de lucruri la un preț exorbitant. Am avut impresia că faptul că au început să vină tot mai mulți turiști i-a făcut sa ne privească drept o mină de aur și o bună oportunitate de a se îmbogăți rapid.

Exact înainte de cascadă am vizitat o grădină botanică, un parc de fluturi. La intrare ni se spune că biletul este 2$ cu ghid. Tocmai mă pregăteam să fac puțin scandal să cer bilet “fără ghid”, cand aud “Hi, I`m Inga, I`ll be your guide”. Mi-era dor să aud engleza fără accent asiatic. Era o olandeză care a venit ca turist în Luang Prabang și s-a gândit: “Ce-ar fi să rămân?”. Și a rămas aici, unde a transformat un teren viran într-o superbă grădină cu fluturi. Nu a fost deloc ușor, nici din punctul de vedere al actelor, nici cu mâna de lucru, nici logistic. Mare curaj a avut și sper să reușească în continuare.

La cascadă era inundație din cauza ploilor abundente din ultima perioadă. Nu ne-a zis nimeni nimic: aveți grijă! Nu o luați pe acolo că… Nimic! Până la cascadă, terenul era acoperit de apă, cu greu îți mai dădeai seama pe unde ar trebui să o iei și cât de adâncă este apa. Am abandonat traseul pe niște trepte către vârful cascadei, unde niște pădurari tăiau cu macetele bambuși pe care încercau să îi așeze în așa fel încât apa să nu inunde tot.

Una peste alta, încheiem Luang Prabang cu o experiență magică: Alms giving ceremony. Citisem că unele hoteluri sunt încântate dacă vrei să participi în mod direct. Ne-au pregătit orezul într-un vas, iar în altul aveam un fel de biscuiți. Trebuia ca pentru fiecare călugăr să iei cu aceeași mână puțin orez și un biscuite. Tehnic, nu a fost ușor deloc, mai ales că orezul era foarte fierbinte și trebuie să ai grijă să îl împarți în așa fel încât să ajungă pentru toți cei care trec. Deși am drămuit destul de bine orezul cu biscuiții, ultimii patru au rămas fără; norocul a fost că “vecina” avea mai mult orez și au primit de la ea. Nu pot să descriu emoția momentului… a fost fantastic. Dacă ar fi să existe un “Top Not to be missed experiences”, cu siguranță ar fi pe un loc fruntaș.

Ne pregătim să plecăm spre Plain of Jars, un sit arheologic cu vase uriașe de piatră/lut în care fie se depozitau alimente, fie se incinerau morții în cadrul diverselor procesiuni. Aveam de mers cam 350-400 km, așa că am plecat la prima oră și nu am mai mers la peșterile cu statuile lui Buddha. Drumul este prin munți și, după ce am parcurs 50 km în 3 ore, ne-am dat seama că nu vom mai ajunge la Plain of Jars. Așa că hotărâm să ținem drumul “drept” spre Vang Vieng, unde aveam cazare, adica vreo 200 km de mers în total. “Hell-Road” l-aș numi! Drumul era blocat din loc în loc cu crengi sau bolovani de la alunecările de teren care avuseseră loc în ultima perioadă. Se circulă pe “metoda claxonului”, adică atunci când te apropiai de curbă începeai să claxonezi în așa fel încât cel de pe partea cealaltă să știe că vine cineva, fiind liberă doar o singură bandă de cele mai multe ori. Aici “Monstrul” și-a făcut treaba. Dacă nu aveam 4×4, nu am fi ajuns. Primul blocaj total al drumului l-am fi trecut, deoarece un excavator deja lucra la eliberarea unei benzi de mers, atunci când am ajuns noi. Al doilea blocaj nu l-am fi trecut: drumul era blocat pe o lungime de 20 de metri cu noroi de 30-40 cm. Am făcut prostia să intru să văd cam cât este de adânc, să văd ce se întâmplă dacă lucrează deja vreun excavator, să știu când se eliberează drumul. Oamenii stăteau acolo de câteva ore și nu se știe cât mai urma să stea: 2-3 ore, o zi… Evident, m-am umplut de noroi și am avut “plăcerea” să mă spăl într-o baltă. Foarte frumos! Enervat la maximum, îmi spun: “Nu mai stăm! Ne riscăm să trecem cu Monstrul!”. Bag pe tracțiune 4×4, ambalez motorul, pornesc, ajung la noroi, patinez, arunc noroi în toate direcțiile și până la urmă reușesc. M-am bucurat, dar nu era râsul meu; nu știam ce ne așteaptă mai departe. La primul izvor am oprit, m-am spălat din nou (apropo, și acum mai scot noroi din sandale) și am făcut provizii de apă.

În cele din urmă, am ajuns în Vang Vieng după 8 ore de mers (am avut o viteză medie de 25km/h), nemâncați, murdari, cu nervii întinși la maximum. Deși ideea în Vang Vieng este să stai cât mai ieftin și să bei cât mai mult (cum ziceau Văru și Imperator, un fel de Vama Veche), făcusem rezervare la un hotel de 5 stele, părea să fie “cel mai tare” din excursia noastră (și cel mai scump).

Orașul, mai bine zis satul, era cam pustiu. Magazinele (adică tarabele) și barurile erau deschise, dar turiști, ioc! Evident, toată lumea încerca să îți vândă la suprapreț ceva și să te prostească, de exemplu: orice tablă și tinichea îți spuneau că este din argint, orice plastic ordinar ți-l “garantau” că e perlă veritabilă. Nu sunt un expert, dar unele lucruri erau evidente.

Pentru că oricum aveam mașină, am mers să vedem cascada Kaeng Nyui. Se merge cam o oră pe un drum de pământ, un off road frumos. La un moment dat, veți ajunge la o intrare unde se plătește. Nu parcați mașina acolo, urcați cu ea dealul, iar apoi veți traversa un râu (pe un pod inundat de apă), dar este safe. Acolo este parcarea; treceți în grabă pe lângă vânzătorii de suvenire și urcați pe munte. Drumeția este frumoasă și chiar merită plimbarea, iar cascada este spectaculoasă. În rest, în Vang Vieng nu prea ai ce face, doar să stai tolănit să te uiți la serialul Friends, să bei scump și să îți cumperi tot felul de tâmpenii, cam ca la Eforie.

Plecăm spre Vientiane pe un drum decent, unde am reușit să prindem fabuloasa viteză de 80 km/h. Pe drum, cam ca pe DN1, cu tot felul de comercianți, cu fructe, piețe, haine și lucruri făcute din răchită. Am oprit la o grămadă și am luat tot felul de nimicuri, dar cel mai distractiv a fost când am oprit la o piață, care era un fel de Albota sau de Dedulești. După ce am târguit pe la tarabe, am zis să luăm un suc și niște fructe să mâncăm. Mergem în piață. Spectacol maxim… nu am mai văzut până acum: era ora mesei, așa că tocmai se încingeau niște ouă (întregi) pe grătar, frigăruile cu gândaci și larve erau gata, sau dacă voiai să gătești acasă, puteai să îți iei niște șerpi sau, de ce nu, niște șobolani. Aici aveai două variante, fie întreg cu blană, fie afumat (tot pe frigăruie, evident). După ce am reușit să nu vomit, ca prin minune, am luat un suc (la doză, evident) și am plecat/fugit.

Ajungem în Vientiane. Mi se pare că nu văd bine! Un semafor??? Uau! Orașul este destul de mare și are o grămadă de temple. Foarte frumoase, de altfel, dar toate la fel. Mergeți la apus la Stupa și zăriți statuia lui Buddha culcat (este în dreapta cum vii spre Stupa, în curtea din spate a templului). Lumina reflectată în statuile aurite vă va da niște poze fantastice. În afară de obiectivele din jurul Palatului Prezidențial am fost o jumate de zi la Buddha Park, până la care, deși este la 30 km distanță, faci până acolo cam 2 ore. Merită, mai ales dacă ai deja mașină închiriată. Era duminică și am văzut cum toată lumea din satele de pe traseu ieșise la curățenie pe marginea drumului: se tundeau pomii și se strângeau gunoaiele, se ardeau frunzele uscate… Erau “cu mic, cu mare”, un exemplu extraordinar pentru cei mici să învețe ce înseamnă comunitatea și spiritul civic. Acum nu știu cum priveau ei lucrurile, poate că erau obligați de către “Partid”, făcându-se educație cu forța.

Capitala pierde din “puritatea” nordului, mai ales din cauza graniței cu Thailanda, de aceea veți vedea frecvent seara la colțul templelor diverse prostituate. Păcat!

Aș rezuma întreaga experiență din Laos prin câteva lucruri: o țară care investește în educație, unde toți copiii merg la școală, cu accent pe cultura franceză; o țară care își face reclamă cu Wild Laos și Adventure Laos, dar care este cu mult în urma României. Aici nu vorbesc despre potențial, ci de cum suntem noi la ora actuală, păcat că suntem conduși de niște mormoloci care promovează România cu o frunză de… nimic, în loc să popularizeze natura fantastică pe care o avem. Un alt lucru de remarcat este lenea, statul degeaba, dormitul și privitul în gol la drum: sport național aici, păcat că nu e sport olimpic, sigur ar fi luat medalie cei din Laos. Sfatul meu: mergeți în Luang Prabang, urmăriți ceremonia călugărilor, dacă vreți, participați activ, nu o să vă pară rău; în rest, “Been there, done that!”

Imagini Laos

Welcome to the jungle !

Cascada Kuang Si – raul pare cam furios

Chiar foarte

La garla

Ferma de fluturi

Morarita cu fuiorul

Tobele de bronz

Apus de soare pe Mekong

La drum !

Alms giving ceremony

Kaeng Nyui Vang Vieng

Spre Kaeng Nyui

Budha Park langa Vientiane

Haw Pha Bang

Nirvana

Palatul presedintelui laotian

Pha That Luang Stupa

Wat Si Saket

 Vientiane, capitala Laosului

Sursa: Vietnam și Laos: dincolo de obiectivele turistice (ep. 2). Laos. By Mihai | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Dacă acum o săptămână am scris despre Granada, nu pot să nu mă abțin să scriu și despre orașul-frate vitreg al Granadei, rivalul ei de secole, Leon. Pentru cei care nu știu prea multe despre istoria îndepărtatei Republici Nicaragua, firul roșu al istoriei sale postcoloniale a fost lupta necontenită dintre Granada și Leon. Locuitorii din Granada erau conservatori, iar cei din Leon, liberali. Cei din Granada erau aristocrați, cei din Leon majoritatea negustori, artiști și un contingent mare de studenți care adăugau mult la revoluționarismul urbei. Secole de-a rândul, Granada s-a duelat cu Leon – nu neapărat un duel constructiv, de genul cine are catedrala mai impozantă sau clădirile mai frumoase, ci chiar și destructiv – războaie civile nimicitoare. La un moment dat, în secolul al XIX-lea, Leon chiar a angajat un aventurier nord-american, William Walker, pentru a învinge Granada. Acesta și mercenarii tocmiți de el au cucerit Granada, dar nu au cedat-o Leonului, ci Walker s-a gândit să devină nici mai mult, nici mai puțin decât președintele Americii Centrale. A fost învins cu greu de o alianță între Costa Rica, Nicaragua și Honduras, iar după înfrângerea sa definitivă a incendiat Granada, lăsând o plăcuță în loc: “Aici a fost Granada”. Walker a fost capturat, până la urmă, de cei din Honduras, care l-au și executat.

Pentru a opri rivalitatea fără limite, niște oameni cu cap din ambele tabere au ajuns totuși la o idee inteligentă. Nici Leon, nici Granada nu vor fi capitala Republicii Nicaragua, ci un sătuc anonim care avea avantajul să fie undeva între cele două urbe rivale. Acest sătuc se numea Managua și, din secolul al XIX-lea, a devenit capitala și centrul pentru Nicaragua. Evident, rivalitatea nu s-a stins, dar nu a mai fost la fel de sângeroasă ca până atunci.

Ziceam în primul paragaf căorașele sunt de fapt frați vitregi. De ce frați? Pentru că ambele au fost fondate de același conchistador spaniol – Francisco Hernandez de Cordoba (în cinstea lui, moneda națională se numește “cordoba”). Cordoba a fondat atât Leon, cât și Granada, dar asta nu l-a ajutat decât post-mortem, când a intrat în istoria țării – primul guvernator trimis de la Madrid l-a găsit vinovat pentru trădare (mă rog, asta nu era greu) și l-a executat.

Deși fondat de Cordoba, Leonul nu se află pe locul unde acesta l-a stabilit. După aproape 100 de ani de la fondare, Leonul a fost afectat de numeroase cutremure, dar și de erupția vulcanului Momotombo, așa că și-au abandonat casele și s-au mutat un pic mai încolo, la 32 km de vatra orașului care astăzi este sit arheologic (sub numele de Leon Viejo). Asta nu înseamnă că dacă nu te urci în vreo clopotniță, nu o să vezi impresionanta colecție de vulcani fumegând în zare… Dar, la fiecare slujbă, localnicii se roagă să fie cruțați de vulcani.

Am ajuns la Leon înghesuit într-un microbuz din Managua. Se pare că Leonul și Granada se urăsc în continuare, dovadă că, deși continuă să fie cele mai mari orașe din Nicaragua, dupa Managua, nu sunt legate de nicio cursă de autobuz! E drept, există câteva shuttle-uri pentru turiștii străini, dar sunt relativ scumpe, autobuzul costând doar câțiva dolari, dar e musai să schimbi în Managua… și să faci câțiva pași între terminalul de Granada și cel de Leon.

Din momentul în care am ajuns în Leon (venind de la Granada), primul cuvânt care mi-a trecut prin minte a fost cel de “proletar”. Departe de distincția și boieria din Granada, un oraș cu vile somptuoase și cu o atmosferă de eleganță boierească. Leonul forfotea de lume, am intrat într-un bazar extrem de agitat și, cum am coborât din microbuz, am fost aproape luați pe sus de velo-ricșari… o bicicleta care împinge un soi de cabină deschisă în care stai liniștit pe o băncuță, în timp ce băiatul din spate pedalează din greu. După o negociere aprigă, am luat două ricșe (pentru trei persoane și bagaje) pentru 100 cordobi (4 dolari), care ne-au lăsat fix în fața pensiunii noastre – Malinche, o casă convertită în pensiune pentru backpackeri condusă de un cuplu adorabil – Diana (vorbitoare de engleză) și Oscar (care, din păcate, vorbește doar spaniolă).

Oricât de simpatice ne erau gazdele, nu am făcut prea mulți pureci și am tulit-o spre centru. Nu a fost nicio surpriză pentru mine că Leon este puternic sandinist. Stâlpi vopsiți în roșu și negru, culorile tradiționale ale sandiniștilor (după trecerea la democrație, Daniel Ortega a ales culoarea… roz :), dar sandiniștii adevărați poartă în continuare culorile Revoluției, roșu-negru. În Granada, nu știu dacă am văzut vreun stâlp negru-roșu și singurul poster cu Ortega care ne spunea că “mergem bine” se afla la intrarea în oraș!

Leon nu se laudă numai cu o lume boemă și cu cei mai mulți studenți din țară, ci și cu cea mai mare Catedrală din America Centrală. Situată unde altundeva decât în piața centrală, la prima vedere catedrala nu este megaimpunătoare pentru că nu este înaltă (de altfel, clădirile din Leon, ca și cele din Managua sau Granada, nu au mai mult de un etaj, din cauza cutremurelor frecvente), în schimb este foarte lungă, amplă, spațioasă. În ciuda faptului că nu este înaltă, dacă te urci pe acoperiș (și nu trebuie ratată această experiență), poți avea panorama întregului oraș, dar mai ales a colecției de vulcani din zare, din care cel puțin unul fumegă încontinuu… o priveliște greu de uitat. Și, mai ales, un motiv care îmi scapă, nu poți păși pe acoperiș decât desculț. Am înțeles de ce nu te poți cățăra pe cupole (pot să cadă cu tine în biserică), dar n-am prea priceput de ce e musai să umbli ca într-un templu hindus pe acoperișul unei catedrale! Mă rog, contează mai puțin, panorama și amintirile (inclusiv ale plimbării în picioarele goale) rămân :).

Cred că în niciun oraș din Nicaragua nu este mai potrivită clădirea unui Muzeu al Revoluției decât în Leon. Evident, se află fix în centru, în piața centrală, pe lângă palatul episcopal și vizavi de Catedrală, într-o clădire probabil vopsită ultima oară înainte ca clanul Somoza să preia puterea, dar care îți insuflă cumva aerul Revoluției. Începând de la poartă, de la grupul de bătrânei care stau pe băncuțe la intrare și discută politică (bănuiesc că toți au fost luptători sandiniști) și care te ghidează dacă vrei să vizitezi interiorul. Din păcate, am nimerit peste un tip destul de tăcut, de la care am extras cu greu câteva cuvinte, dar pozele care împânzesc pereții coșcoviți spun totul… de la Fonseca, legendarul fondator al Frontului Sandinist de Eliberare Națională care nu a prins victoria Revoluției, fiind ucis de Guardia Nacional, până la poza patriarhului stângii americane, El Lider Maximo, Fidel Castro, nașul spiritual (și nu numai al Revoluției din Nicaragua). Ca în orice mișcare revoluționară de gherilă, sandiniștii formau grupuri și grupulețe cu diverse idei mai mult sau mai puțin radicale și orientări. Victoria din 1979 s-a datorat faptului că Fidel i-a chemat pe toți liderii la Havana și i-a obligat să-și dea mâna și să coopereze. Toți au îngenuncheat cu sfială în fața Zeului Revoluției și nu i-au ieșit din cuvânt. Câteva luni mai târziu, gherilele sandiniste erau aclamate de milioane de oameni la intrarea în Nicaragua și urâtul regim Somoza (susținut de Statele Unite) se prăbușea după patru decenii de opresiune crâncenă.

Deși tăcut, nenea revoluționarul mi-a devenit brusc simpatic când l-am rugat să mă urc pe clădire pentru o panoramă a pieței și a catedralei. E drept, am avut un moment de ezitare când am văzut tinicheaua cam șubredă pe post de acoperiș, dar cineva, sus, m-a iubit și a rezistat eroic :). I-am cerut să-mi spună cum arăta Daniel Ortega tânăr. Mi-a arătat o poză. Doamne, cum arăta! Ca un student tocilar cu mustață… acesta a fost liderul Nicaraguei revoluționare (și actualul președinte al unei Nicaragua democratice). Dar în spatele pozei s-a aflat un tip care a luptat, a ucis, a scăpat cu greu, a fost torturat în pușcărie de gardieni și a scăpat în urma spectaculoasei răpiri a întregului Parlament somozist :).

Străzile din Leon nu sunt la fel de netede precum cele din Granada, clădirile nu sunt la fel de bine întreținute, dar orașul ăsta are viață în vine. Granada mi s-a părut un mic paradis colonial, un loc prea aproape de perfecțiune, un loc de vis, un loc în care simți că joci în filme gen Zorro. Leonul era un oraș cu viață, cu vână, departe de a fi perfect, un oraș cu o istorie de care e mândru (și nu doar o arată pentru turiști), un oraș cu murale revoluționare, cu Sandino, cu Fonseca, cu eroi uciși în Revoluție. Am descoperit cu surprindere că într-o țară macho ca Nicaragua, Leonul a fost eliberat de trupele sandiniste conduse de o… femeie! E vorba de Dora Maria Tellez, o studentă în medicină în vârstă de 23 de ani care i-a condus pe sandiniști în luptele din Leon și care a eliberat nu numai un oraș, ci și sute de oameni încarcerați și torturați în pușcăria La XXI. Am vizitat-o și pe aceasta, nu puteam s-o ratez. Unde am descoperit un mix fascinant de muzeu sandinist cu muzeu… folcloric… printre graffiti care înfățișează oameni torturați într-un fel care ar șoca până și Inchiziția, dai de păpuși megakitschoase, dar care descriu legendele și tradițiile din Leon.

Mi-e greu să spun care îmi place mai mult, Leon sau Granada. Leonul are viață, Granada e un muzeu. Aș înclina spre Leon? Sau spre Granada? Parcă, totuși, spre Leon!

Cum ajungi în Leon

Dacă aterizezi la Managua, există shuttle-uri directe de la aeroport la Leon. Dacă vrei să economisești bani, ia un taxi până la Managua UCA, de unde iei un microbuz până în Leon. Eu am luat taxiul de la Leon la aeroport (aveam avionul relativ devreme) și a costat 60 de dolari pentru un drum de vreo două-trei ore.

Daca vii dinspre Granada, iei un autobuz din Granada la Managua UCA și de acolo, mai departe, un microbuz până în Leon.

Când să vizitezi Leon

Iarna. Sezonul secetos durează de prin noiembrie până prin aprilie – mai, când ai mari șanse să ai parte de un cer albastru, superb. Eu am mai prins și o răpăială, dar care a durat doar 30 de minute.

Unde să stai în Leon

Am stat la pensiunea Malinche, într-o casă “normală” din Leon, deloc colonială, ținută de o familie adorabilă. Prețul unei duble cu baie privată este de 21 de dolari, dar nu include micul dejun, pe care îl poți lua tot la hospedaje în schimbul a câtorva dolari.

Unde să mănânci în Leon

Seara, lângă piața comercială (din spatele Catedralei), femei pun tot soiul de cărnuri pe grătar, împănate cu mirodenii locale. Gazdele mele spuneau că e cel mai bun… restaurant din Nicaragua. Nu pot să le contrazic.

Ce poți face mai departe de Leon

Multe. După ce descoperi orașul, poți să te duci să te urci pe vulcanii din jur (principala atracție o reprezintă sandboardingul, adică să cobori pe placa de pe vulcanul Cerro Negro), dar și să mergi la Oceanul Pacific pentru o vacanță leneșă. În hospedaje, am văzut oferte de shuttle spre Honduras, Salvador și Guatemala… Doamne, ce aș fi renunțat la avionul de Panama pentru shuttle-ul de Copan în Honduras, pentru ca mai apoi să ajung în Antigua, în Guatemala, bijuteria colonială a Americii Centrale… Dar n-am renunțat, trebuia să revin totuși acasă.

 Imagini Leon

Autogara din Leon

se afla pe undeva prin piata

Un pic cam departe de centru. Asa ca am luat un velo-taxi

Si din fuga bicicletei, am admirat stradutele coloniale ale orasului

Asa aratau casutele de vis-a-vis de hotelul nostru

Diana si Oscar, simpaticele noastre gazde de la Hostal Malinche

Receptia plina de culoare si caldura

iar in fata camerei, ce puteai gasi altceva decat un hamac ?

Catedrala din Leon este cea mai mare din America Centrala… desi la prima vedere nu pare

Leon nu este numai orasul liberalismului din Nicaragua, ci si al bisericilor

Colorate ca si casele

Dar Leon este si orasul unde gasesti cele mai multe grafitti revolutionare

de la Sandino la urmasii sai, sandinistii

Dar pentru o panorama superba, m-am catarat pe catedrala

m-am descaltat

pentru a admira colectia de vulcani din vecinatatea orasului

Unele au venit pentru sedinte foto

Muzeul Revolutiei

unde revolutionarii povestesc despre fapte de arme eroice sau politichie curenta

De prin muzeu … ziare de epoca

poze din timpul Revolutiei

Uite cum arata Daniel Ortega (tipul cu mustata). Ziceai ca era un student tocilar

Viva la Revolucion

Parca pasesti in istorie

Ma rog, acoperisul nu imi dadea prea multa incredere. Dar a rezistat eroic

La XXI, fosta puscarie a regimului Somoza

unde afli povestea martirilor sandinisti

dar si a legendelor si povestilor locale

O scena frecventa in Nicaragua … lumea in usa discutand sau citind ziarul

Seara, langa piata, sfaraie gratarele

 iar Diana de la hostal spunea ca e cea mai buna mancare din Nicaragua

Sursa: Leon, orașul colonial proletar din Nicaragua | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Pentru un motiv care îmi scapă, istoria Nicaraguei a fost o istorie mult prea agitată. O fi fost kharma, o fi fost ambiția localnicilor, nu știu, dar Nicaragua a fost într-o luptă neîncetată, într-o zbatere și o suferință continue. Iar unul dintre conflictele care s-au perpetuat de-a lungul secolelor a fost lupta dintre cele două orașe frățești (fondate de același conquistador – Francis Cordoba): Leon și Granada. Dacă Leon a fost întotdeauna orașul revoluționar, liberal, intelectual, cu o viață studențească efervescentă, Granada a fost opusul – orașul conservator, boieresc, liniștit, netulburat, cu o viață destul de lină. Astăzi, cele două orașe sunt diamantele coloniale ale turismului nicaraguan, same, same, but different, cum ar zice vietnamezul J. Leon mai proletar, Granada mai boieresc, dar ambele merită vizitate cu vârf și îndesat.

Am ajuns în Granada venind din Costa Rica via insula Ometepe. Dacă în Costa Rica parcurile naționale sunt absolut fascinante, dar, cum ieși din ele, nu prea mai e mare lucru (mă rog, exceptând zonele montane gen Arenal – Monteverde sau delta reggae de la Caraibe), Nicaragua a fost pentru mine o mare surpriză. Din momentul în care am trecut cu rucsacul în spate granița, la vederea caselor colorate, a grătarelor pe stradă și a fostelor autobuze școlare nord-americane convertite în autocare, am exclamat: “Asta e America Centrală a mea, America Centrală pe care mi-o doream!”. După turul prin insula bi-vulcanică Ometepe, Granada urma să fie prima experiență urbană colonială după vreo trei săptămâni de bântuit prin America Centrală… Și nu m-a dezamăgit din primele minute în care am intrat cu mașina în vechiul oraș nobiliar.

Case joase, cu fațadele impecabile, culori puternice, dar vesele, un curcubeu de culori, pomi înfloriți, asta era America Centrală după care tânjeam de aproape un deceniu, de când am fost impresionat de Guatemala. Șoferul ne-a lăsat în fața hotelului, o fostă vilă colonială convertită în hotel cu patio-uri interioare, umbrite de palmieri și cu hamace atârnând pe unde nici nu te aștepți… Inutil să spun că, deși era incredibil de tentant hotelul La Pergola, am fugit imediat în oraș.

Una dintre marile surprize în Nicaragua este că, deși țara a fost răvășită vreo două decenii de război civil, iar astăzi, la 25 de ani de la terminarea lui, este departe de a fi bogată, totul apărea ca scos din cutie… casele vopsite impecabil, șoselele decente, terasele pline. Știu, îmi dădeam seama că totuși a trecut un sfert de secol de când teroriștii contra sprijiniți de regimul Reagan au încetat lupta contra sandiniștilor, dar tot aveam în minte că ajung într-o țară care a fost afectată de un război de o duritate extremă. E drept, Granada nu a fost bombardată și nici nu a fost afectată de lupte, dar totuși.

Ca orice oraș spaniol care se respectă (de dincolo și de dincoace de Ocean), Granada are o piață centrală, umbrită, plină cu statui unde lumea bună vine să bea un suc, să pălăvrăgească, să stea la umbră sau să-și facă pantofii la lustrangii care lucrează la foc continuu. Evident, de o parte a pieței se află Catedrala din Granada, masivă și impozantă, iar de jur-împrejurul pieței, probabil cele mai frumoase clădiri din oraș stau de strajă.

Cum ziceam, Granada a fost și este orașul boieresc… Dacă o iei pe lângă piața centrală, în sus și în jos, dai peste numeroase vile în stil colonial. Multe au fost convertite în restaurante, hoteluri și mici magazine. Prețurile? Mai mari decât în alte părți, normal, dar mai mici decât în România. De altfel, din momentul în care am trecut granița din Costa Rica, prețurile s-au înjumătățit aproape imediat.

Cu sprijinul spaniolilor, o străduță care radiază din piața centrală s-a transformat într-o stradă pietonală cu terase, aducând cu atmosfera outdoor a marilor orașe europene. Din păcate, când stai la terasă, din două în două minute te poți trezi cu cineva care să-ți vândă suvenire sau alte nimicuri, dar pentru un motiv care îmi scapă, chelnerii nu prea pot să-i alunge. Dar dacă îi ignori, până la urmă pleacă. Vedeta teraselor? Cocktailurile. Și dacă Cuba are Cuba Libre, cocktailul făcut din rom + Coca-Cola, ei bine, nici nicaraguanii nu se lasă mai prejos, așa că au și ei Nica Libre – tot făcut din Cola + rom, dar rom de Nicaragua, nu rom de Cuba. De altfel, cele mai multe baruri aveau în ofertă atât Cuba Libre (făcut din rom cubanez, probabil Havana Club), cât și Nica Libre (făcut din Flor de Cana, romul național al Nicaraguei cu, evident, Coca-Cola). Nica Libre costă cu un sfert, până la o jumătate de dolar mai puțin ;).

Case boierești sunt, cocktailuri sunt, ce ar mai trebui să adaugi pentru o experiență completă? Păi, oricum, Nicaragua a fost prietenă și soră în ultimele decenii cu Cuba… normal, niște trabucuri. Deși oricine leagă automat trabucul de Cuba, ei bine, nu Cuba este cel mai mare producător de trabucuri din lume, ci Republica Dominicană, urmată de Nicaragua. Nu știu cât de adevărat este, dar asta mi s-a spus la fabrica de trabucuri Mombacho din Granada. Am aflat de existența acestei fabrici de pe un fluturaș de la hotel, așa că, având ceva timp între două ture pe vulcani, am zis să nu ratez ocazia și să vizitez și o astfel de fabrică.

Am descoperit-o într-o clădire clasică, una dintre puținele cu două etaje (înalte) din oraș, făcând-o una dintre cele mai înalte clădiri din orașul vechi (la concurență cu clopotnițele bisericilor, tradițional, cele mai înalte structuri din orașele latino-americane). Un ghid m-a luat în primire și mi-a explicat. Casa a fost construită, de fapt, de un arhitect italian care a trăit la începutul secolului trecut prin Granada, construind vile și palate potentaților locali. Din banii obținuți, și-a construit și el ditamai căsoiul, combinând arhitectura italiană cu cea latino-americană. A ieșit ceva fin, ceva domnesc și sincer, mi s-a părut puțin cam straniu ca o astfel de vilă să adăpostească totuși o fabrică, dar asta e. Nicaragua este un mare producător de tutun, dar plantațiile sunt în general în nord, în munții de la granița cu Honduras. Tot acolo se află majoritatea fabricilor de trabucuri, evident, la doi pași de plantații. Întreb de când există fabrica. Doar de câțiva ani și e o investiție canadiană. Investitorii au decis însă să producă trabucurile în Granada, în ciuda costurilor suplimentare de transport al materiilor prime, pentru a se asocia cu imaginea Granadei…

Ca orice oraș din Nicaragua, Granada se află la doi pași de un vulcan. De altfel, prin Nicaragua cam orice localitate cât de cât se află sub amenințarea vreunui vulcan. De altfel, dușmanul Granadei, Leonul, a trebuit să se mute vreo 30 km prin secolul al XVII-lea, din cauza unui vulcan neliniștit. Granada nu a trebuit să se mute și nici nu a fost afectată de vreun vulcan, dar se află în proximitatea lui Mombacho, un vulcan aparent stins, care nu a erupt niciodată de când spaniolii au ajuns prin zonă, dar care nu se știe niciodată când se va trezi. De altfel, o bucată masivă din Mombacho s-a prăbușit la un moment dat, dar pe versantul celălalt, nu spre Granada. Când spaniolii s-au dus să vadă ce s-a întâmplat, au descoperit că satele indigene de dincolo de munte au fost rase de pe fața pământului, iar locuitorii lor, uciși sub avalanșa de stânci. S-au întors în Granada, mulțumindu-i lui Dumnezeu, întărindu-le credința că tot creștinii sunt cei aleși…

Nu trebuie să faci prea mulți pași din piața centrală pentru a întâlni și haosul… Ca de obicei, haosul se află prin zona pieței, cu vânzători gălăgioși, murdărie (Nicaragua este, în general, foarte curată) și o viermuială tipică lumii a treia. Dar și asta este parte din Nicaragua, o țară care nu poate să nu te cucerească.

Promit că o să revin cu povești despre Nicaragua, istoria ei tumultuoasă, oamenii ei, vulcanii ei și orașele ei încântătoare… mă rog, cele două orașe încântătoare – Granada și Leon. Dar și despre povestea tristă, dar captivantă a capitalei, Managua, proclamată ca oraș-capitală taman pentru a fi un oraș neutru situat între Leonul proletar și Granada boierească…

Panama este poarta de intrare in America Centrala. Cele mai bune conexiuni din Romania sunt cu Air France (via Paris) sau KLM (via Amsterdam), iar din Panama, poti ajunge in Nicaragua fie cu autobuzul (faci mai bine de 36 de ore) sau cu compania COPA pana in Managua. Din Managua, poti prinde un shuttle direct la Granada.

Imagini Granada

Hotel La Pergola

O cladire coloniala

Pe strazile din Granada, coexista carutele, masinile sau atelajele umane

Superman de Granada

Calestile  sunt o atractie turistica in Granada

Catedrala

aflata in piata centrala a orasului

plina cu vanzatori de ochelari de soare

Pe strada pietonala, agentiile turistice fac reclama la numeroase tururi

Biserica La Merced din varful careia, te poti bucura de panorama orasului

cam asa arata… Catedrala cu imensul lac Nicaragua in spate

Cladiri scunde, cu patio-uri si palmieri, in stil colonial

Fosta manaastire franciscana, acum centru cultural

Si in departare doar adormitul vulcan Mombacho

Biserica Guadelupe, una din principalele biserici ale orasului

E o placere sa vizitezi patio-uri luxuriante

Sa iei masa intr-o astfel de vila

sau pe Calle la Calzada, varianta din Grenada a “Centrului istoric” bucurestean

Zici ca urci scarile unui palat

dar de fapt, e intrarea in fabrica de trabucuri “Mombacho” din Granada

Trabuceeeee vindeeeem

Impachetarea finala

Palatul fabricii de trabucuri este una dintre cele mai inalte cladiri din oras… cu o panorama super… si un loc perfect de deschis o terasa

Sursa: Granada, ca pe vremea coloniilor | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Zilele astea, au curs mesajele și pozele romantice. Totul a început, evident cu lansarea filmului “50 Shades of Grey}”, urmat de “Valentine’s Day”, dar sarabanda momentelor curge – Dragobetele (pentru cei care spun căValentine’s nu prea are de-a face cu românii), Mărțișorul și, în fine, 8 Martie, Ziua Femeii (zi liberă în țările ex-URSS, din păcate nu si la noi). Așa că m-am gândit să scriu un post despre top 5 destinații romantice pentru cupluri în Europa.

Paris – este orașul în care marea majoritate a americanilor visează să-și petreacă luna de miere (sau săptămână). Și nu cred că nu au dreptate să aleagă taman capitala Franței. Orașul ăsta are o muzicalitate aparte, dar și un șarm propriu. Poate fi atât elegant, cât și boem, așa că indiferent dacă ești hipster sau nu, vei găsi un colțișor de Paris pe care să-l îndrăgești.

Care sunt însă cele mai romantice colțuri din Paris – plimbă-te pe malurile Senei. Pe lângă că vei vedea aproape permanent moțul Turnului Eiffel ițindu-se de după clădiri, cândva la căderea serii, în arondismentul 5, vei putea să dansezi tangou împreună cu parizieni (și nu numai). Nu trebuie să fiți experți în tangou, acolo vin și profesioniști, și oameni care dansează prima oară tangou. Alte locuri romantice aș sugera grădinile Palatului Luxembourg, o seară în cartierul Montmartre și, mai ales, pe scările de la Sacre Coeur.

Pentru idei de cazare în Paris, aruncă o privire aici.

Veneția – este ea aglomerată, dar pentru un motiv temeinic. Este un oraș unic în Europa, poate chiar în lume. Nu neapărat datorită palatelor magnifice, ci datorită faptului că tot orașul este străbătut de canale și canelașe, și mai mari, și mai mici, strecurându-se printre clădiri construite acum câteva secole și mai bine. Multă lume spune că Veneția este un oraș romantic și îi dau foarte multă dreptate. Altă lume zice că e prea aglomerat și din nou îi dau foarte multă dreptate. Dacă însă vrei să guști din la bella Venezia, eu zic să renunți la hartă și la bifat obiectivele turistice “obligatorii” (du-te totuși în Piazza San Marco și, mai ales, urcă-te în Campanile) și plimbă-te așa, aiurea, de-a lungul canalelor. În special, traversează Canale Grande pe Ponte dell’Accademia și, după ce pozezi panorama de lângă Basilica Santa Maria della Salute, plimbă-te prin zona respectivă… vei descoperi cu adevărat șarmul Veneției. Cred că acolo este zona cea mai romantică din Serenissima și, în plus, probabil cea mai liniștită.

Și să nu uit… ia un vaporetto și du-te în insulele-cartier ale Veneției. Mă refer la Burano sau Murano. Vei descoperi niște mici Veneții, având același șarm, dar și mult mai puțini turiști.

Pentru idei de cazare în Venetia, aruncă o privire aici.

Budapesta – este aici, aproape, la doi pași și personal cred că cel mai romantic este noaptea. Aici, iluminarea clădirilor este o adevărată artă, iar dacă te plimbi noaptea sus pe dealul Cetății, vei avea parte de niște panorame uimitoare. Nu sunt foarte multe restaurante cu panorama sus pe Varhegy, eu îl știu doar pe cel de sub bastionul pescarilor, dar în mod cert poți descoperi multe mici restaurante ascunse pe alei, unde poți gusta un vin absolut divin.

Pentru un loc unde să nu fii deranjat de prea multă lume, urcă la Citadela! De aici, se vede cea mai uimitoare panoramă a orașului – fie zi, fie noapte. Pe vremuri, era un hostel relativ gălăgios aici, dar între timp s-a închis (se pare că sunt niște conflicte între proprietari și municipalitate), așa că poți savura momente de liniște …

Pentru idei de cazare în Budapesta, aruncă o privire aici.

Barcelona – este greu să nu te îndrăgostești de capitala Catalunyei. Gaudi, dar și alți artiști ceva mai puțini cunoscuți și-au lăsat amprenta asupra acestui oraș, dar și faptul că se află pe malurile Mediteranei ajută. Probabil, cel mai romantic punct din Barcelona nu este nici la Sagrada Familia, nici pe aglomerata stradă semipietonală Rambla, ci la fântânile magice de la Montjuic de lângă Praca Espanya. Având maiestuoasa clădire a Palatului Montjuic pe fundal, apa dansează și cântă într-un spectacol de lumini. Pentru plimbări romantice, poți să-ți continui drumul sus, pe dealul Montjuic, de unde ai parte de panorama orașului înghesuit între dealurile catalane și mare.

Și pentru a completa, nu ratați un apus de soare memorabil pe dealul Tibidabo, într-un restaurant de lângă imensa biserică Sagrat Cor.

Pentru idei de cazare în Barcelona, aruncă o privire aici.

Praga – ei, nu se poate să nu vă recomand Praga pentru vreo călătorie romantică. Am zis-o de mai multe ori că este cea mai frumoasă capitală central-europeană. Da, știu, pe străzile dintre pod și piața centrală poți să ai parte de un ambuteiaj pietonal, dar dacă eviți zona, vei descoperi străduțe absolut superbe fără picior de turist pe ele. În plus, berea este magnifică și ieftină peste tot. Intră în orice pub din Praga și te vei bucura de cea mai bună bere din lume.

V-aș recomanda să vă duceți la Hrad, mărețul castel imperial ce domină capitala cehă noaptea, nu ziua. În timpul zilei, palatul este asaltat de oameni, dar noaptea, Ulita de Aur și zona adiacentă are puțini vizitatori (iar iarna este chiar pustiu, believe it or not). Iar la picioarele voastre se va afla Orașul de Aur.

Pentru idei de cazare în Praga, aruncă o privire aici.

Cam astea sunt recomandările mele pentru o minivacanță romantică în doi. Voi ce recomandări ați avea?

 Top 5 – destinatii romantice

Din clopotnita de la Notre Dame

E mai putin celebra, dar eu zic ca nu trebuie ratata – St. Chapelle

Seara, du-te pe scarile de la Sacre Coeur

Ce poate fi mai romantic decat o plimbare cu gondola prin Venetia ?

Piazza San Marco si celebra ei clopotnita

De unde poti savura panorama orasului din laguna

Budapest by night – pur si simplu o incantare

Iar ziua, nu rata o plimbare pe dealul cetatii Budei

Cu panorama de rigoare spre Pesta

Catredrala din Barcelona este poata de intrare…

… in Cartierul Gotic

Sagrada Familia, o adevarata capodopera

Hrad, celebrul palat din Praga

Piata centrala din Praga

 Si nu rata sa te plimbi pe malul Vltavei pe inserat

Sursa: Top 5 destinații romantice în Europa | vezi mai multe pe ImperatorTravel

Toată lumea, când își imaginează cum arată America Centrală, are parte de clișee telenovelistice – clădiri coloniale (sau similare), vorbitori de spaniolă, doni mândri și doñas guralive. Ei bine, nu e chiar așa, probabil că foarte puțină lume și-ar imagina că o bună parte din America Centrală este locuită de negri, iar atmosfera este de Jamaica. Ei, bine, așa e. Pe malul Caraibelor, atât în Panama, cât și în Costa Rica, Nicaragua și chiar în Guatemala, mai degrabă crezi că ești în Jamaica decât în America Latină. Majoritatea locuitorilor sunt negri, limba vorbită este creola, dacă-ți ascuți urechea, chiar poți înțelege engleza, iar reggae răsună din toate casetofoanele. Din păcate, nu am ajuns pe coasta caribeană a Nicaraguăi, unde urmașii sclavilor negri s-au combinat cu indienii Miskito, în schimb am fost pe malul Caraibelor în Tortuguero, o adevărată Delta Dunării a Costa Ricăi!

Când spaniolii au ajuns în Lumea Nouă, nu au zăbovit prea mult pe malul Caraibelor. Aici, nu prea erau orașe și civilizații cine știe ce bogate, pământul era greu cultivabil, fiind mai degrabă o deltă plină de apă și de stufăriș, iar ploile curgeau necontenit. De altfel, sezonul secetos este mai degrabă o analiză academică pentru că diferențele dintre sezonul secetos și cel umed sunt minore. Dar chiar și așa, mi-am luat inima în dinți și am zis să dau o fugă pe malul Caraibelor. În plus, aici am sărbătorit intrarea în noul an… că așa a fost să fie J.

Am plecat dis-de-dimineață din San Jose. Deși era 31 decembrie, costaricanii păreau hotărâți să călătorească, care încotro. Poate că mulți se întorceau acasă din marea capitală, nu știu, cert este că, pe la 7 și ceva dimineața, autogara era plină. A apărut și autobuzul și ne-am îmbarcat. A fost un rând strict respectat, iar noi eram mai pe la coadă. Așa că am călătorit în picioare. La San Jose era un cer variabil, dar se anunța o zi minunată în mijlocul munților din centrul țării. Însă cum am depășit primul masiv, am intrat în zona ploilor… brusc, geamurile s-au aburit și doar arareori am putut observa un pic din panorama munților costaricani. Apoi, schimbările de direcție bruște datorate serpentinelor ne transformau pe cei care călătoream în picioare în adevărați surferi :).

În fine, am terminat și cu munții, ne-am mai oprit într-un orășel ceva mai răsărit, pentru a ajunge într-un final la destinația noastră finală, orășelul Cariari. Destinația însă nu era chiar finală. Conform informațiilor găsite pe net și în Lonely Planet, de aici mai trebuia să luăm un autobuz spre La Pavona, de unde luam barca spre Tortuguero. Ca lucrurile să fie și mai complicate, deși Cariari era doar un orășel, se pare că avea două autogări – autogara nouă și cea veche. Autobuzul de San Jose sosea în cea nouă, cel de la Pavona pleca din cea veche. Între ele, vreo 800 de metr și… multă ploaie :(.

Ei bine, până la urmă, dracul nu a fost chiar așa de negru. Pe peronul micii autogări noi din Cariari ne aștepta o doamnă venită din Tortuguero, la cererea diverselor hoteluri de acolo, pentru a ajuta turiștii. Noi ne făcusem rezervarea pe Booking, așa că eram așteptați. Așa am aflat că exista un autobuz spre La Pavona, care, Slavă Domnului, pleca din autogara nouă, se oprea și în cea veche și apoi ne lăsa direct la debarcader. Urma să vină într-o oră, taman bine să găsim o patiserie pe acolo pentru un snack. Și totuși, deși e cerere destul de mare, oare de ce niciun autobuz din San Jose nu merge direct în La Pavona și toate se opresc în Cariari? O fi vreo șmecherie a localnicilor să mai smulgă niște colones de pe turiști?

Ei bine, dupa primul kilometru de la ieșirea din Cariari m-am dumirit. Nu, nu era nicio țeapă, pur și simplu șoseaua arăta ca după bombardament. Presupun că vehiculele trimise pe Lună sau Marte sunt testate inițial pe drumul spre La Pavona și abia după aceea sunt trimise să exploreze planetele din jurul nostru. Așa că, pâmă la urmă, după o oră în care am făcut vreo 10 km, am ajuns în La Pavona, unde ne-am îmbarcat rapid într-o șalupă – cap compass Tortuguero. Slavă Domnului, ploaia tropicală care lovise zdravăn regiunea se calmase, așa că, deși era nor, barem nu ploua. Din primele minute, mi-am dat seama că tot drumul ăsta de la San Jose nu l-am făcut degeaba. Zona Tortuguero era fabuloasă, nu degeaba i se mai spune Amazonul Americii Centrale… Eu, ca românul, i-am zis Delta Costa Ricăi :),=.

Băiatul cu șalupa părea că se grăbește zdravăn, barca lua curbele în mare viteză, înclinându-se periculos, razant cu apa, adrenalina creștea, dar drumul era de-a dreptul fascinant. Cred că și frumusețea locului, și aventura transportului m-au făcut să-mi placă instantaneu zona. Și, într-un final, am ajuns la o Mila 23 caraibeană, un sat totuși compact, dar, spre deosebire de localitățile din Delta noastră, acesta era plin de mici restaurante și de hotelașe, destul de apropiate unul de altul. Iar peste tot era o atmosferă à la Jamaica, de relaxare și de “Go Slow”… e tipul de loc care te absoarbe încet, încet.

Am stat la Cabinas El Icaco, undeva în capătul satului, la doi pași de plaja caraibeană. De fapt, Tortuguero este făcut sandvici între Marea Caraibelor și unul dintre canalele deltei Tortuguero. O serie de camere lipite una de alta, cu un patron săritor și, mai ales, cu un pavilion genial cu hamace… Oh, da, astea sunt Caraibele! Deși nu poți spune că vedeai Marea Caraibelor (era ascunsă după niște pomi), în schimb o auzeai… la început, înspăimântător, pentru că valurile loveau cu putere plaja de ziceai că ai parte de un tsunami la fiecare 20 de secunde, apoi zgomotul apei supărate devenea, în mod ciudat, chiar odihnitor :).

A doua zi dimineața, o mare surpriză – cerul era complet degajat, iar toată zona Tortuguero era scăldată în soare. Asta da, baftă! Principala atracție la Tortuguero (dacă știți un pic de spaniolă, vă dați seama din nume, dacă nu, vă spun că tortugas înseamnă “broaște țestoase”) sunt țestoasele care vin pe plaja caraibeană să-și depună ouăle. Din păcate, sezonul de depunere a ouălor nu este iarna, ci mai degrabă aprilie – octombrie (în mijlocul sezonului ploios), dar acesta este principalul sezon de vizitare în Tortuguero, pentru că turiștii vin să vadă țestoasele depunând ouăle sau când apar micile țestoase care, imediat după ce ies din ou, trebuie s-o ia la fugă cât pot de repede pentru a intra în mare și a se feri de răpitoarele terestre. Ei bine, acum nu era sezon de văzut țestoase, așa că am optat pentru celălalt tur, o plimbare cu barca pe canalele deltei caraibeene.

Am ajuns în zona debarcaderului cu voucherul în brațe și a apărut un tip care la prima vedere părea mai prostuț. După foarte puțin timp, mi-am dat seama că se potrivea perfect stilului festina lente din zonă. Omul emigrase din Nicaragua. Emigrase vorba vine. pentru că, de fapt era tot de pe coasta caraibilor, așa că mai degrabă coasta caraibilor a Costa Ricăi îi era mai familiară decât restul Nicaraguăi. În Tortuguero, poți opta pentru o plimbare cu luntrea sau pentru una cu șalupa motorizată. Evident, cel mai bine este să iei o luntre… simți mai bine delta, e mult mai relaxant și, în plus, nici nu sperii animalele sau păsările. Până la urmă, luntrașul nostru avea un ochi extrem de ager. Indubitabil, dacă vrei să vezi animale și păsări când vizitezi junglele și parcurile naționale din Costa Rica, e musai să iei un ghid cu tine… pentru că doar el îți poate arăta diversele vietăți care se strecoară printre ramurile și lianele pădurii tropicale.

Așa că, alunecând molcom pe apele canelelor, în lumina blândă a soarelui, băiatul nostru ne-a arătat o bună parte din faună, dar și flora locului… am surâs cand am văzut maimuțe nebunatice, ne-am folosit toți zoomii din dotare când am descoperit diverse iguane și șopârle cățărate pe ierburi sau copaci, am observat păsari de tot felul, dar, evident, principalul “rege” a fost aligatorul… și nu am descoperit doar unul, ci doi… un baby-alligator, cu ochii mari, ascunzându-se printre ierburile care pluteau pe apă, nemișcat, dar parcă un pic înfricoșat… și unul, hai să-i zicem adolescent, care zăcea la soare fără să-i pese de cei care treceau prin zonă… Doamne, ce dorință am avut să-l mângai pe coadă, dar m-am abținut :).

Odată reveniți în sat, am luat jungla la picior. Evident, nimic nu se poate compara cu Corcovado, dar a fost o plimbare plăcută. Am simțit din nou nămolul din sandale, am observat diverse păsări, am descoperit chiar și o șopârlă sictirită și un fluture albastru, celebrul Blue Morpho, un fluture foarte mare (anvergura aripilor poate bate spre 15 cm!), considerat un simbol al Republicii Costa Rica. Ce e interesant este că Morpho are două culori – pe interior (când își desface aripile) este de un albastru metalizat, iar pe exterior este maroniu și greu îl poți distinge în junglă dacă nu zboară. De altfel, tot ne-am rugat de un Morpho să-și deschidă aripile, dar n-a vrut, oricâte incantații am făcut. Până la urmă, după ce l-am atins, a fugit instantaneu, dispărând în junglă.

Returul spre sat mi-a adus aminte de plimbarea desculț pe malul Pacificului din Corcovado… M-am descălțat și m-am plimbat pe plaja neagră, bătut din când în când de un val mai curajos. Marea era neagră-maronie, din cauza nisipului, părea murdară, deși, evident, nu era. Și era foarte agitată. Aici, nu este un loc să te duci să înoți pentru că ai mari “șanse” să nu mai ajungi viu la mal… dar să intri cu gleznele în apă este întotdeauna o fericire :).

Am plecat a doua zi dimineață din Tortuguero. Și atunci am realizat ce noroc am avut cu vremea! A fost soare până am ajuns la debarcader, apoi, aproape imediat după ce ne-am îmbarcat, a fost o adevărată rupere de nori. Noroc că șalupa era acoperită. Si ne uitam la bieții turiști care ieșiseră la plimbare în dimineața aceea, cum noi o făcusem cu o zi în urmă, biciuiți de o ploaie tropicală violentă… ce să te mai uiți după iguană și păsări. Norocul ne-a însoțit din nou, dovadă că atunci când am sosit în La Pavona, se oprise ploaia, chiar ieșise un pic soarele. De aici, urma să luăm un shuttle spre cele mai turistice colțișoare din Costa Rica, zona Arenal – Monteverde. Dar despre această zonă, într-un alt articol :).

Panama este poarta de intrare in America Centrală. Cele mai bune conexiuni din Romania sunt cu Air France (via Paris) sau KLM (via Amsterdam), iar din Panama, poți ajunge in Tortuguero, cu autobuzul sau compania aeriană Copa pană la San Jose, iar din capitala Costa Ricăi cu autobuz + barcă cum am povestit in articol.

Imagini Tortuguero

Debarcaderul din La Pavona

Am ajuns intr-un final la hotel… foarte fain, foarte colorat, foarte Caraibe

Noaptea de Revelion cu sampanie si in hamac

Micul dejun de 1 ianuarie

Unde plaja intalneste Marea Caraibelor

Coltul de hatanat

Plecam prin sat

Evident ca vom explora canalele pe barca

si nu in barca cu motor

Luntrasul nostru avea un ochi de vultur

Seamana mult cu Delta Dunarii

Ce se poate vedea pe canallele din Tortuguero ? Pai, flora

Iguane roscovane

sau verzi

Si multe, multe pasari !

Poti vedea si maimute

broaste testoase de rau

Si mai ales, aligatori

Inapoi in oras, e momentul pentru un suc… De care sa iau oare ?

La plimbare prin Tortuguero

Vrei sa inchiriezi cizme

pentru namolul din jungla ?

sau mai bine o iei in slapi

Inca o specie de maimute

Ce deget lung are soparla asta !!!

Ca si in Corcovado, e o placere sa mergi pe malul marii

din aceste oua au iesit baby-broaste testoase

Nisip neagra … si marea pare murdara. Dar, nu e !

O flotila gata de atac

 iar seara o binemeritata Cuba libre

Sursa: Tortuguero, Delta Costa Ricăi | vezi mai multe pe ImperatorTravel